ÎCCJ, decizie (scj.ro #86832)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86832) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil
intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu plata unei
despăgubiri. Preluare abuzivă. Dovada calității de persoane
îndreptățite. Completarea probatoriului în etapa judiciară a
soluționării notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001
Cuprins
pe materii :
Drept civil. Drepturi reale. Drept de
proprietate.
Index alfabetic :
notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001
-
imobil preluat abuziv de
stat
-
dispoziție emisă
de primar
-
acte doveditoare
Legea nr. 10/2001, art. 23
Normele metodologice de aplicare a
Legii nr. 10/2001
Declarația Universală a Drepturilor
Omului, art. 17 alin.(1)-(2)
Constituție, art. 21
Conform art. 1.4.B din H.G. nr.
498/2003 modificat prin noile Norme metodologice de aplicare a Legii nr.
10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cu privire
la
Decretul
nr. 223/1974 privind reglementarea
situației unor bunuri, se consideră că preluarea a fost
abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în
proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat
fraudulos din țară sau care, fiind plecați în
străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru
înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut
cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat
în mod obligatoriu locuința sa către stat.
Faptul că s-a
plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu
înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li
se aplicau dispozițiile decretului erau obligați să
înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod
discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber
consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu
consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce
era desemnat drept unic cumpărător statul român.
Conform art. 23 din Legea nr.
10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse
până la data soluționării notificării.
Expresia
„soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul
că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două
etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau
judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de
judecată.
Nicio prevedere a
Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa
judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului
liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.
Rolul instanței
nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei
juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării
adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.
ICCJ,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia
civilă nr. 7647 din 2 decembrie 2008
Reclamanții S.P. și S.A.M. au chemat în judecată
Primăria municipiului Timișoara și Primarul municipiului
Timișoara, solicitând
anularea
dispoziției nr. 1045/2007 emisă de primar și obligarea
pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor
de despăgubire.
Prin sentința civilă nr. 2307
din 7 noiembrie 2007 Tribunalul Timiș, Secția civilă a admis
contestația și a anulat dispoziția nr. 1045/2007 emisă de
Primarul municipiului Timișoara, care a fost obligat să soluționeze
notificarea în raport de art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu observarea și a
art. 12 din lege, respectiv să emită o nouă dispoziție
motivată în baza art. 25 în corelație cu art. 26 din Legea nr.
10/2001, constatând că reclamanții legitimează vocația la
măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Prima instanță a reținut
că reclamanții au calitatea de moștenitori
ai
defunctului F.A.I.I., iar împrejurarea că în cartea funciară
figurează ca proprietar numitul F.A., fără vreo referire la
celelalte două prenume ale acestuia, nu poate fi reținută ca un
impediment la constatarea calității de persoane beneficiare ale
dispozițiilor legii reparatorii a reclamanților.
Prin decizia civilă nr. 90 R din 14
aprilie 2008, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă, a respins
apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara.
Instanța de apel a arătat
că practica judiciară a fost constantă în a considera că
preluarea de către stat a imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 este
o preluare abuzivă, iar dispozițiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003
au fost considerate nelegale întrucât adăugau la lege o excepție pe
care legea însăși nu o prevedea.
În mod corect a reținut prima
instanță că reclamanții sunt persoane
îndreptățite la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
Primarul municipiului Timișoara a
declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8
și pct.9 C.proc.civ., criticile vizând următoarele aspecte:
În mod greșit au reținut ambele
instanțe că reclamanții sunt persoane îndreptățite la
măsuri reparatorii ale Legii nr. 10/2001 întrucât solicitanții nu au
făcut dovada calității de persoană
îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat.
Cota de 24/48 din imobil a trecut în
proprietatea Statului Român
cu
titlu de cumpărare de la numitul F.A. Prin Decizia nr. 87/1979 emisă
în baza Decretului nr. 223/1974 numitul F.A. a primit suma de 1407 lei,
reprezentând contravaloarea construcțiilor trecute în proprietatea
statului.
Numele fostului proprietar apare înscris
în CF ca F.A., iar în certificatul de calitate de moștenitor nr. 166/2002
apare înscris ca F.A.I.I., această neconcordanță nefiind
rectificată până la data soluționării notificării.
Față de dispozițiile art.
1.4.B din H.G. nr. 498/2003, preluarea cotei de 24/48 nu s-a făcut în mod
abuziv iar reclamanții nu au făcut dovada calității de
persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate invocat,
dosarul nefiind completat până la data soluționării
notificării.
Recursul nu este întemeiat pentru
următoarele considerente:
Este necontestat
faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a
fost preluat de stat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, cu
plată. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965
care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.
Potrivit acestui text,
dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui
obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile
provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea
și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și
confort personal.
Decretul nr. 223/1974
prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România
construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de
către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară.
Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare
definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze,
până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor
în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către
stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor
art. 56 alin.(2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de
locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către
populație și construirea de case de odihnă proprietate
personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat
în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în
străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru
înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea
statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele
precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea
cu privire la fondul funciar.
În aceste
condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile
constituționale enunțate.
Mai mult, anterior
adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația
Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17
alin.(1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la
proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și
nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând
dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și
părăsi propria țară.
Așadar, faptul
că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de
către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât
cei cărora li se aplicau dispozițiile decretului erau obligați
să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod
discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber
consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu
consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce
era desemnat drept unic cumpărător statul român.
Trimiterea pe care o
face recurentul la norma înscrisă în H.G. nr. 498/2003 nu este de
natură să justifice punctul său de vedere în ce privește
legalitatea titlului statului. Hotărârea Guvernului conține norme
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și are o forță
juridică inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost
dată.
Or, potrivit art. 2
lit. h din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate
abuziv orice alte imobile preluate de
stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin.(1) din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
În temeiul art. 6 alin.(1) fac parte din domeniul public sau privat al statului
sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile
dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au
intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea
Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte
și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Constituția din 1965 care garanta proprietatea particulară a fost
încălcată prin Decretul nr. 223/1974 care lipsea persoana fizică
de dreptul său de proprietate în schimbul liberei circulații.
De altfel, prin noile
Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.
250/2007 a fost modificat și art. 1.4.B.
Conform acestui text,
cu privire
la Decretul
nr.
223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri urmează a se
considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii
imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de
sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care,
fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea
termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în
care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară
și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.
Nu este
întemeiată nici critica privitoare la faptul că reclamanții nu
au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la
măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate invocat doar în
etapa administrativă de soluționare a notificării.
Conform art. 23 din
Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori,
după caz, ale calității de asociat sau acționar al
persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care
atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care
descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare
evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege,
pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Expresia
„soluționarea notificării” trebuie înțeleasă în sensul
că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două
etape – administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau
judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de
judecată.
Nicio prevedere a
Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa
judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului
liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.
Rolul instanței
nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei
juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării
adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura
sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului
persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri
reparatorii sau prin echivalent, este cea prevăzută de art. 22 alin.(5)
pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Având în vedere cele
mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ. recursul a fost
respins ca nefondat.