ÎCCJ, decizie (scj.ro #83309)

Inaplicabilitatea instituției renunțării la beneficiul prescripției dreptului la acțiune în cazul obligațiilor neexecutate de bunăvoie. Dispoziții legale incidente Cod civil, art.1838 – 1840 și ale art.1843 Dispozițiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil care reglementau renunțarea la prescripția extinctivă au fost abrogate implicit prin art.25 și.26 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Potrivit art.26 pe data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă orice dispoziții legale contrare afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr. 3238 din 4 noiembrie 2008) Între reclamantul S.G.

și pârâta S.C. N. S.A. a fost încheiat un contract de împrumut. Întrucât împrumutul nu a fost restituit la data scadentă prevăzută în contract, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 începe să curgă de la scadență, respectiv 29 iunie 2000. Acest termen de prescripție s-a împlinit la 29 iunie 2003. Prescripția este de ordine publică, efectul împlinirii termenului de prescripție fiind acela al stingerii iremediabile a dreptului la acțiune. Din momentul împlinirii termenului de prescripție, dreptul de creanță nu se stinge, însă el devine un drept imperfect, executarea sa reprezentând un fapt lăsat la aprecierea debitorului. O eventuală renunțare la beneficiul prescripției poate fi constatată numai la momentul la care debitoarea face în mod efectiv o plată către reclamant, îndeplinindu-și obligația corelativă dreptului prescris.

Actele depuse la dosar, respectiv actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 și actul adițional din data de 25 martie 2006, raportul cauzelor privind verificarea bilanțului contabil și a contului de profit și pierderi și Hotărârea A.G.O. a Acționarilor nu are semnificația unei recunoașteri a datoriei, întrucât o atare recunoaștere operează potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958 înlăuntrul termenului de prescripție, or, în speță termenul de prescripție s-a împlinit la 29 iunie 2003. Pentru motivele arătate Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr.3205 din 3 octombrie 2007, a respins acțiunea reclamantului ca prescrisă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.G., apel care a fost admis de Curtea de Apel Brașov care, prin decizia nr.3 din 24 ianuarie 2008, a desființat sentința atacată, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a avut în vedere următoarele: Instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt dedusă judecății cu privire la împlinirea termenului de prescripție al dreptului la acțiune în raport de contractul de împrumut. Considerentele instanței de fond legate de actele adiționale din 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, cât și cele privind raportul cenzorilor aprobat prin hotărârea A.G.A. nu au avut în vedere însă apărările reclamantului referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă. În principiu, prescripția stinge doar dreptul la acțiune în sens material, iar nu însuși dreptul subiectiv, concluzia rezultând din interpretarea prevederilor art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și de art.1092 alin.2 Cod civil, astfel încât dreptul subiectiv devine un drept imperfect fiind privat de protecția acțiunii Cod civil care reglementează teza renunțării la prescripția extinctivă.

De altfel, prevederile Decretului nr.167/1958 se referă parțial la principiul renunțării la beneficiul prescripției împlinite în cuprinsul art.20 alin.1 în care se arată că debitorul care a executat obligația după ce prescripția s-a împlinit, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, renunțând astfel la beneficiul prescripției. Este adevărat că aceste dispoziții vizează doar actele de executare voluntară ale obligației prescrise, însă în speță s-au efectuat nu doar acte de executare voluntară parțiale (potrivit extraselor de cont din perioada 1 mai 2005 – 30 iunie 2005 și 1 iulie 2005 – 9 ianuarie 2006), ci s-au încheiat și două acte adiționale la 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, ulterioare împlinirii termenului de prescripție.

Cele două acte adiționale, dintre care ultimul nu a mai fost exhibat de parte în apel, au semnificația juridică de renunțare la prescripția împlinită întrucât se referă la creditul contractat la 26 iunie 1999, la aplicarea unei dobânzi la întreaga sumă, cât și la prelungirea creditării până la 31 decembrie 2006. Chiar dacă nu am lua în considerare actul adițional din 25 martie 2006, întrucât partea nu a înțeles să-l mai invoce în apel, reținem valabilitatea actului adițional din 3 ianuarie 2004 și efectele produse de acest act între părțile contractante, fiind evident că actul provine de la debitoarea intimată, prin semnarea actului de către reprezentantul societății, persoana împuternicită să angajeze societatea debitoare.

