ÎCCJ, decizie (scj.ro #83228)

Garanții reale imperfecte Drept de retenție. Efectele patrimoniale ale instituirii unui drept de retenție Deși dreptul de retenție nu conferă retentorului alte prerogative decât acela de conservare și întreținere a bunului, el are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic. Neavând dreptul la fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanților le lipsește vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele și actele retentorului. Ei au însă opțiunea prin mijloace procesuale distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exercițiul drepturilor sale. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.890 din 4 martie 2008) Reclamanții P.B.N., P.A., M.V., P.R.

și P.I.D., au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei reprezentând lipsa de folosință a imobilelor-teren și construcție – proprietatea reclamanților dobândită în urma unei acțiuni în revendicare și pe care pârâta refuză să o predea. Tribunalul Comercial Argeș, prin sentința nr. 614/C din 22.VIII.2006 declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș considerând de natură civilă litigiul dedus judecății, soluție infirmată de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 651/R/C din 6.X.2006 care a caracterizat acțiunea drept un litigiu comercial deoarece imobilele în litigiu sunt accesorii ale unui fond de comerț.

În rejudecare, Tribunalul Comercial Argeș, prin sentința comercială nr. 112/C din 29.I.2007, a admis acțiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 619.395,91 lei contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilele proprietatea reclamanților pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației până la data plății dar și la plata în continuare a contravalorii lipsei de folosință la nivelul chiriilor stabilite de Consiliul Local Câmpulung pentru spațiile comerciale. Totodată instanța a obligat pe pârâtă la plata sumei de 11781 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia 57/A-C din 22.V.2007, a admis în parte acțiunea obligând pe pârâtă la plata sumei de 340.170,65 lei despăgubiri pentru folosința terenului pentru perioada mai 2003 – decembrie 2006 și pentru clădire pentru perioada mai 2003 – octombrie 2004, a respins cererea de despăgubiri pentru clădire pentru perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și pentru viitor; a obligat pe pârâtă la 3587,6 lei cheltuieli de judecată la fond și pe reclamanți la 6298,8 lei cheltuieli de judecată în apel. Instanța de apel a considerat că pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii – pentru îmbunătățirile efectuate – la data de 27.X.2004, nu și asupra terenului astfel încât despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului se cuvin despăgubiri proprietarilor iar pentru lipsa de folosință a clădirii, despăgubirile se restrâng la perioada anterioară instituirii definitive a dreptului de retenție.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs. Reclamanții, întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 c.proc.civ. au criticat decizia atacată susținând că deși instanța de apel a stabilit că pârâta nu era îndreptățită să folosească în interes propriu clădirea, nu a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință a reclamanților pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 și în viitor. Recursul declarat de pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7, 8 și 9 c.proc.civ critică decizia atacată întrucât temeiul juridic al acțiunii nu îl reprezintă o faptă delictuală cât timp creditorul avea un drept de retenție iar obiectul pretențiilor îl formează lipsa de folosință.

Astfel reținerea de către instanțe a elementelor răspunderii civile delictuale reprezintă o schimbare vădită a cadrului procesual ce era definit de reclamanți în termenii prevederilor art. 1688.1694 c.civ. privind refuzul creditorului gajist de a restitui bunul înainte de plata creanței și ai prevederilor art. 8 din Legea nr. 16/1994 privind retenția arendașului. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune. Prin decizia nr. 2647/2000 a Tribunalului Argeș reclamanții au obținut dreptul de proprietate asupra suprafeței de 836,05 mp teren și a unei clădiri aflată pe acest teren. Printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă (decizia 2042/A din 27.X.2004 a Tribunalului Argeș) pârâta a obținut un drept de retenție asupra clădirii până la plata creanței de 4.231.926.127 lei îmbunătățiri și extinderi.

Deși dreptul de retenție nu conferă retentorului alte prerogative decât acela de conservare și întreținere a bunului, el are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic. În acest sens dreptul de a culege fructele lucrului nu aparține nici creditorului, însă nici debitorului, acesta din urmă suportând efectele naturii juridice de garanție reală imperfectă a dreptului de retenție. Neavând dreptul la fructe pe întreaga perioadă de exercitare a acestui drept, reclamanților le lipsește vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele și actele retentorului. Ei au însă opțiunea prin mijloace procesuale distincte, de a limita eventualele abuzuri ale retentorului în exercițiul drepturilor sale.

Așadar, în mod judicios instanța de apel a considerat că de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție, reclamanții nu mai beneficiază de fructele lucrului reținut, ca o adevărată sancțiune civilă în sarcina debitorului rău platnic, căruia prin derogare nu-i mai sunt recunoscute o parte din prerogativele dreptului de proprietate. În aceeași măsură nu se poate obliga pârâta la plata unui prejudiciu pentru o faptă viitoare. Dreptul de retenție este o creație jurisprudențială codul civil marcând numai aplicații ale sale fără însă a le identifica chiar și în situația de speță cu alte instituții strict determinate legislativ (art. 1688-1694 c.civ.

sau art. 8 Legea nr. 16/1994).