ÎCCJ, decizie (scj.ro #83309)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83309) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Inaplicabilitatea

instituției renunțării la beneficiul prescripției dreptului la acțiune în cazul

obligațiilor neexecutate de bunăvoie. Dispoziții legale incidente

Cod civil, art.1838 – 1840 și ale art.1843

Dispozițiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil care

reglementau renunțarea la prescripția extinctivă au fost abrogate implicit prin

art.25 și.26 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Potrivit art.26 pe data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă

orice dispoziții legale contrare  afară de cele care stabilesc un termen de

prescripție mai scurt.

(Înalta Curte de Casație

și Justiție Secția comercială decizia nr. 3238 din 4 noiembrie 2008)

Între reclamantul S.G. și

pârâta S.C. N. S.A. a fost încheiat un contract de împrumut.

Întrucât împrumutul nu a

fost restituit la data scadentă prevăzută în contract, termenul de prescripție

de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 începe să curgă de la

scadență, respectiv 29 iunie 2000.

Acest termen de

prescripție s-a împlinit la 29 iunie 2003.

Prescripția este de

ordine publică, efectul împlinirii termenului de prescripție fiind acela al

stingerii iremediabile a dreptului la acțiune.

Din momentul împlinirii

termenului de prescripție, dreptul de creanță nu se stinge, însă el devine un

drept imperfect, executarea sa reprezentând un fapt lăsat la aprecierea

debitorului.

O eventuală renunțare la

beneficiul prescripției poate fi constatată numai la momentul la care debitoarea

face în mod efectiv o plată către reclamant, îndeplinindu-și obligația

corelativă dreptului prescris.

Actele depuse la dosar,

respectiv actul adițional din data de 3 ianuarie 2004 și actul adițional din

data de 25 martie 2006, raportul cauzelor privind verificarea bilanțului contabil

și a contului de profit și pierderi și Hotărârea A.G.O. a Acționarilor nu are

semnificația unei recunoașteri a datoriei, întrucât o atare recunoaștere

operează potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958 înlăuntrul termenului de

prescripție, or, în speță termenul de prescripție  s-a împlinit la 29 iunie

2003.

Pentru motivele arătate

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr.3205 din 3 octombrie

2007, a

respins acțiunea reclamantului ca

prescrisă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul S.G., apel care a fost admis de Curtea de

Apel Brașov care, prin decizia nr.3 din 24 ianuarie

2008, a

desființat sentința atacată, a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această

decizie instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Instanța de fond a

reținut în mod corect situația de fapt dedusă judecății cu privire la

împlinirea termenului de prescripție al dreptului la acțiune în raport de

contractul de împrumut.

Considerentele instanței

de fond legate de actele adiționale din 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, cât

și cele privind raportul cenzorilor aprobat prin hotărârea A.G.A. nu au avut în

vedere însă apărările reclamantului referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă.

În principiu,

prescripția stinge doar dreptul la acțiune în sens material, iar nu însuși

dreptul subiectiv, concluzia rezultând din interpretarea prevederilor art.20

alin.1 din Decretul nr.167/1958 și de art.1092 alin.2 Cod civil, astfel încât dreptul

subiectiv devine un drept imperfect fiind privat de protecția acțiunii Cod

civil care reglementează teza renunțării la prescripția extinctivă. De altfel,

prevederile Decretului nr.167/1958 se referă parțial la principiul renunțării

la beneficiul prescripției împlinite în cuprinsul art.20 alin.1 în care se

arată că debitorul care a executat obligația după ce prescripția s-a împlinit,

nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, renunțând astfel la beneficiul

prescripției.

Este adevărat că aceste

dispoziții vizează doar actele de executare voluntară ale obligației prescrise,

însă în speță s-au efectuat nu doar acte de executare voluntară parțiale

(potrivit extraselor de cont din perioada 1 mai 2005 – 30 iunie 2005 și 1 iulie

2005 – 9 ianuarie 2006), ci s-au încheiat și două acte adiționale la 3 ianuarie

2004 și 25 martie 2006, ulterioare împlinirii termenului de prescripție. Cele

două acte adiționale, dintre care ultimul nu a mai fost exhibat de parte în

apel, au semnificația juridică de renunțare la prescripția împlinită întrucât

se referă la creditul contractat la 26 iunie 1999, la aplicarea unei dobânzi la

întreaga sumă, cât și la prelungirea creditării până la 31 decembrie 2006.

Chiar dacă nu am lua în

considerare actul adițional din 25 martie 2006, întrucât partea nu a înțeles

să-l mai invoce în apel, reținem valabilitatea actului adițional din 3 ianuarie

2004 și efectele produse de acest act între părțile contractante, fiind evident

că actul provine de la debitoarea intimată, prin semnarea actului de către

reprezentantul societății, persoana împuternicită să angajeze societatea

debitoare.

Prin urmare, dacă

prevederile art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 recunosc efectele juridice

produse de executarea unei prestații precise, rezultă că și obligațiile asumate

de părți ulterior împlinirii prescripției pot fi considerate valabile și

licite, întrucât consolidează situația juridică incertă cu privire la creanță,

cu atât mai mult cu cât aceste obligații îmbracă forma unor acte juridice

consensuale.

În speță, prin actul

adițional din 3 ianuarie 2004 se recunoaște datoria contractuală, iar

stabilirea unei dobânzi contractuale asupra creditului are semnificația

consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate, drept ce nu este

considerat prescris de către părțile contractante, debitoarea renunțând astfel

în mod explicit la prescripția câștigată.

Pe de altă parte,

evidențierea datoriei în documentele contabile ale debitoarei (raportul

cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004), chiar dacă nu are valoarea unei

recunoașteri exprese prin prisma dispozițiilor Legii nr.82/1991 și ale art.1838

– 1840 Cod civil, dobândește semnificația consolidării situației juridice

incerte din perspectiva plăților parțial efectuate, plăți ce vizează dobânda

calculată la întreaga valoare a creditului. În acest fel nu se poate reține cu

temei că datoria a fost recunoscută parțial doar în măsura plăților efectuate,

întrucât aprobarea existenței creanței în întregul său însoțită de dobânzi, are

valoarea unei renunțări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripției.

În final instanța a făcut

trimitere directă la prevederile art.1839 Cod civil, pe care și-a întemeiat

soluția.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen, pârâta S.C. N. S.A., solicitând admiterea recursului

și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și păstrării

sentinței pronunțate de prima instanță, cu motivarea că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală prin aceea că a aplicat în mod greșit

dispozițiile Decretului nr.167/1958 și ale Codului civil privind prescripția

extinctivă (art.304 pct.9 Cod procedură civilă), a interpretat eronat

înscrisurile invocate de către părți ca fundament al poziției lor procesuale

(art.304 pct.8 Cod procedură civilă) și a pronunțat o hotărâre ce cuprinde

motive contradictorii (art.304 pct.7 Cod procedură civilă).

În dezvoltarea motivelor

sale de recurs pârâta critică, pe rând, cele reținute de instanța de apel cu

următoarele – în rezumat – argumente:

Concluzia instanței de

apel că prevederile Decretului nr.167/1958 nu abrogă dispozițiile art.1838 –

1840 și ale art.1843 Cod civil privind renunțarea la prescripția extinctivă

este eronată față de împrejurarea că dispozițiile Codului civil care

reglementau o astfel de instituție au fost abrogate implicit prin Decretul

nr.167/1958, în măsura determinată prin art.25 și art.26 din acest decret.

Pronunțând o hotărâre prin prisma dispozițiilor art.1838 – 1840 Cod civil

instanța de apel a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare.

Greșit a reținut instanța

de apel că în speță s-au efectuat acte de executare voluntară parțială,

respectiv plata dobânzilor în condițiile în care nu s-a stabilit că pârâta a

efectuat o plată a dobânzii în baza contractului de împrumut încheiat de părți

la data de 26 septembrie 2000, ce formează izvorul raporturilor juridice dintre

părți deduse prezentei judecăți. Aceasta întrucât între părți există și un alt

act de împrumut încheiat la 7 decembrie 2000.

Tot greșit a reținut

instanța de apel că părțile au încheiat acte adiționale ulterior momentului

împlinirii termenului de prescripție în condițiile în care tot ea reține că

reclamantul a renunțat expres la a uza de actul din 25 martie 2006 iar actul

din 3 ianuarie 2004 nu poate produce efecte întreruptive de prescripție sau de

renunțare la prescripție întrucât nu are o dată certă și nu a fost semnat de un

reprezentant legal al pârâtei care să fi avut capacitatea să angajeze

societatea în raporturi obligaționale de acest gen.

Teza instanței de apel că

obligațiile asumate de către părți ulterior împlinirii termenului de

prescripție sunt valabile și licite și consolidează astfel situația incertă cu

privire la creanță deși corectă în principiu și la prima vedere, este lacunară

deoarece, pe de o parte, nu există o instituție civilă a „consolidării

situației juridice” a unui drept iar, pe de alta, se ignoră împrejurarea că

actul adițional din 3 ianuarie 2004 instituie o obligație a cărei îndeplinire

s-a prescris la 3 ianuarie 2007, adică înainte de înregistrarea acțiunii

introductive de instanță și deci aveau o împlinire a termenului de prescripție

chiar și pentru acest drept de creanță – derivat din contestatul act adițional.

În același sens este

eronată și teza că stabilirea unei dobânzi contractuale are semnificația

„consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate” pentru că, pe de o

parte se invocă o instituție inexistentă iar, pe de alta, se ignoră din nou că

actul adițional din 3 ianuarie 2004 nu produce efect întreruptiv de

prescripție, fiind încheiat după împlinirea termenului de 3 ani și nu are

valoarea renunțării la beneficiul prescripției în principal pentru instituție

nu mai are reglementare legală și, în subsidiar, pentru că numai o executare

directă a obligației poate produce acest efect.

Instanța de apel

apreciază în mod corect că documentele contabile ale debitoarei (raportul

cenzorilor, bilanțul contabil pe anul 2004) nu au valoarea unei recunoașteri

exprese dar greșește atunci când consideră că ele au „semnificația consolidării

situației juridice incerte” întrucât actele interne ale societății nu fac

altceva decât să ateste că există un debit al societății față de reclamant,

fără nicio precizare a exigibilității, a termenului de prescripție, etc.

În sfârșit este greșită și aserțiunea instanței

de apel că recunoașterea parțială a datoriei are valoarea unei renunțări totale

la dreptul de a invoca aplicarea prescripției extinctive întrucât nu există

dovada plății dobânzilor pentru împrumutul invocat de reclamant iar plata

dobânzii nu reprezintă în mod obligatoriu o recunoaștere a obligației de plată

a împrumutului și o astfel de recunoaștere nu poate echivala cu o „renunțare la

beneficiul prescripției extinctive”. Mai mult obligația de plată a dobânzii e

una distinctă de obligația de plată a debitului principal, știut fiind că

pentru fiecare sumă datorată cu titlu de dobândă curge un termen de prescripție

individual.

Examinând recursul

pârâtei prin prisma motivelor și argumentelor invocate Înalta Curte constată că

acesta este fondat, fiind în prezența motivului reglementat de art.304 pct.9

Cod procedură civilă, pentru cele ce urmează.

Instanța de apel reține

corect că Decretul nr.167/1958 nu abrogă

expres

dispozițiile art.1838 –

1840 și ale art.1843 Cod civil care reglementează teza renunțării la

prescripția extinctivă dar greșește profund atunci când apreciază că aceste

dispoziții sunt încă în vigoare și nu observă că ele au fost abrogate implicit

prin art.25 și art.26 din Decretul nr.167/1958. Astfel, potrivit art.26, pe

data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă orice dispoziții

legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai

scurt. Dispozițiile în discuție nu numai că nu stabilesc termene de prescripție

mai scurte dar ele vin în contradicție flagrantă cu noua concepție introdusă de

Decretul nr.167/1958 cu privire la scopul și rolul prescripției extinctive, și

fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident,

abrogate

implicit

, cel puțin în ceea ce privește renunțarea la prescripția

extinctivă, care interesează în prezenta cauză. Astfel, în timp ce în sistemul

Codului civil prescripția a fost reglementată, în general, prin norme de ordine

privată, în care renunțarea la prescripție își găsea locul firesc,

reglementarea cuprinsă în Decretul nr.167/1958 s-a îndepărtat radical de

concepția Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului

general, obștesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această

concepție renunțarea la prescripție nu mai poate exista. În acest sens există

și dispoziții exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele

prescripției extinctive (art.1 alin.3) și aplicarea din oficiu a prescripției

extinctive (art.18).

Cum prevederile Codului

civil referitoare la renunțarea la prescripția extinctivă nu mai sunt în

vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, decizia instanței

de apel apare ca fiind pronunțată fără temei legal, întrucât se întemeia tocmai

pe aceste prevederi. Aceasta întrucât instanța de apel a reținut corect că

pretențiile reclamantului sunt prescrise dar a considerat, greșit, că prin acte

ulterioare împlinirii termenului de prescripție pârâta a renunțat la beneficiul

prescripției extinctive. Or, pârâta a contestat în mod expres renunțarea la

prescripția extinctivă arătând, pe de o parte, că nu putea face aceasta iar, pe

de alta, că actele invocate nu au acest caracter, fiind cel puțin echivoc din

acest punct de vedere.

În plus instanța de apel

face o regretabilă confuzie între renunțarea la prescripție reglementată de

Codul civil și prevederile art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 care

reglementează o altă situație, diferită, respectiv cea în care debitorul

execută

voluntar obligația

după intervenirea prescripției, situație în care nu are

dreptul să ceară înapoierea prestației. Or, în cauză nu se pune, nici pe

departe, problema unei executări voluntare a obligației din partea debitoarei –

pârâte.

Față

de cele de mai sus recursul pârâtei apare întemeiat întrucât acțiunea

reclamantului este prescrisă, neexistând un caz de suspendare sau întrerupere

și ca atare nu se mai impune analizarea, în detaliu, și a celorlalte argumente

invocate de recurentă. Drept urmare Înalta Curte urmează ca, în temeiul art.312

alin.3 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice decizia atacată

în sensul respingerii apelului reclamantului.