Prin urmare, dacă prevederile art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 recunosc efectele juridice produse de executarea unei prestații precise, rezultă că și obligațiile asumate de părți ulterior împlinirii prescripției pot fi considerate valabile și licite, întrucât consolidează situația juridică incertă cu privire la creanță, cu atât mai mult cu cât aceste obligații îmbracă forma unor acte juridice consensuale. În speță, prin actul adițional din 3 ianuarie 2004 se recunoaște datoria contractuală, iar stabilirea unei dobânzi contractuale asupra creditului are semnificația consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate, drept ce nu este considerat prescris de către părțile contractante, debitoarea renunțând astfel în mod explicit la prescripția câștigată.

Pe de altă parte, evidențierea datoriei în documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004), chiar dacă nu are valoarea unei recunoașteri exprese prin prisma dispozițiilor Legii nr.82/1991 și ale art.1838 – 1840 Cod civil, dobândește semnificația consolidării situației juridice incerte din perspectiva plăților parțial efectuate, plăți ce vizează dobânda calculată la întreaga valoare a creditului. În acest fel nu se poate reține cu temei că datoria a fost recunoscută parțial doar în măsura plăților efectuate, întrucât aprobarea existenței creanței în întregul său însoțită de dobânzi, are valoarea unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției.

În final instanța a făcut trimitere directă la prevederile art.1839 Cod civil, pe care și-a întemeiat soluția. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta S.C. N. S.A., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și păstrării sentinței pronunțate de prima instanță, cu motivarea că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin aceea că a aplicat în mod greșit dispozițiile Decretului nr.167/1958 și ale Codului civil privind prescripția extinctivă (art.304 pct.9 Cod procedură civilă), a interpretat eronat înscrisurile invocate de către părți ca fundament al poziției lor procesuale (art.304 pct.8 Cod procedură civilă) și a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii (art.304 pct.7 Cod procedură civilă).

În dezvoltarea motivelor sale de recurs pârâta critică, pe rând, cele reținute de instanța de apel cu următoarele – în rezumat – argumente: Concluzia instanței de apel că prevederile Decretului nr.167/1958 nu abrogă dispozițiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil privind renunțarea la prescripția extinctivă este eronată față de împrejurarea că dispozițiile Codului civil care reglementau o astfel de instituție au fost abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, în măsura determinată prin art.25 și art.26 din acest decret. Pronunțând o hotărâre prin prisma dispozițiilor art.1838 – 1840 Cod civil instanța de apel a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare.

Greșit a reținut instanța de apel că în speță s-au efectuat acte de executare voluntară parțială, respectiv plata dobânzilor în condițiile în care nu s-a stabilit că pârâta a efectuat o plată a dobânzii în baza contractului de împrumut încheiat de părți la data de 26 septembrie 2000, ce formează izvorul raporturilor juridice dintre părți deduse prezentei judecăți.

Aceasta întrucât între părți există și un alt act de împrumut încheiat la 7 decembrie 2000. Tot greșit a reținut instanța de apel că părțile au încheiat acte adiționale ulterior momentului împlinirii termenului de prescripție în condițiile în care tot ea reține că reclamantul a renunțat expres la a uza de actul din 25 martie 2006 iar actul din 3 ianuarie 2004 nu poate produce efecte întreruptive de prescripție sau de renunțare la prescripție întrucât nu are o dată certă și nu a fost semnat de un reprezentant legal al pârâtei care să fi avut capacitatea să angajeze societatea în raporturi obligaționale de acest gen.

Teza instanței de apel că obligațiile asumate de către părți ulterior împlinirii termenului de prescripție sunt valabile și licite și consolidează astfel situația incertă cu privire la creanță deși corectă în principiu și la prima vedere, este lacunară deoarece, pe de o parte, nu există o instituție civilă a „consolidării situației juridice” a unui drept iar, pe de alta, se ignoră împrejurarea că actul adițional din 3 ianuarie 2004 instituie o obligație a cărei îndeplinire s-a prescris la 3 ianuarie 2007, adică înainte de înregistrarea acțiunii introductive de instanță și deci aveau o împlinire a termenului de prescripție chiar și pentru acest drept de creanță – derivat din contestatul act adițional.

