ÎCCJ, decizie (scj.ro #82197)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82197) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil înstrăinat
statului, de către proprietar, conform Decretului
nr
.
223/1074. Cerere de restituire în natură.
Adimisibilitate
.
Cuprins pe materii
. Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil
înstrăinat statului, de către proprietar, conform Decretului
nr
. 223/1074. Cerere de restituire în natură în
termenul Legii
nr
. 10/2001.
Index alfabetic
: Drept civil.
-
Imobil înstrăinat statului(de către proprietar,
conform Decretului
nr
. 223/1974)
-
Restituire în natură (fondată pe Legea
nr
. 10/2001)
Decretul
nr
. 223/1974
Legea
nr
.
10/2001:
art
. 2
lit
. g
și
lit
. h
Normele metodologice de aplicare a
Legii
nr
. 10/2001, aprobate prin H.G. 498/2003:
pct
. 14
lit
. B/2
În
temeiul Legii
nr
. 10/2001, este îndreptățit
a obține
restuirea
în natură a
imobilului și fostul proprietar care, pentru a putea
părăsi țara, a fost nevoit să-și înstrăineze
către stat imobilul și a primit o despăgubire în sensul
reglementat prin
Decretu
lnr
.
223/1974.
Nu au
temei legal dispozițiile de la
pct
, 1.4.lit.B/2
din Normele metodologice de aplicare a Legii
nr
.
10/2001, aprobate prin H.G. 498/2003, potrivit cărora se va „respinge
cererea”, de „restituire”, pentru că înstrăinarea nu a fost
abuzivă și „proprietarul” ar fi fost „îndestulat rezonabil”.
Î.C.C.J., Secția
civilă și de proprietate intelectuală, decizia
nr
. 1012 din 9 februarie 2005.
Prin
notificarea adresată Primăriei Municipiului Timișoara,
reclamanții O.G. și O.E. au solicitat, în temeiul Legii
nr
. 10/2001, restituirea în natură a unui imobilul
situat în Timișoara, compus din două camere cu dependințe
și cota de 2/42% din părțile de uz comun.
Prin dispoziția
nr
.
1451 din 6 august 2003, primarul Municipiului Timișoara a respins cererea
reclamanților, motivând că imobilul nu a fost preluat abuziv și
indicând ca temei prevederile
art
. 1.4
lit
. B din H.G.
nr
. 498/2003.
Împotriva acestei dispoziții,
reclamanții au depus o cerere la Tribunalul
Timiș
,
prin care au solicitat anularea ei și restituirea în natură a
imobilului, cerere formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul
Local al Municipiului Timișoara și primarul Municipiului
Timișoara.
Reclamanții au arătat că
imobilul a fost preluat în baza Decretului
nr
.
223/1974, ca urmare a cererii lor de plecare definitivă din
țară, prilej cu care au fost nevoiți să-și vândă
locuința.
Prin sentința civilă
nr
. 42/PI/19 ianuarie 2004 a Tribunalului
Timiș
, secția civilă s-a respins
acțiunea. S-a reținut că dispoziția primarului Municipiului
Timișoara este legală și temeinică deoarece preluarea
imobilului nu a fost abuzivă, reclamanții fiind cei care l-au
înstrăinat statului înaintea plecării din țară.
Curtea de Apel
Timișioara
,
prin decizia
nr
. 894 din 5 mai 2004, a admis
apelul reclamanților, sentința a fost schimbată în tot,
admițându-se în fond acțiunea; a fost anulată dispoziția
nr
. 1451/2003 a primarului Municipiului Timișoara
și a fost obligat acesta să emită o nouă dispoziție de
restituire în natură a imobilului. S-a reținut că imobilul a
fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului
nr
.
223/1974, iar norma juridică invocată în dispoziția anulată
și în sentință - respectiv
prevederea
pct
. 1.4
lit
. B din Normele
metodologice de aplicare a Legii
nr
. 10/2001,
aprobate prin
H.G.
nr
. 498/2003 - contravine
legii speciale (Legea
nr
. 10/2001), astfel că nu
poate fi avută în vedere; că, în speță sunt incidente
dispozițiile
art
. 2
lit
.
g din Legea
nr
. 10/2001 care definesc ce se
înțelege prin imobile preluate abuziv.
Împotriva deciziei Curții de Apel
Timișoara, au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului
Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar,
susținându-se că instanța de apel nu a avut în vedere starea de
fapt ce rezultă din probele dosarului și nu a făcut o
corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie. Recurenții
pârâți au solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii apelului
declarat de reclamanți și menținerii sentinței
instanței de fond, ca legală și temeinică.
Recursul este
nefondat
.
Prin decizia
nr
.
2284 din 29 noiembrie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al
Județului
Timiș
, emisă în aplicarea
prevederilor Decretului
nr
. 223/1974 privind
reglementarea situației unor bunuri s-a trecut în proprietatea statului
cota de ˝ parte din apartamentul
nr
. 15, situat în
Timișoara,
str
. Intrarea Sabinei
nr
. 1, împreună cu cota din părțile de uz
comun, proprietatea reclamantului intimat O.G.I., precum și întregul
apartament
nr
. 7, situat în Timișoara,
str
. Intrarea Castanilor
nr
. 2,
proprietatea celor doi reclamanți intimați, acesta din urmă
fiind imobilul în litigiu.
În decizie s-a menționat că s-a
aprobat plata sumei de 25.850 lei către reclamanții intimați, cu
titlu de despăgubire, iar aceștia au recunoscut că au încasat-o.
Statul și-a intabulat dreptul de
proprietate în CF
nr
. 21708 Timișoara,
nr
. top 26357.
Atât în recurs, cât și în
dispoziția
nr
. 1451 din 6 august 2003 se
invocă faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv și că,
în cauză, sunt aplicabile prevederile pct.1.4
lit
.
B alin. ultim din Normele metodologice de aplicare a Legii
nr
.
10/2001, aprobate prin H.G. 498/2003, potrivit cărora, în situația în
care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară
și a înstrăinat locuința către stat, „stabilirea conduitei
acesteia era atributul său exclusiv, urmând a se considera că
preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil
prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată
rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea
intenției de a părăsi definitiv țara”, astfel că, în
acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate realiza
decât în sensul respingerii ei.
Nelegalitatea
prevederii cuprinse în textul menționat din Normele
metodologice de aplicare a Legii
nr
. 10/2001
rezultă din încălcarea prevederilor
art
. 2
alin. 1 care definesc noțiunea de imobile preluate abuziv de stat, precum
și a celor înscrise la
art
. 1 alin. 1 și 2,
art
. 7 alin. 2 și
art
.
9 alin. 1 referitoare la restituirea în natură și prin echivalent,
așa cum corect a reținut instanța de apel.
Legea specială nu definește
noțiunea de „preluare abuzivă”, dar în
art
.
2 alin. 1
enumeră
situațiile juridice care
constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea
competentă să soluționeze notificarea reclamanților trebuia
să aprecieze dacă situația acestora se încadra într-unul dintre
cazurile prevăzute de text.
Dispoziția invocată ca temei
pentru respingerea cererii reclamanților ignoră împrejurarea că,
în situația părăsirii definitive a țării,
reclamanții - ca toți cei aflați în situații similare -
erau obligați să procedeze la înstrăinarea construcțiilor
către stat, în schimbul unor sume pe care tot acesta le stabilea, motiv
pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului, mai
exact despăgubirea rezonabilă despre care se face referire în text.
Premisa textului – din Normele metodologice
- în sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată
rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea
intenției de a părăsi definitiv țara este pur
teoretică pentru că practic, era imposibilă în condițiile
în care, potrivit
art
. 5 din Decretul
nr
. 223/1974, actele juridice încheiate în scopul
eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o
încălcare a principiului libertății contractuale.
Imobilul în litigiu se încadrează în
ipoteza descrisă de
art
. 2 alin. 1
lit
. h din Legea
nr
. 10/2001
pentru că, chiar dacă, autoritatea de stat a emis decizie
administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de
preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil,
încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății,
prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul
către stat. De altfel, textul
art
. 2 alin. 1
lit
. h din lege nu condiționează caracterul
abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit sau nu o
sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea acesteia, astfel
că intră în sfera de aplicare a textului și imobilele pentru
care s-a plătit o despăgubire rezonabilă.
În consecință, hotărârea
instanței de apel în sensul de a admite acțiunea, ca urmare a
rejudecării
ei în fond și de a anula
dispoziția primarului Municipiului Timișoara
nr
.
1451/2003, cu obligarea acestuia de a emite o nouă dispoziție de
restituire în natură a imobilului, conform dispozițiilor
art
. 20 alin. 3 din Legea
nr
.
10/2001 este corectă, urmând a fi menținută prin respingerea
recursului ca
nefondat
.