ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2503/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la data de 21.02.2020 sub nr. dosar x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 90.000 RON pentru prejudiciul moral cauzat prin erorile judiciare săvârșite de magistrați în dosarul penal nr. x/2013 al Tribunalului Militar București; obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 80.360 RON, pentru prejudiciul material provocat de erorile judiciare săvârșite de magistrați în același dosar; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate: art. 95, art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 6 paragraful 2 CEDO, art. 23 alin. (11) din Constituție, art. 5 indice 2, art. 551 alin. (4) C. proc. pen. La termenul de judecată din data de 01.10.2020, reclamantul a formulat cerere de majorare a pretențiilor, întemeiată pe dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., arătând că înțelege să solicite daune materiale în cuantum total de 93.733 RON, majorate de la suma de 80.360 RON, indicată prin cererea inițială, la care se adaugă și suma de 13.375 RON, ce reprezintă onorariul de avocat achitat apărătorului său, avocat B., în două din ciclurile procesuale din dosarul penal, așa cum rezultă din contractele de asistență juridică atașate în probațiune. La termenul de judecată din data de 12.11.2020, deliberând asupra cererii de majorare pretenții formulată de către reclamant pe parcursul judecății, instanța a calificat-o drept cerere precizatoare, în majorarea câtimii pretențiilor solicitate, iar nu cerere de modificare a cererii de chemare în judecată potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 135/28.01.2021, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a luat act că pârâta înțelege să nu mai susțină excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins excepția inadmisibilității; a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 3710/04.10.2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței. Prin decizia nr. 1989/20.10.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1505/10.03.2023 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că hotărârea atacată este rezultatul aplicării și interpretării eronate a normelor de drept material penal și a jurisprudenței CEDO relevante, respectiv a art. 96 din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la art. 4 C. proc. pen., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că existența erorii judiciare este condiționată de existența unui fapt nou sau recent descoperit, care nu se regăsește în cauză, iar această concluzie nu respectă jurisprudența CEDO în materie. Eroarea judiciară nu este condiționată doar de existența faptului nou sau recent descoperit, ci poate fi identificată și în alte situații, inclusiv în cele care este rezultatul unei "erori evidente în aplicarea dreptului material". În cauză, recurentul a invocat tocmai această situație, respectiv faptul că în cauza penală condamnarea sa definitivă a fost dispusă cu încălcarea vădită a dreptului material edictat în interesul justiției, respectiv cu încălcarea art. 4 C. proc. pen. care reglementează obligația autorităților judiciare de respectare a prezumției de nevinovăție, întrucât întreaga cercetare penală a fost construită pornind de la premisa vinovăției sale. De asemenea, a invocat existența erorii judiciare și prin prisma încălcării grave a dreptului la un proces echitabil desfășurat într-un termen rezonabil și a consecințelor grave care au fost produse prin condamnarea definitivă dar nelegală. Instanța de apel s-a limitat la a cita dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale art. 538 din C. proc. pen., concluzionând că nu poate exista eroare judiciară întrucât în cauza penală soluția de achitare s-a bazat pe un fapt nou sau recent descoperit, ci pe "alte temeiuri de drept". Temeiul de drept pentru care s-a dispus achitarea a fost tocmai nerespectarea dreptului material reglementat de art. 4 C. proc. pen., adică a prezumției de nevinovăție, la momentul condamnării recurentului. Prin sentința penală nr. 49/22.09.2015, Tribunalul Militar București a dispus condamnarea recurentului, cu motivarea generică în sensul că ar fi existat o tendință națională de fraudare a concursurilor de încadrare a ofițerilor. Judecătorul și-a fundamentat soluția pe simple probabilități și pe comparația cu alte cauze, opinând că și în prezenta cauză s-ar fi întâmplat aceleași fapte penale ca în dosarele pe care le amintește. Faptele sunt apoi descrise de judecător prin preluarea argumentelor din rechizitoriu, însă instanța de fond și cea de apel din primul ciclu procesual nu au