ÎCCJ, decizie (scj.ro #83585)

Plată nedatorată. Prescripția extinctivă.

Cauze de întrerupere Decretul nr.167/1958,art.3,art.7,art.16 În conformitate cu art.7 din Decretul nr.167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită , iar în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executarea nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.”, astfel că dreptul societății reclamante de a solicita restituirea plății s-a născut la data efectuării plății nedatorate, respectiv la 3 septembrie 1998 și prin urmare, acțiunea introdusă la 5 ianuarie 2000 s-a formulat cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut în art.3 din actul normativ menționat iar cu privire la legalitatea plății, se poate afirma că suma achitată de o persoana fizică din contul societății comerciale reclamante în contul societății comerciale pârâte pentru o persoană fizică nu reprezintă o plată valabilă între cele două societăți comerciale, cu atât mai mult cu cât recunoașterea făcută de persoana fizică, asociat la societatea pârâtă, că a încasat suma, nu reprezintă o recunoaștere a datoriei făcută de societatea comercială pârâtă, de natură a întrerupe cursul prescripției, conform art.16 lit.a) din Decretul nr.167/1958, în speță, neexistând cauze legale de întrerupere a cursului prescripției.

(Secția comercială, decizia nr.5544 din 10 decembrie 2004) Reclamanta S.C. M. C. SA Cluj Napoca a chemat în judecată pe pârâta S.C. P. M. SRL Cluj Napoca pentru a fi obligată la restituirea sumei nedatorată și să achite dobânda legală de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă. În motivarea acțiunii, societatea reclamantă a susținut că printr-o decizie a C.S.J. s-a stabilit în mod irevocabil că suma achitată de persoana fizică T. M. din contul reclamantei în contul societății pârâte (pentru persoana fizică M. M.) nu reprezintă o plată valabilă și drept urmare, reclamanta era îndreptățită la restituirea sumei la valoarea actualizată.

Prin sentința civilă nr.461 din 19 februarie 2004, Tribunalul Cluj, Secția Comercială și de Contencios Administrativ, a admis excepția prescripției extinctive formulată de pârâtă și a respins ca prescrisă acțiunea în restituire . Sentința a rămas definitivă în baza deciziei nr.286 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Cluj, Secția Comercială și de Contencios Administrativ, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a pronunța această soluție instanțele au stabilit că dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut în anul 1999, când s-a stabilit irevocabil că beneficiarul sumei a fost societatea pârâtă iar nu persoana fizică. Totodată, instanța de apel a reținut că nu există nici o cauză de întrerupere a cursului prescripției, conform art.16 lit.a) din Decretul nr.167/1958.

Cu actul înregistrat la 23 iulie 2004, societatea comercială reclamantă a formulat motive de recurs, susținând că în mod greșit s-a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă la 9 septembrie 1999, deoarece litigiul dintre cele două persoane fizice a fost finalizat doar prin decizia nr.2154 din 8 aprilie 2003 a C. S. J.; iar instanța de apel a respins în mod nelegal susținerea sa cu privire la întreruperea cursului prescripției extinctive prin recunoașterea debitului de către M. M., la interogatoriul luat acestuia la 5 aprilie 2000. Recursul reclamantei este nefondat. Prin acțiunea introductivă, reclamanta a cerut restituirea sumei achitată către societatea pârâtă cu ordinul de plată nr.728 din 3 septembrie 1998, cu motivarea că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că aceasta reprezintă o plată nedatorată.

Ambele instanțe au reținut că dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris deoarece s-a născut la data de 3 septembrie 1998, când s-a făcut plata, iar acțiunea înregistrată la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu încălcarea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, neexistând cauze legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Prima critică formulată de recurenta reclamantă se referă la aceea că litigiul prin care s-a stabilit legalitatea plății făcute a fost soluționat numai la data de 8 aprilie 2003, când C. S. J. a soluționat recursul și dreptul reclamantei la acțiune s-a născut la acea dată.

În realitate, așa cum corect a motivat tribunalul, în conformitate cu art.7 din Decretul nr.167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”. În speță, dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut la data efectuării plății nedatorate, respectiv la 3 septembrie 1998 și prin urmare, acțiunea introdusă la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani. Împrejurarea că a existat o dispută privind legalitatea plății nu este de natură să modifice data când începe să curgă termenul de prescripție, așa încât primul motiv de recurs a fost respins.

Cea de a doua critică vizează modul în care instanța de apel a rezolvat problema întreruperii termenului de prescripție, reclamanta susținând că în litigiul purtat anterior, la un interogatoriu luat lui M. M..în calitate de asociat la societatea pârâtă, la 5 aprilie 2000, acesta a recunoscut debitul existent, această recunoaștere determinând întreruperea prescripției. În conformitate cu prevederile art.16 lit.a) din Decretul nr.167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, or, în speță, o asemenea recunoaștere nu a existat.

Într-adevăr, din cuprinsul deciziei C.S.J., prin care s-a soluționat litigiul privind legalitatea plății, rezultă că acea cauză s-a purtat între două persoane fizice, respectiv M. M. și T. I. și nu între cele două societăți comerciale ce figurează ca părți în litigiul de față, ceea ce înseamnă că presupusa recunoaștere invocată de societatea comercială recurentă nu apaține societății comerciale pârâte, nefiind de natură să conducă la întreruperea prescripției. De altfel, în motivele de apel, societatea comercială reclamantă citează răspunsul lui M.M. la interogatoriul luat în dosarul Tribunalului Cluj iar din cuprinsul acestui răspuns rezultă că asociatul M. M. nu face decât să confirme încasarea sumei, dar aceasta nu reprezintă o recunoaștere a datoriei în sensul dispozițiilor legale citate.

În consecință, recursul reclamantei a fost respins, conform art.312 C. proc.civ.