În același sens este eronată și teza că stabilirea unei dobânzi contractuale are semnificația „consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate” pentru că, pe de o parte se invocă o instituție inexistentă iar, pe de alta, se ignoră din nou că actul adițional din 3 ianuarie 2004 nu produce efect întreruptiv de prescripție, fiind încheiat după împlinirea termenului de 3 ani și nu are valoarea renunțării la beneficiul prescripției în principal pentru instituție nu mai are reglementare legală și, în subsidiar, pentru că numai o executare directă a obligației poate produce acest efect.

Instanța de apel apreciază în mod corect că documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004) nu au valoarea unei recunoașteri exprese dar greșește atunci când consideră că ele au „semnificația consolidării situației juridice incerte” întrucât actele interne ale societății nu fac altceva decât să ateste că există un debit al societății față de reclamant, fără nicio precizare a exigibilității, a termenului de prescripție, etc. În sfârșit este greșită și aserțiunea instanței de apel că recunoașterea parțială a datoriei are valoarea unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției extinctive întrucât nu există dovada plății dobânzilor pentru împrumutul invocat de reclamant iar plata dobânzii nu reprezintă în mod obligatoriu o recunoaștere a obligației de plată a împrumutului și o astfel de recunoaștere nu poate echivala cu o „renunțare la beneficiul prescripției extinctive”.

Mai mult obligația de plată a dobânzii e una distinctă de obligația de plată a debitului principal, știut fiind că pentru fiecare sumă datorată cu titlu de dobândă curge un termen de prescripție individual. Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor și argumentelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat, fiind în prezența motivului reglementat de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru cele ce urmează. Instanța de apel reține corect că Decretul nr.167/1958 nu abrogă expres dispozițiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil care reglementează teza renunțării la prescripția extinctivă dar greșește profund atunci când apreciază că aceste dispoziții sunt încă în vigoare și nu observă că ele au fost abrogate implicit prin art.25 și art.26 din Decretul nr.167/1958.

Astfel, potrivit art.26, pe data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt. Dispozițiile în discuție nu numai că nu stabilesc termene de prescripție mai scurte dar ele vin în contradicție flagrantă cu noua concepție introdusă de Decretul nr.167/1958 cu privire la scopul și rolul prescripției extinctive, și fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident, abrogate implicit , cel puțin în ceea ce privește renunțarea la prescripția extinctivă, care interesează în prezenta cauză.

Astfel, în timp ce în sistemul Codului civil prescripția a fost reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunțarea la prescripție își găsea locul firesc, reglementarea cuprinsă în Decretul nr.167/1958 s-a îndepărtat radical de concepția Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, obștesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această concepție renunțarea la prescripție nu mai poate exista. În acest sens există și dispoziții exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripției extinctive (art.1 alin.3) și aplicarea din oficiu a prescripției extinctive (art.18). Cum prevederile Codului civil referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, decizia instanței de apel apare ca fiind pronunțată fără temei legal, întrucât se întemeia tocmai pe aceste prevederi.

Aceasta întrucât instanța de apel a reținut corect că pretențiile reclamantului sunt prescrise dar a considerat, greșit, că prin acte ulterioare împlinirii termenului de prescripție pârâta a renunțat la beneficiul prescripției extinctive. Or, pârâta a contestat în mod expres renunțarea la prescripția extinctivă arătând, pe de o parte, că nu putea face aceasta iar, pe de alta, că actele invocate nu au acest caracter, fiind cel puțin echivoc din acest punct de vedere. În plus instanța de apel face o regretabilă confuzie între renunțarea la prescripție reglementată de Codul civil și prevederile art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 care reglementează o altă situație, diferită, respectiv cea în care debitorul execută voluntar obligația după intervenirea prescripției, situație în care nu are dreptul să ceară înapoierea prestației.

Or, în cauză nu se pune, nici pe departe, problema unei executări voluntare a obligației din partea debitoarei – pârâte. Față de cele de mai sus recursul pârâtei apare întemeiat întrucât acțiunea reclamantului este prescrisă, neexistând un caz de suspendare sau întrerupere și ca atare nu se mai impune analizarea, în detaliu, și a celorlalte argumente invocate de recurentă. Drept urmare Înalta Curte urmează ca, în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantului.