ÎCCJ, decizie (scj.ro #82374)

Notificare cu cerere de restituire a imobilului preluat de stat. Contestație și cerere de anulare a contractului prin care bunul a fost vândut unei societăți comerciale. Competența de soluționare. Cuprins pe materii . Drept procesual civil. Contestație și cerere de anulare a contractului prin care bunul a fost vândut unei societăți comerciale. Competența de soluționare. Index alfabetic. Drept procesual civil. - Imobil preluat de stat; - Restituirea imobilului ; - Anularea contractului de vânzare a imobilului; - Competența de soluționare. Legea nr. 10/2001: art. 24 În baza art. 24 al Legii nr. 10/2001 și a regulii prevăzută de art. 17 C.pr.civ., atât contestația în anularea deciziei/dispoziției prin care s-a respins notificarea, cât și cererea de anulare a contractului prin care bunul a fost vândut unei societăți comerciale, sunt de competența secției civile a tribunalului . NOTĂ.

În urma republicării Legii nr. 10/2001 în M.Of. Partea I nr. 798/2005, cu renumerotarea articolelor, textul, la care se referă decizia rezumată, art. 24 alin. (1), este în prezent art. 26 alin.(3). Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7582 din 4 octombrie 2005 Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 132 din 5 martie 2002, a admis excepția invocată de intimata SC Cosena SRL Mamaia și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantele A.D.D. și N.Z.E., în contradictoriu cu pârâta SC Cosena SRL Mamaia. S-a reținut că reclamantele au solicitat anularea Hotărârii nr. 2164 din 4 iulie 2001 emisă de pârâta SC Cosena SRL prin care a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a Vilei nr. 27 din Stațiunea Mamaia, iar cel de al doilea capăt de cerere privește anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 8 februarie 1997 între SC Mamaia SA și SC Cosena SRL.

Instanța a apreciat că cele două capete de cerere atrag competențe materiale diferite, și proceduri reglementate de legea specială și de dreptul comun. Prin decizia civilă nr. 8 din 28 ianuarie 2003 Curtea de Apel Constanța a respins apelurile declarate de reclamante. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cele două cereri formulate de reclamante, întemeiate în drept pe art. 24 alin. 1 și, respectiv, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 atrag competențe materiale diferite, iar temeiul de drept pentru primul capăt de cerere este în contradicție cu cererea de restituire în natură. Primul capăt de cerere atrage competența secției civile a Tribunalului Constanța, dar formulat numai în limitele legii, cel de al doilea capăt de cerere care se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare cade sub incidența Legii nr. 10/2001 dar conduce la aplicarea competenței de drept comun, care, în primă instanță este judecătoria.

Se mai impune și analiza naturii juridice a actului ce urmează a fi anulat, care este încheiat între două societăți comerciale, iar obiectul contractului este fapt de comerț. Excepția inadmisibilității acțiunii, a fost pusă în discuția părților, iar cu privire la rolul activ al instanței, în sensul că nu a dispus declinarea unui capăt de cerere, o asemenea chestiune depășea investirea instanței. Părțile aveau posibilitatea procedurală de a cere disjungerea celui de al doilea capăt de cerere și pe cale de consecință declinarea către instanța competentă pentru a preîntâmpina soluționarea litigiului pe excepția invocată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele susținând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, confuze, o argumentare insuficientă, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât: - S-a pronunțat asupra inadmisibilității acțiunii deși primul capăt de cerere se referă la anularea hotărârii emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură, capăt de cerere ce se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, aplicabil fiind și art. 24 alin. 1 din lege. - Cu toate că se reține că, potrivit Legii nr. 10/2001, decizia sau dispoziția poate fi atacată în justiție la secția civilă a tribunalului, nejustificat se consideră cererea ca inadmisibilă.

- Greșit au fost aplicate și prevederile art. 129 C.pr.civ. cu privire la declinarea unui capăt de cerere. Intimata a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanta A.D.D., întrucât cererea de recurs nu a fost semnată lipsind și unele din mențiunile prevăzute de art. 320 lit. a C.pr.civ. Excepția nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte textul art. 320 (lit. a) a fost declarat ca neconstituțional și, pe de altă parte, s-a făcut dovada existenței voinței părții manifestată pentru declararea recursului, prin mandatar cu procură specială în acest sens. Recursurile sunt fondate potrivit celor ce urmează: În speță, acțiunea este formulată în cadrul procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru anularea hotărârii emisă de pârâtă prin care a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Așa fiind, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă apare ca nelegală, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care reglementează pentru persoanele îndreptățite posibilitatea de a ataca, pe această cale, decizia sau dispoziția, motivată, de răspuns la notificare. Împrejurarea că acțiunea cuprinde și un capăt de cerere având ca obiect nulitatea actului de înstrăinare ce ar atrage – în opinia instanței – competențe materiale diferite, tribunal-judecătorie, nu poate determina o astfel de soluție. Chiar dacă, sub acest aspect, opinia instanței ar fi fost corectă, în virtutea prevederilor art. 129 C.pr.civ., în adevăr, instanța avea obligația să pună în discuția părților chestiunea disjungerii celor două cereri urmând a proceda în consecință.

De asemenea, în virtutea aceleiași prevederi legale, în măsura în care ar fi apreciat că temeiul de drept invocat prin acțiune este greșit – pentru restituirea în natură a imobilului - exista aceeași obligație, din partea instanței, de a pune în discuția părților un alt temei juridic și nu să rețină o asemenea împrejurare ca un argument pentru inadmisibilitatea acțiunii. Nu mai puțin, însă, este de reținut, că acțiunea astfel formulată, în acest cadru procesual, era de competența tribunalului, ca instanță de fond și aceasta întrucât cererea având ca obiect constatarea nulității actului de înstrăinare încheiat cu privire la imobilul a cărui restituire se solicită, are un caracter prejudicial, ea impunându-se în principal și cu necesitate pentru restituirea imobilului.

Ca atare, instanța era ținută să soluționeze și să se pronunțe asupra unei astfel de cereri, interesul persoanei îndreptățite fiind, evident, în acest sens. Față de cele arătate, recursul a fost admis, s-au casat hotărârile și s-a trimis cauza, primei instanțe spre o nouă judecată.