ÎCCJ, decizie (scj.ro #84176)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84176) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prezumția de
nevinovăție.
In dubio pro reo
Cuprins pe materii:
Drept procesual penal. Partea generală. Regulile de
bază și acțiunile în procesul penal. Scopul și regulile de
bază ale procesului penal
Indice alfabetic:
Drept procesual penal
-
prezumția de
nevinovăție
-
in dubio pro reo
C.
proc. pen.,
art. 5
2
Potrivit art. 5
2
C. proc. pen., care
consacră prezumția de nevinovăție, orice persoană este
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției
sale printr-o hotărâre penală definitivă. În cazul în care
probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci
există îndoială cu privire la vinovăția inculpatului, se
aplică regula
in dubio pro reo
,
potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea
inculpatului, iar pe baza acesteia, soluția ce se impune este achitarea
inculpatului de către instanța de judecată.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3465 din 27 iunie
2007
Prin
sentința penală nr. 345 din 25 iulie 2006 pronunțată de
Tribunalul Bacău, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul
S.A.
pentru infracțiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în
art. 183 C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită de
către acesta.
Prima
instanță a reținut că, prin rechizitoriul procurorului de
la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău din 21 decembrie 2005,
inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea
infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
prevăzută în art. 183 C. pen., constând în aceea că, în seara de
31 martie 2005, a lovit-o pe soția sa - victima S.M. -, aceasta
dezechilibrându-se și căzând pe plita încinsă a sobei din
locuință, de unde nu s-a mai ridicat, fiind în stare de inconștiență.
Urmare a multiplelor arsuri suferite, victima a decedat.
Coroborând
probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate
nemijlocit în cursul judecății, prima instanța a reținut o
altă situație de fapt decât cea avută în vedere de procuror la
momentul trimiterii în judecată a inculpatului. Astfel, prima
instanță a reținut că, la 31 martie 2005, inculpatul s-a
întors la domiciliu, unde a găsit-o pe soția sa, în stare de
ebrietate. Întrucât aceasta a refuzat să-i coase o gaică la o pereche
de pantaloni, inculpatul, enervat de atitudinea soției sale și de
faptul că, mai tot timpul, când se întorcea acasă o găsea în
stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste față, după care a
aprins focul în bucătărie și a încălzit mâncarea. În timpul
mesei, inculpatul a observat-o pe soția sa că intenționează
să-i coasă gaica de la pantaloni, dar constatând că aceasta
făcea eforturi pentru a introduce ața în act, l-a rugat pe fiul
său S.C. să o ajute în efectuarea acestei operațiuni, după
care a plecat într-o altă cameră.
Prima
instanță a reținut că, pe tot acest interval de timp, de
față la incidentul derulat între cei doi soți s-au aflat fiul
acestora S.C. și prietenul său D.A.
În jurul
orelor 19
00
, cei doi tineri au plecat la un magazin din apropiere,
iar când a revenit la domiciliu, în jurul orelor 20
00
, martorul S.C.
a găsit-o pe mama sa căzută pe plita încinsă, prezentând
multiple arsuri, astfel că l-a anunțat despre cele întâmplate pe
tatăl său, care dormea în camera alăturată. La
inițiativa celor doi - tată și fiu - victima fost transportată
la spital. La 10 aprilie 2005 starea de sănătate a victimei s-a
agravat, survenind decesul.
Fiind
audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta reținută în actul de
sesizare, susținând că din momentul în care a plecat în camera
alăturată să se uite la televizor și până când a fost
trezit de fiul său, care i-a relatat că a găsit-o pe S.M.
căzută pe plita încinsă, nu știe ce s-a întâmplat cu
aceasta.
În
declarațiile date pe parcursul cercetărilor, martorul S.C. a
confirmat versiunea tatălui său, în sensul că, după ce
acesta a plecat în camera alăturată, victima a continuat să
consume băuturi alcoolice. Martorul a mai precizat că după ce a
plecat din locuință are convingerea că mama sa s-a dus lângă
sobă să se încălzească și, pe fondul consumului
excesiv de băuturi alcoolice, coroborat cu căldura din încăpere,
probabil a ațipit și a căzut pe plită, variantă care,
în opinia sa, este susținută de poziția în care a fost
găsită victima și de împrejurarea că la locul faptei a fost
descoperită o sticlă de băutură ce fusese ascunsă de
aceasta.
Prima instanță a constatat
că în cauză nu există probe directe sau indirecte, în sensul
celor reținute în actul de sesizare a instanței în sarcina
inculpatului.
Împotriva
acestei hotărâri, în termen legal, procurorul a declarat apel, criticând-o
sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru
infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Prin
decizia penală nr. 57 din 6 martie 2007 pronunțată de Curtea de
Apel Bacău a fost respins ca nefondat apelul declarat de procuror.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, procurorul a declarat recurs, invocând cazul
de casare
prevăzut
în
art. 385
9
alin.
