ÎCCJ, Decizia nr. 217/2000

Contestație în anulare. Greșeli de fapt Practica judiciară a stabilit care pot fi greșelile materiale în sensul art.318 C.proc.civ., vizând greșeli de fapt involuntare iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, altfel, s-ar crea posibilitatea rejudecării căii de atac și contestația în anulare s-ar transforma într-o cale ordinară de atac. Greșelile materiale vizate de art.318 C.proc.civ. nu trebuie confundate cu acelea la care se referă art.281 C.proc.civ. și care au altă procedură de soluționare. Secția comercială, decizia nr.2612 din 10 aprilie 2002 Tribunalul Bacău, prin sentința civilă nr.876 din 2 decembrie 1999 a admis parțial acțiunea reclamantei SC “A.Q.” SA Bacău împotriva SC “L” SA Bacău pe care a obligat-o la plata sumelor reprezentând prețul și penalitățile de întârziere.O dată cu admiterea cererii reconvenționale, reclamanta a fost obligată la rândul ei la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și daune în completare.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr.217/2000 pronunțată de Curtea de Apel Bacău , secția comercială și de contencios administrativ. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr.3425 din 1 iunie 2001 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă întrucât aceasta nu s-a conformat prevederilor art.1169 C.civ. Invocând art.318 C.proc.civ. reclamanta a formulat contestație în anulare împotriva deciziei Cuzrții Supreme de Justiție, cerând rejudecarea recursului. În motivarea contestației în anulare a susținut că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, de calculul greșit atât matematic cât și juridic al sumelor la care trebuia obligată pârâta, rămânând o diferență de plată, consecința unei greșeli matematice.

Contestația în anulare este nefondată. Prima teză a art.318 C.proc.civ. invocată se referă la dezlegarea dată recursului, ca urmare a unei greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării și care au avut drept consecință pronunțarea soluției greșite. Practica judiciară a stabilit care pot fi greșelile materiale în sensul art.318 C.proc.civ. care vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, cum ar fi cele de apreciere a probelor, pentru a nu se crea părților posibilitatea rejudecării căii de atac, transformând contestația în anulare într-o cale ordinară de atac. Greșelile materiale vizate de art.318 C.proc.civ. nu trebuie confundate cu acelea la care se referă art.281 C.proc.civ.

și care au altă procedură de soluționare. Transpunând principiile de mai sus la cauza de față, contestatoarea nu se află în situația prevăzută de art.318 C.proc.civ., ci cel mult în aceea prevăzută de art.281 C.proc.civ., cu condiția ca recursul să fi fost admis iar cazul modificării deciziei din apel, Curtea Supremă de Justiție să fi stabilit sumele datorate. Or, tocmai cuantumul declarat de pârâtă a format unul din motivele de recurs rezolvat prin decizia contestată și care a fost respins, în raport cu probele dosarului și cu apărările pârâtei, ajungându-se la aceea și soluție a instanței de apel, cum că pârâta datorează doar suma cu titlu de preț. De altfel, această sumă a fost stabilită de prima instanță iar cuantumul ei a constituit motiv de apel și de recurs, fiind menținută irevocabil.

Este adevărat că nu ne aflăm în prezența unei erori materiale vizată de art.318 C.proc.civ., cel mult a unei greșeli de judecată emisă de toate instanțele, dar care nu poate fi înlăturată pe calea extraordinară a contestației în anulare. În motivarea contestației, chiar contestatoarea și-a dat seama că nu se încadrează în cerințele art.318 C.proc.civ., încercând într-un mod ambiguu să susțină că efectuarea expertizei contabile nu se justifică, fiind vorba de o eroare materială, iar faptul că exactitatea sumei datorate de pârâtă a fost verificată și în cadrul recursului ordinar, nu înlătură efectuarea dispozițiilor art.318 C.proc.civ. Această sumă a constituit însă primul motiv de recurs, dar nu așa cum se arată în contestația în anulare, ci cu motivarea omisiunii instanței de apel de a se pronunța asupra celor 3 facturi care totalizează o anumită sumă.

Cu referire la acest motiv de recurs, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat, considerând necesitatea de a se fi administrat proba cu expertiză contabilă (pe care, contestatoarea a comentat-o chiar în cadrul contestației în anulare) pentru stabilirea cu exactitate a sumelor datorate de pârâtă, ceea ce demonstrează clar că motivul de recus a fost analizat contrar celor pretinse de contestatoare. În consecință, contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată.