ÎCCJ, decizie (scj.ro #81665)

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Index alfabetic : drept de retenție - prescripție extinctivă - contravaloarea lipsei de folosință Decretul nr. 167/1958, art. 16 *Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011. Dreptul de retenție, ca garanție reală imperfectă, are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție, proprietarul bunului imobil nu mai putea beneficia de fructele lucrului reținut și nu avea vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului până la achitarea creanței stabilită în sarcina sa, iar retentorii bunului puteau cere înlăuntrul termenului legal de prescripție, de 3 ani, executarea silită a titlului, în scopul recuperării creanței lor. După împlinirea termenului legal de prescripție de 3 ani, dreptul de retenție asupra imobilului, fiind accesoriu obligației pe care o garantează, încetează să mai existe, moment de la care aceștia datorează chirie, iar proprietarul imobilului este îndreptățită să o ceară.

Secția I civilă, decizia nr. 3088 din 3 iunie 2013 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.01.2008, reclamanta Academia Română a chemat în judecată pârâții C.C. și I.V., solicitând eliberarea imobilului situat în București, obligarea pârâților la plata sumei de 90.000 euro (echivalent în lei la cursul BNR), reprezentând chirie neachitată pentru imobilul menționat mai sus, în perioada 2004 - până în prezent. Pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat necompetența materială în soluționarea acțiunii, necesitatea timbrării la valoare a capătului de cerere privind plata sumei de 90.000 euro, excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere privind chiria neachitată de pârâți din anul 2004, excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect eliberarea imobilului, în raport de sentința civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.

Prin cererea depusă la termenul din 13.06.2008, intitulată „Precizări", reclamanta a susținut că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 17 și art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997; și-a restrâns capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretențiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preț mediu al chiriei și a invocat prescrierea dreptului de retenție invocat de pârâți.

La același termen, reclamanta a depus o altă cerere prin care a solicitat disjungerea primului capăt de cerere, având ca obiect eliberarea imobilului de către pârâți, invocând dispozițiile art. 165 C.proc.civ. și susținând că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la această cerere. Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 14.11.2008, instanța de fond a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului pentru soluționarea capătului de cerere privind eliberarea imobilului, a disjuns acest capăt de cerere și l-a trimis spre soluționare Judecătoriei Sectorului 5 București. Prin sentința civilă nr. 386 F din 19.03.2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 128.322,76 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății.

Instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, s-a dispus evacuarea pârâților din imobil, pentru lipsa titlului locativ. S-a reținut că, după acest moment, pârâții au continuat să ocupe imobilul, aspect recunoscut chiar de aceștia prin întâmpinare, cu motivarea existenței în beneficiul lor a unui drept de retenție asupra imobilului până la plata de către reclamantă a sumei ce a reprezentat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului. Din actele depuse, instanța a constatat că reclamanta este proprietara exclusivă a imobilului ocupat de pârâți, iar în condițiile în care aceștia nu dețin un titlu pentru ocuparea imobilului, s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a omului care a cauzat altuia un prejudiciu, obligă pe acela care l-a ocazionat, a-l repara.

Cu privire la întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, ce se impune a fi reparat de către pârâți, instanța a reținut că acesta a fost stabilit printr-un raport de expertiză de specialitate și este în cuantum de 128.322,76 euro, fiind calculat în raport de nivelul chiriilor practicate pentru imobile asemănătoare situate în aceeași zonă. Apărările pârâților în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reținută expres în sentința anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat și de un drept de retenție, au fost apreciate de instanța de fond ca fiind neîntemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâți cu titlu de chirie, situație care face ca dreptul de retenție să nu mai subziste.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții. Prin decizia civilă nr. 307 A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Imobilul în litigiu este proprietatea privată a intimatei reclamante, astfel cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr. 2768/1962. Prin contractul de închiriere nr. 836/1987, imobilul a fost închiriat de intimata reclamantă apelanților pârâți, părțile convenind expres ca apelanții pârâți, în calitate de locatari, să efectueze reparațiile necesare readucerii clădirii și instalațiilor în bună stare, sumele astfel cheltuite urmând a fi compensate ulterior cu chiria datorată pentru imobil.

La momentul compensării complete a contravalorii chiriei cu cea a lucrărilor executate, locatarul se obliga să achite lunar contravaloarea chiriei către proprietar în modalitatea prevăzută expres în contract. În anul 1992 s-a purtat între părți un proces finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 4366 din 07.07.1995 a Judecătoriei sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a dispus evacuarea pârâților din imobil, pentru lipsa titlului locativ, s-a constatat că aceștia au efectuat la imobil îmbunătățiri în valoare de 32.846.501 lei, a fost obligată reclamanta să plătească pârâților această sumă, s-a recunoscut în favoarea pârâților un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor de către reclamantă.

În considerentele acestei sentințe, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâții au efectuat îmbunătățiri la imobil în valoare de 32.846.501 lei, ultimele lucrări fiind efectuate la începutul anului 1990, dreptul locativ al pârâților asupra imobilului proprietatea reclamantei a încetat, dar și faptul că locațiunii convenită de părți nu i se aplică dispozițiile Legii nr. 17/1994, privind prelungirea contractelor de închiriere, deoarece nu a existat un contract de închiriere încheiat în baza Legii nr. 5/1973. Prin acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil, aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008, susținând că aceștia refuză nelegal să elibereze imobilul.