(1)
pct. 18 C. proc. pen. și
susținând că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept
consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de
achitare.
Înalta
Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs
invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor
art. 385
9
alin. (3) combinate cu art. 385
6
alin. (1)
și art. 385
7
C. proc. pen., constată următoarele:
Deși
procurorul a susținut că ambele instanțe - prima
instanță și cea de apel - au ajuns la concluzia achitării
inculpatului, respectiv a reținerii nevinovăției acestuia în
comiterea faptei, prin ignorarea mai multor probe, Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că, dimpotrivă, atât prima
instanță, cât și cea de apel au făcut o analiză
amănunțită a tuturor probelor administrate pe parcursul
cercetărilor.
Mai mult,
instanța de apel, pentru a-și forma propria convingere cu privire la
vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția inculpatului, a
readministrat întregul probatoriu, a reaudiat inculpatul și a dispus
admiterea de probe noi.
În Codul
de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între
regulile de bază ale procesului penal, în art. 5
2
statuându-se
că „orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală
definitivă.”
Prin
adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază,
distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea
persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane -
s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a
concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă
următoarelor cerințe:
-
vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea
garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și
stabilirea vinovăției;
- sarcina
probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se
face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar
nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a
procesului;
- la
adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea
definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la
adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de
nevinovăție este răsturnată cu efecte „
erga omnes
”;
-
hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de
vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi
înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o
soluție de achitare.
Toate
aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra
prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă,
garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al
fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la
stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală
definitivă.
Faptul
că inculpatul S.A. a fost inconsecvent în declarațiile date în
fața organelor judiciare este irelevant, întrucât, conform art. 66 alin.
(1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumția de
nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească
nevinovăția.” Potrivit art. 69 C. proc. pen. „declarațiile
inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea
adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză.” Inculpatul nu a recunoscut niciodată că ar fi împins-o
pe plită pe soția sa sau că în urma loviturii pe care i-a
aplicat-o cu dosul palmei aceasta ar fi căzut pe plita sobei, astfel cum a
reținut procurorul.
Că
evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din
declarațiile martorilor S.C. și
D.A., care au relatat că au asistat la discuția ce a avut loc
între cei doi soți, generată de atitudinea victimei, care a refuzat
să-i coasă inculpatului o pereche de pantaloni și de faptul
că se afla sub influența băuturilor alcoolice; că deși
inculpatul a lovit-o cu palma peste față, victima nu s-a
dezechilibrat în vreun mod, întrucât stătea pe scaun; că după
acest incident, inculpatul a plecat în camera alăturată și nu a
revenit în camera în care se afla soția sa, până la plecarea celor
doi martori din locuință.
Pe
parcursul cercetărilor au fost audiate mai multe persoane din comunitatea
din care făceau parte cei doi soți, precum și martora A.C. (mama
victimei), care au confirmat starea perpetuă de ebrietate a victimei, fapt
care-l afecta pe inculpat și că, în mai multe rânduri, aceasta a fost
salvată de la moarte - determinată de consumul de alcool - de
către soțul său.
Or, un
asemenea comportament al inculpatului susține varianta acestuia, în sensul
că nu a împins victima pe plita sobei încinse și că numai starea
de ebrietate în care aceasta s-a aflat a determinat dezechilibrarea ei, cu
consecința producerii multiplelor arsuri ce au condus la deces.
Susținerile
inculpatului, în sensul că numai starea avansată de ebrietate în care
victima s-a aflat a fost cauza dezechilibrării acesteia și a
căderii peste plita sobei, se coroborează cu concluziile actului
medico-legal întocmit în cauză.
În ceea ce privește expertiza
privind detecția psihologică, efectuată la 27 mai 2005, care a
concluzionat că inculpatul a prezentat modificări ale stresului
emoțional caracteristice comportamentului simulat, aceasta nu poate
constitui o probă certă care să formeze instanței
convingerea că inculpatul a săvârșit fapta, în condițiile
în care nu se coroborează cu nicio altă probă administrată
în cauză.
Având în
vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie
să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe
bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în
acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete,
lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției
inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit
căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (
in dubio pro reo
).
Regula
in
dubio pro reo
constituie un complement al prezumției de
nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul
în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc.
pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică
prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea
vinovăției celui acuzat conțin o informație
îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în
legătură cu fapta imputată, autoritățile
judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să
se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să
concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l
achite.
Înainte
de a fi o problemă de drept, regula
in dubio pro reo
este o
problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca
judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le
pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe
bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să
reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).
Numai
așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate
în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății)
este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează
realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar
dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte
probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, și
totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția,
atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de
nevinovăție” și deci inculpatul trebuie achitat.
Față
de considerentele ce preced, recursul procurorului a fost respins ca nefondat.