administrat alte probe deși, având în vedere poziția tuturor inculpaților de negare a faptelor, erau obligate să administreze un probatoriu complex pentru a respecta prezumția de nevinovăție și să asigure o lămurire completă a împrejurărilor cauzei, ca scop final al aflării adevărului, în conformitate cu dispozițiile art. 349 alin. (1) C. proc. pen. Condamnarea recurentului s-a dispus cu încălcarea flagrantă a drepturilor procesuale, judecătorii motivând soluția de condamnare pe probabilități, iar nu pe certitudinea dobândită pe bază de probe legale, decisive, complete, sigure și care să reflecte realitatea obiectivă și analiza efectivă a faptelor supuse judecății. Dacă după administrarea probelor în cauză persistă îndoiala în ceea ce privește vinovăția, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție și deci inculpatul trebuie achitat". Cu argumente similare s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în decizia nr. 3465/27.06.2007, dosar nr. x/2006: "Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății)." În cauza penală în care recurentul a fost cercetat și condamnat nu a existat nicio probă certă care să confirme actul de inculpare, fiind încălcat principiul in dubio pro reo și, prin urmare, principiul prezumției de nevinovăție și al dreptului la un proces echitabil. În rejudecarea după admiterea recursului în casație, prin decizia de achitare, instanța de apel a constatat că în primul ciclu procesual nu au fost administrate dovezi care să combată principiul in dubio pro reo, întrucât din nicio probă nu s-a conturat cu certitudine săvârșirea infracțiunilor, astfel că s-a făcut dovada că prin soluția de condamnare a fost încălcat principiul fundamental potrivit căruia dubiul profită inculpatului consacrat de art. 4 C. proc. pen. În atare situație, în mod eronat instanțele anterioare au respins cererea de desdăunare, apreciind că nu poate fi reținută eroarea judiciară, deși această eroare a fost practic confirmată de decizia din rejudecare în care s-a constatat că trebuia dată eficiență principiului in dubio pro reo, întrucât probele dosarului nu puteau proba vinovăția recurentului. În acest context, în analiza noțiunii de eroare judiciară, trebuia avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiției a UE care, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă". (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 - Kobler împotriva Austriei). Or, în cauza pendinte, recurentul a dovedit că hotărârea de condamnare a fost confirmată de o instanță de apel, ca ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea drepturilor sale a fost "suficient de gravă", întrucât hotărârea definitivă impunea pierderea libertății pe o durată de 3 ani, consecință care este printre cele mai grave pe care le poate avea asupra unei persoane fizice o hotărâre judecătorească. Mai arată recurentul că instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a cererii de desdăunare prin raportare la încălcarea art. 6 din Convenție, dată fiind durata foarte mare a procesului, care s-a derulat de-a lungul a 7 ani, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea soluției sub acest aspect. În plus, instanța de apel nici măcar nu amintește și nu analizează consecințele deosebit de grave pe care le-a provocat dosarul penal recurentului. Prin urmare, decizia instanței de apel nu îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât calitatea unei motivări și implicit respectarea acestor exigențe nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Sub aspectul analizei duratei rezonabile a procesului penal, soluția este lipsită de argumente juridice, întrucât instanța de apel în rejudecare s-a limitat doar la a menționa că s-au administrat unele probe în procesul penal, respectiv că: "din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că în faza de urmărire penală au fost administrate probe precum audierea martorilor, întocmirea rapoartelor de expertiză, iar în faza de cercetare judecătorească de asemenea s-a procedat la audierea martorilor." Or, este evident că administrarea de probe este necesară în orice dosar penal, iar instanța de apel nu oferă vreo explicație concretă prin care să arate de ce administrarea probei cu expertiză și martori ar fi fost de natură să justifice o durată de 7 ani a procesului penal. Prin acțiune recurentul a invocat expres și durata foarte mare a procedurilor judiciare din procesul penal, care au durat timp de 7 ani, în intervalul 2011-2018, fiind astfel încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție, în componența căruia intră și dreptul de fi soluționată cauză într-un termen rezonabil. Nerespectarea acestui termen