ÎCCJ, Decizia nr. 217/2000
ÎCCJ, Decizia nr. 217/2000 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contestație
în anulare. Greșeli de fapt
Practica
judiciară a stabilit care pot fi greșelile materiale în sensul art.318
C.proc.civ., vizând greșeli de fapt involuntare iar nu greșeli de judecată, de
apreciere a probelor, altfel, s-ar crea posibilitatea rejudecării căii de atac
și contestația în anulare s-ar transforma într-o cale ordinară de atac.
Greșelile
materiale vizate de art.318 C.proc.civ. nu trebuie confundate cu acelea la care
se referă art.281 C.proc.civ. și care au altă procedură de soluționare.
Secția comercială, decizia nr.2612 din 10 aprilie 2002
Tribunalul Bacău, prin sentința civilă nr.876 din 2 decembrie 1999
a
admis parțial acțiunea reclamantei SC “A.Q.” SA Bacău
împotriva SC “L” SA Bacău pe care a obligat-o
la plata
sumelor reprezentând prețul și penalitățile
de întârziere.O dată cu admiterea cererii reconvenționale, reclamanta a fost
obligată la rândul ei
la plata
sumelor reprezentând penalități de
întârziere
și
daune în completare.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia
nr.217/2000 pronunțată de Curtea de Apel
Bacău
, secția comercială și de contencios
administrativ.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr.3425 din 1 iunie
2001 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă întrucât aceasta nu
s-a conformat prevederilor art.1169 C.civ.
Invocând art.318 C.proc.civ.
reclamanta
a formulat contestație în anulare împotriva deciziei Cuzrții Supreme de
Justiție, cerând rejudecarea recursului.
În motivarea contestației
în
anulare a susținut
că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, de
calculul greșit atât matematic cât și juridic al sumelor la care trebuia
obligată pârâta, rămânând o diferență de plată, consecința unei greșeli
matematice.
Contestația în anulare
este
nefondată.
Prima teză
a
art.318 C.proc.civ.
invocată
se referă la dezlegarea dată recursului, ca urmare a unei greșeli materiale în
legătură cu aspectele formale ale judecării și care au avut drept consecință
pronunțarea soluției greșite.
Practica judiciară a stabilit care pot fi greșelile materiale
în sensul art.318 C.proc.civ.
care
vizează
greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, cum ar fi cele
de apreciere a probelor, pentru a nu se crea părților posibilitatea
rejudecării căii de atac, transformând contestația în anulare într-o cale
ordinară de atac.
Greșelile materiale vizate de art.318 C.proc.civ.
nu
trebuie confundate cu acelea la care se referă art.281
C.proc.civ.
și
care au altă procedură de soluționare.
Transpunând principiile de mai sus la cauza de față, contestatoarea nu se
află în situația prevăzută de art.318 C.proc.civ., ci cel mult în aceea
prevăzută de art.281 C.proc.civ., cu condiția ca recursul să fi fost admis iar
cazul modificării deciziei din apel, Curtea Supremă de Justiție să fi
stabilit sumele datorate.
Or, tocmai cuantumul declarat de pârâtă a format unul din motivele de recurs
rezolvat prin decizia contestată și care a fost respins, în raport cu probele
dosarului și cu apărările pârâtei, ajungându-se la aceea
și soluție a instanței de apel, cum că
pârâta
datorează doar suma cu titlu de preț.
De altfel, această sumă a fost stabilită de prima instanță iar cuantumul ei a
constituit motiv de apel și de recurs, fiind menținută irevocabil.
Este adevărat că nu ne aflăm în prezența unei erori materiale vizată de art.318
C.proc.civ., cel mult a unei greșeli de judecată emisă de toate instanțele, dar
care nu poate fi înlăturată pe calea extraordinară a contestației în anulare.
În motivarea contestației, chiar contestatoarea și-a dat seama că nu se
încadrează în cerințele art.318 C.proc.civ., încercând într-un mod ambiguu să
susțină că efectuarea expertizei contabile nu se justifică, fiind vorba
de o eroare materială, iar faptul că exactitatea sumei datorate de pârâtă
a fost verificată și în cadrul recursului ordinar, nu înlătură efectuarea
dispozițiilor art.318 C.proc.civ.
Această sumă a constituit însă primul motiv de recurs, dar nu așa cum se arată
în contestația în anulare, ci cu motivarea omisiunii instanței de apel de a se
pronunța asupra celor 3 facturi care totalizează o anumită sumă.
Cu referire la acest motiv de recurs, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat,
considerând necesitatea de a se fi administrat proba cu expertiză contabilă (pe
care, contestatoarea a comentat-o chiar în cadrul contestației în anulare)
pentru stabilirea cu exactitate a sumelor datorate de pârâtă, ceea ce
demonstrează clar că motivul de recus a fost analizat contrar celor pretinse de
contestatoare.
În consecință, contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată.