ÎCCJ, decizie (scj.ro #82830)

Delegarea atribuțiilor de reprezentare către sucursala unei societăți. Acțiune în justiție formulată de sucursală. Capacitatea procesuală de folosință Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata Index alfabetic: acțiune în pretenții - regională - excepția lipsei capacității procesuale de folosință - excepția lipsei capacității de exercițiu - delegarea atribuțiilor C. proc. civ., art. 41, art. 42, art. 67-68 Legea nr. 31/1990, art. 43 În conformitate cu dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale înregistrate în condițiile legii, acestea putând sta în judecată, potrivit art. 41 C. proc. civ., dacă sunt autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.

Astfel, în cazul în care atribuțiile de reprezentare ale unei societăți au fost delegate unei sucursale aceasta poate sta în judecată pentru societatea mamă, având capacitatea procesuală de folosință, respectiv capacitatea de exercițiu a drepturilor procedurale. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2413 din 18 iunie 2013 Prin sentința nr. 18078 din 18 octombrie 2011, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei și a respins cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate „CFR” SA București – sucursala „Centru Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF” București, în contradictoriu cu pârâta SC A.E.

SRL ca fiind introdusă de o persoana fără capacitate procesuală de folosință. Instanța de fond a reținut că a fost învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată formulată în calitate reclamantă de către o regională, Regionala București a Companiei Naționale C.F. CFR SA. Reținând că regionala este un dezmembrământ fără personalitate juridică conform art. 43 din Legea nr. 31/1990, fiind doar o sucursală a societății mamă care nu poate sta în judecată conform art. 41 alin. (2) C. proc. civ. ca reclamantă ci doar ca pârâtă, apreciind ca fiind fără relevanță mandatul de reprezentare acordat directorului sucursalei, acțiunea fiind promovată nu în calitate de mandatar al societății mamă, ci în nume personal de către sucursală, acțiunea a fost astfel respinsă de instanța de fond.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 109 din 6 martie 2012, a respins apelul declarat de apelantă. Criticile apelantei cu privire la ignorarea probatoriului administrat, a deciziei nr. 65 din 29.11.2003 și a prevederilor art. 20 alin. (1) și alin. (2) din actul constitutiv și Statutul CN CF CFR SA cât și a jurisprudenței în materie au fost înlăturate de instanța de apel cu motivarea că normativele interne nu pot influența aplicarea dispoziției procesuale și nici dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990. Confirmând raționamentul instanței de fond cu privire la mandatul de reprezentare acordat directorului sucursalei, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 raportat la art. 41, 42 C. proc. civ. invocând soluționarea cauzei cu aplicarea greșită a acestor prevederi și cu ignorarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din actul constitutiv și statutul CN CF CFR SA și a dispoziției de reprezentare. A criticat, de asemenea, ignorarea puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 440/12.09.2009 care a statuat asupra faptului că regionala stă în judecată pentru companie în baza delegării de atribuții conform acelorași documente pe care le invocă și în cauza de față. Recursul este fondat pentru motivele care urmează: Este adevărat că potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale înregistrate în condițiile legii și că, potrivit art. 41 C. proc.

civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. Pornind de la premiza că acțiunea a fost promovată chiar de sucursală, proprio nomine , instanța de fond dând eficiență textelor de mai sus a admis excepția pe care a invocat-o din oficiu cu privire la lipsa capacității procesuale de folosință / în realitate, față de conținutul ei, cu privire la lipsa capacității de exercițiu al drepturilor procedurale, și, astfel, a respins acțiunea. Chiar și acceptând această premisă, concluzia silogismului, respectiv soluția este nelegală. Pe de o parte, pentru încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 161 C. proc.

civ., deoarece soluția pe care o reglementează acest text de lege pentru situația când instanța constată lipsa capacității de exercițiu al drepturilor procedurale este anularea cererii de chemare în judecată, iar nu respingerea ei, această din urmă soluție venind în contradicție cu chiar obiectul excepției, iar, pe de altă parte, rezolvarea acestei excepții este nelegală pentru că nu face aplicarea prevederilor de excepție pe care le conține art. 42 C. proc. civ. în conformitate cu care, chiar și entitățile fără personalitate juridică pot sta în judecată dacă sunt „autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. Ambele hotărâri pronunțate în cauză, decizia din apel confirmând în întregime sentința, sunt nelegale prin încălcarea dispozițiilor privind reprezentarea părților în judecată, ale art. 67-68 C. proc.

civ. raportat la dispozițiile din actele constitutive ale Companiei C.N.C.F. CFR cu privire la reprezentarea sa în justiție. La o primă examinare a cererii de chemare în judecată se poate observa că reclamanta, în această calitate, își evocă un număr de înmatriculare în registrul comerțului, de drept al unei societăți comerciale cu personalitate juridică, sucursalele fiind numai înregistrate, precum cea în speță, (f. 116 dos. fond, certificat ONRC de înregistrare) și un număr de înregistrare fiscală, date de identificare obligatorii conform art. 720 3 alin. (1) C. proc. civ., și pe care dispozitivul sentinței trebuia și el să le cuprindă, și care nu aparțin sucursalei, fiind diferite de cele cuprinse în antetul cererii, ele aparținând chiar Companiei Naționale CFR SA, aspect de natură să clarifice identitatea titularului cererii de chemare în judecată.

Distinct de aceasta, este de observat că ambele instanțe au ignorat, deși trebuia să-i acorde eficiență juridică, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 440/12.09.2009, opozabilă ambelor părți, prin care, irevocabil, s-a tranșat problema reprezentării Companiei CFR, a societății mamă de către sucursala - regionala CFR București, după cum urmează: „..Regionala București stă în judecată pentru C.N.C.F. C.F.R. în baza delegării atribuțiilor de reprezentare de către directorul general al C.N.C.F. CFR SA către directorul Regionalei, astfel că instanța de apel corect a reținut că nu se poate pune în discuție excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei” (…). Ca atare, Înalta Curte constată că instanțele au făcut o aplicare greșită și în abstract a prevederilor art. 41 C. proc.

civ., cât și a prevederilor art. 43 din Legea nr. 31/1990, fără plasarea lor în contextul normativ al dispozițiilor incidente din Codul de procedură civilă raportat la conținutul documentelor relevante de la dosar. Drept urmare, Înalta Curte a admis recursul ale cărui critici de nelegalitate se încadrează atât în prevederile art. 304 pct. 9 cât și în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cauza fiind soluționată pe excepția lipsei capacității procesuale de folosință/capacității de exercițiu al drepturilor procedurale, eo ipso, cu încălcarea normelor procedurale, a casat ambele hotărâri pronunțate în cauză și a trimis cauza pentru soluționare la prima instanță.