de către autoritățile judiciare a avut consecințe ireparabile, iar buna administrare a justiției este o obligație ce revine Statului, care trebuie să creeze un sistem judiciar eficient prin care să asigure soluționarea cauzelor inclusiv cele penale într-un termen rezonabil. Există o întreagă jurisprudență CEDO în materie, care arată fără echivoc că Statul Român, prin autoritățile judiciare, nu respectă desfășurarea procedurilor judiciare într-un termen rezonabil, fiind frecvent constatată încălcarea art. 6 din Convenție și pe cale de consecință sancționat Statul excesiv. Dacă întreaga procedură judiciară desfășurată împotriva recurentului s-ar fi desfășurat, de exemplu, într-un termen de maxim 2 ani, poate că acesta nu ar fi pierdut sporurile, drepturile salariale sau onorurile specifice vechimii cuvenite și poate nu ar fi fost constrâns să se pensionez anticipat. Prin desfășurarea procedurilor judiciare într-un termen total nerezonabil de 7 ani a fost permisă și încălcarea dreptului la imagine și demnitate, atingeri aduse vieții private, drepturi conferite în virtutea dispozițiilor art. 72, 73, 74 C. civ. Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. În esență, acțiunea de față cu privire la obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri morale urmărește să atenueze și suferințele pricinuite cu ocazia derulării procedurii judiciare pe un termen lung și neechitabil față de reclamant. Nu poate fi acceptată ideea că statul nu este răspunzător de depășirea acestui termen în condițiile în care există nenumărate condamnări la CEDO exact pentru aceste încălcări. De asemenea, nu poate fi admis că suferința recurentului a fost compensată suficient doar prin soluția de achitare primită după mai bine de 7 ani, cu consecința că toate cheltuielile făcute și că tot ceea ce recurentul a construit profesional și social timp de zeci de ani au fost în zadar. Instanța de apel nu a analizat consecințele grave suferite de recurent la nivel profesional, personal, familial, financiar și social din cauza procesului penal, atât prin prisma încălcării dreptului material (art. 4 C. proc. pen.) care reglementează pincipiul in dubio pro reo dar și prin prisma depășirii evidente a unui termen rezonabil al judecării cauzei raportat la cei 7 ani în care s-au desfășurat demersurile judiciare, consecințe care au constat în: punerea recurentului la dispoziție de către instituția angajatoare, ceea ce a însemnat modificarea semnificativă a atribuțiilor de serviciu; pierderea funcției de conducere pe care o deținea până la acel moment și diminuarea corelativă a drepturilor salariale; pierderea șanselor de a evolua în cariera militară și în gradul militar; pensionarea anticipată, motivată de imposibilitatea rămânerii în serviciul activ ca urmare a punerii la dispoziție și de rușinea de a mai merge la serviciu unde era zilnic umilit și izolat de colegi și de șefi; pierderea dreptului de a beneficia de acordarea semnului onorific "în Serviciul Patriei" pentru 25 de ani de activitate și rezultate meritorii în îndeplinirea atribuțiilor și în pregătirea profesională, deși a depus la dosar dovada că îndeplinea condițiile de a primi acest beneficiu; pierderea corelativă a dreptului de majorare a pensiei cu 20% pe perioada 15.04.2016 - 01.12.2019, dacă s-ar fi valorificat acest semn onorific "In Serviciul Patriei" pentru 25 de ani de activitate; umilirea și denigrarea la care a fost supus la serviciu și prin articole din presa locală și națională; mediatizarea la nivel național a cazului, prin nenumărate articole de presă care au făcut o imagine dezastruoasă, nu doar recurentului, dar și familiei sale, imagine care este ireparabilă definitiv deși a fost achitat; monitorizarea cazului, prelucrarea și prezentarea acestui caz la nivel național în ședințele cu cadrele militare din cadrul MAI, recurentul și ceilalți colegi inculpați fiind dați exemplu negativ la fiecare ședință operativă; obligarea recurentului să respecte un Plan de supraveghere impus de Serviciul de Probațiune Vâlcea, prin care i s-a îngrădit și libertatea de mișcare, întrucât i s-a impus prezența din 2 în 2 luni la Serviciul de Probațiune, a fost obligat să anunțe consilierul de probațiune pentru orice părăsire a domiciliului mai mare de 8 zile și să dea relații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență, fapt care a reprezentat încă un motiv de suferințe și de umilințe periodice pe care a trebuit să le suporte până în octombrie 2018 când a fost achitat; încălcarea dreptului la reputație, dreptul la demnitate, dreptul la imaginea publică, dreptul la respectarea vieții private, dreptul la sănătate, întrucât starea perpetuă de stres a celor 7 ani de procese, zilele și nopțile fără odihnă, trăite cu spaima unei condamnări la închisoare, anii în care i s-au adresat continuu în spațiul public acuzații nedrepte și cuvinte jignitoare i-au afectat și sănătatea psihică, aspecte confirmate de altfel de martorii audiați în cauză. Instanța de apel nu a motivat în vreun fel de a decis să înlăture aceste apărări ale subsemnatului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimatul că în mod corect a reținut instanța de apel că "în cazul erorii judiciare, dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare este condiționat printre altele de desființarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanță penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii - cale extraordinară de atac - prevăzută de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecința rejudecării cauzei penale, în condițiile art. 461 C. proc. pen.. Și numai dacă în rejudecare se dispune achitarea inculpatului în mod definitiv. În prezenta cauză nu se poate reține că hotărârea s-a bazat pe un fapt nou sau recent descoperit care să justifice schimbarea unei soluții, pentru a se putea concluziona existența unei erori judiciare, ci în situația apelantului reclamant achitarea s-a dispus pe alte temeiuri de drept". Mai arată intimatul că, actualul regim constituțional și legal de reglementare a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare și, implicit, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, este unul condiționat și expres prevăzut de lege. Legiuitorul, prin noua reglementare a art. 538 din C. proc. pen., a înțeles să condiționeze plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de necesitatea ca achitarea să se fi făcut în baza unor fapte noi sau recent descoperite. În atare condiții, dacă achitarea este pronunțată ca urmare a reaprecierii probatoriului, răspunderea statului este exclusă. Așadar, condiția esențială în cazurile în care o hotărâre de condamnare a fost desființată sau anulată în urma rejudecării este aceea ca desființarea/anularea hotărârii definitive de condamnare să fi intervenit ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit care dovedește că în judecarea inițială a cauzei s-a produs o eroare judiciară. În România, o hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi desființată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac, respectiv prin revizuirea reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 452-453 lit. a) din C. proc. pen., cu referire la art. 460-art. 461 din C. proc. pen., aceste din urmă dispoziții legale conținând norme particulare privind rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii cererii de revizuire. Finalitatea revizuirii este de a înlătura gravele erori de fapt, fiind astfel un remediu procesual în acest sens. În afară de faptul că este o cale de atac de fapt, revizuirea este și o cale de atac de retractare, întrucât deși hotărârea atacată nu este în sine nelegală și netemeinică, în fața judecătorilor ce o examinează se invocă și dovedesc situații noi care dacă ar fi fost cunoscute ar fi dus fără putință de tăgadă la o altă soluție, diametral opusă. În aceste situații este justificat ca însăși instanța ce a pronunțat hotărârea să revină asupra ei și să rejudece cauza. Conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. În cauză nu s-a recurs la calea extraordinară de atac a revizuirii, ci la recursul în casație, reclamantul negăsindu-se în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 453 din C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în casație declarat de reclamantul din prezenta cauză, prin decizia nr. 196/RC/30.05.2018, prin care a casat decizia recurată și cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea Militară de Apel București care a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală și art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea. Or, recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen. În calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Astfel, admiterea recursului în casație și casarea deciziei recurate nu echivalează în mod automat cu existența unei erori judiciare, așa cum în mod corect au reținut instanțele de judecată. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, potrivit căruia instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a cererii sale prin raportare la încălcarea art. 6 din CEDO, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea soluției sub acest aspect, intimatul arată că decizia civilă nr. 1505/10.03.2023 pronunțată de către Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2020, contrar celor susținute de recurentul reclamant, este legală, corectă și motivată, cuprinzând argumentele care au stat la baza pronunțării soluției de respingere a apelului formulat de reclamant. Prin hotărârea menționată, Curtea de Apel Pitești în mod corect a reținut că simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru a fi reținută concluzia că nu ar fi fost respectat termenul rezonabil. Această apreciere se poate contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităților judiciare. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, pentru a fi îndeplinită a asemenea condiție ar trebui ca întârzierea să fie imputabilă autorității judiciare, identificată în urma aplicării criteriilor ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. Dacă ne referim la un termen rezonabil de soluționare a cauzelor, trebuie avută în vedere cerința desfășurării operative a procesului, dar în condițiile în care s-ar asigura și cerința aflării adevărului și apărarea părților din proces. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel "din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că în faza de urmărire penală au fost administrate probe precum audirea martorilor, întocmirea rapoartelor de expertiză, iar în faza de cercetare judecătorească de asemenea s-a procedat la audierea martorilor". Așadar, atât caracterul echitabil al procesului, cât și cerința soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil își pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces și asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în CEDO și în Constituția revizuită a României, principii care în speța de față au fost respectate. Astfel, Curtea de Apel Pitești, contrar celor afirmate de recurent, și-a expus argumentat raționamentul juridic care a condus la respingerea apelului formulat de acesta, hotărârea instanței de apel, contrar celor susținute de recurent, fiind legală, corectă și motivate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ceea ce privește critica vizând încălcarea, de către instanța penală, a dispozițiilor art. 4 C. proc. pen., respectiv nerespectarea prezumției de nevinovăție, încălcarea principiului dubio pro reo, cu consecința săvârșirii unei erori judiciare, Înalta Curte constată că apărările subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite, critica fiind nefondată. Astfel, recurentul învederează chestiuni privind o pretinsă inversare a prezumției de nevinovăție, fundamentată, în opinia acestuia, pe simple probabilități, pe comparația cu alte cauze, pe neluarea în considerare a probelor administrate și pe o încălcare a principiului in dubio pro reo, astfel cum este reglementat de art. 4 C. proc. pen. Este de observat că temeiul juridic al acțiunii promovate de către recurentul-reclamant este reprezentat de dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 538 C. proc. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind învederată încălcarea, de către instanțele de judecată, a principiului nevinovăției în procesul penal și a dreptului la un proces echitabil, prin depășirea duratei termenului rezonabil prevăzut de art. 6 CEDO. Conform art. 538 C. proc. pen., dreptul la despăgubiri în cazul erorii judiciare este condiționat, printre altele, de desființarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanță penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii, respectiv a admiterii cererii de revizuire și rejudecarea cauzei penale în condițiile art. 461 C. proc. pen., urmată de achitarea inculpatului în rejudecare, situație care însă nu se regăsește în prezentul litigiu (unde achitarea recurentului-reclamant a intervenit în baza unor alte temeiuri de drept, în etapele procesuale specifice procedurii judiciare penale). Prin urmare, nu se poate vorbi de încălcarea prezumției de nevinovăție, câtă vreme recurentul a beneficiat de toate căile de atac prevăzute de lege și de garanțiile procesuale specifice, iar art. 538 C. proc. pen. nu își găsește justificare din perspectiva art. 4 C. proc. pen. cum eronat susține acesta ci, eventual, prin raportare la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Totodată însă, nici art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 nu își găsește justificarea în prezentul litigiu, întrucât existența unei hotărâri de achitare în procesul penal nu determină și reținerea săvârșirii unei erori judiciare de natură a angaja răspunderea statului pentru faptele săvârșite de către magistrați, în sensul reglementat prin această dispoziție legală. Astfel, potrivit art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, rezultă că suntem în prezența unei erori judiciare atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual privind drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoane de natură să producă o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. De asemenea există eroarea judiciară și atunci când s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident, contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză și prin care au fost încălcate drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, iar rezultatul vătămării nu se poate remedia printr-o cale de atac prevăzută de lege. Or, în cauză, prin decizia de achitare nu s-a reținut că s-au exercitat atribuțiile jurisdicționale cu rea-credință ori cu gravă neglijență, erorile judiciare invocate de către recurent prin intermediul căilor de atac au fost analizate, iar faptul că prin soluția definitivă s-a dispus achitarea sa, dovedește că a beneficiat de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, această critică este nefondată. În ce privește însă critica prin care se reproșează instanței de apel că nu a realizat o analiză efectivă a cererii de dezdăunare din perspectiva duratei foarte mari a procesului penal, Înalta Curte o va admite, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel sub acest aspect. Astfel, recurentul învederează că lipsa unei asemenea analize echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate, că soluția este lipsită de argumente juridice, întrucât instanța de apel s-a limitat doar la a menționa că s-au administrat probe în procesul penal, dar nu oferă explicații concrete prin care să arate de ce administrarea probei cu expertiză și martori ar fi fost de natură să justifice o durată de 7 ani a procesului penal. A mai arătat recurentul că există o întreagă jurisprudență CEDO sub aspectul duratei nerezonabile a procesului, că prin această durată excesivă i-a fost încălcat dreptul la imagine și că instanța nu a analizat consecințele în plan personal, familial, financiar și social suferite de către recurent. Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut, într-o manieră generică și lipsită de argumente juridice, faptul că "...din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că în faza de urmărire penală au fost administrate probe precum audierea martorilor, întocmirea rapoartelor de expertiză, iar în faza de cercetare judecătorească de asemenea s-a procedat la audierea martorilor...", fără a dezvolta considerente din care să rezulte care a fost impactul acestor acte de procedură asupra duratei rezonabile sau nerezonabile a procesului, respectiv în ce măsură ele justifică sau nu pretențiile reclamantului. A mai reținut instanța de apel că "...în raport de criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține îndeplinirea primei condiții menționate privind repararea vreunui prejudiciu...", fără a indica însă care sunt aceste criterii și cum sunt ele aplicabile cauzei pendinte. Totodată, deși a reținut că în analizarea acestui motiv de apel "... simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficient pentru a fi reținută concluzia că nu ar fi fost respectat termenul rezonabil...", instanța de apel a concluzionat, într-o manieră succintă și fără o argumentare corespunzătoare, că "...prima instanță a făcut o aplicare judicioasă a dispozițiile legale incidente în cauză...", fără a expune un raționament logico-juridic care să poată fi cenzurat de către instanța de recurs. Instanța de recurs reține că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil, fiind reglementată expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Criteriile enunțate de Curtea europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, vizează aspecte privind complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată. De asemenea, tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală. Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăși, totuși, un "termen rezonabil". În plus, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, în principal, evitarea ca o persoană inculpată să rămână într-o stare de incertitudine pentru lung timp. Prin urmare, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești, ceea ce determină casarea hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496-497 C. proc. civ. În rejudecare, examinând motivat criteriile jurisprudențiale ale Curții Europene ale Drepturilor Omului în această materie, instanța de apel va statua, cu argumente proprii, în ce măsură critica reclamantului privind încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil își găsește sau nu justificarea. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1505 din 10 martie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.