Nu s-a solicitat prin acțiune constatarea unui drept de creanță al reclamantei, constând în contravaloarea chiriei datorată de pârâți pentru imobil, după pronunțarea sentinței de evacuare și constatarea compensării unui astfel de drept cu dreptul de creanță recunoscut în favoarea pârâților prin sentința civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei sectorului 5 București, critica formulată de apelanți în acest sens fiind întemeiată. Considerentele instanței de fond referitoare la o astfel de compensare sunt evident străine pricinii și au fost înlăturate, nulitatea sentinței fondului pentru acest motiv neputând fi reținută de instanța de apel, câtă vreme, în dispozitivul hotărârii, nu se regăsesc mențiuni exprese privind constatarea unui astfel de drept de creanță și compensarea acestuia cu dreptul de creanță constatat în favoarea apelanților pârâți prin sentința irevocabilă mai sus menționată.

În apărare, față de cererea intimatei reclamante privind plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil, apelanții pârâți au susținut, atât la fond, cât și prin motivele de apel, că ocupă imobilul în baza dreptului de retenție recunoscut în favoarea lor prin sentința civilă nr. 4366/1995, fiindcă reclamanta nu le-a plătit contravaloarea lucrărilor de consolidare și îmbunătățiri până la a cărei achitare a fost recunoscut dreptul de retenție, situație în care nu pot fi obligați la plata vreunei chirii sau a lipsei de folosință pentru imobil. Prin cererea precizatoare de acțiune depusă la instanța de fond , reclamanta a invocat prescripția dreptului de retenție invocat de pârâți, ca efect al prescripției dreptului acestora de a solicita executarea creanței ce a stat la baza instituirii acestui drept.

În aceste condiții este neîntemeiată susținerea apelanților pârâți, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, privind inadmisibilitatea invocării acestei excepții de către intimata reclamantă direct în apel, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 294 și art. 296 C.proc.civ. Instanța de fond nu a soluționat această excepție, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanțe nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanții pârâți aceiași excepție prin întâmpinare. Până la modificarea Codului civil în anul 2009, excepția prescripției extinctive era reglementată ca o excepție de ordine publică, de la regulile căreia părțile nu puteau deroga și care putea fi invocată, de persoana interesată, în orice stare a pricinii și chiar de judecător din oficiu.

Este adevărat că potrivit actualei reglementări excepția prescripției extinctive este o excepție de ordine privată, dar această reglementare nu se aplică cauzei de față, conform Legii nr. 71/2011, motiv pentru care, Curtea a apreciat că excepția putea fi reiterată de intimații apelanți în apel și se impune a fi soluționată de instanța de control judiciar. Din probele administrate a rezultat că, prin sentința civilă nr. 4366/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea apelanților pârâți un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și îmbunătățiri la imobil făcute de apelanții pârâți.

Ca drept real imperfect, dreptul de retenție reprezintă o garanție pur pasivă în virtutea căreia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv până ce proprietarul bunului îi restituie sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun. Un astfel de drept este accesoriu obligației pe care o garantează, motiv pentru care stingerea obligației de plată ca efect al prescripției extinctive atrage în mod firesc și stingerea dreptului de retenție accesoriu. Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naște dreptul de a cere executarea silită.

Sentința civila nr. 4366/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, prin care s-a recunoscut în favoarea apelanților pârâți dreptul de a primi de la intimata reclamantă suma de 32.846.501 lei și dreptul de retenție asupra imobilului în litigiu a devenit executorie la data de 27.11.1995, când Tribunalul București a dispus prin decizia civilă 2678/A/1995 anularea ca netimbrată a cererii de apel formulată de pârâți împotriva sentinței. Termenul de prescripție extinctivă, în care apelanții pârâți puteau cere executarea silită a dreptului de creanță recunoscut în favoarea lor prin această sentință, s-a împlinit la data de 27.11.1998, aceasta fiind și data la care dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea lor ca un mod de garantare a executării dreptului de creanță a încetat să mai existe.

Este adevărat că prin acțiune, intimata reclamantă a susținut că în perioada 1995-2004 ar fi avut loc o compensare a dreptului de creanță recunoscut în favoarea intimaților pârâți prin sentința civilă nr. 4366/1995, compensație negată de apelanții pârâți, dar aceasta nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaștere a dreptului intimaților reclamanți, de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripției, deoarece a fost făcută mult după împlinirea termenului de prescripție extinctivă mai sus menționat. Textul are în vedere întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția nu și prin recunoașterea dreptului făcută după ce termenul de prescripție s-a împlinit.

O astfel de recunoaștere ar putea fi relevantă doar în aprecierea caracterului licit al ocupării imobilului de către pârâți în perioada 1995-2004, care excede însă obiectului litigiului de față, prin acțiune reclamanta solicitând obligarea pârâților la plata lipsei de folosință pentru imobil aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008. Din probele administrate, inclusiv corespondență purtată între părți, a rezultat că apelanții pârâți au ocupat în toată această perioadă imobilul proprietatea exclusivă a intimatei reclamante, situat în București, fără titlu și fără să aibă, în acest sens, acordul intimatei.

Lipsa titlului apelanților pârâți nu poate fi acoperită de aceștia prin invocarea dreptului de retenție recunoscut în favoarea lor prin sentința civilă nr. 4366/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, în condițiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanță pe care îl garanta, iar lipsa acordului proprietarului imobilului rezultă din corespondența purtată între părți în toată această perioadă, prin care intimata reclamantă solicita apelanților pârâți să elibereze imobilul, iar aceștia din urmă, sub diferite pretexte solicitau clemență, promițând că își vor rezolva problema locativă. Art. 998 și 999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală a celor care prin fapta lor, prin neglijență sau prin imprudență, cauzează altuia un prejudiciu, situație în care, în mod corect instanța a apreciat că sunt incidente în cauză aceste texte legale.

Fapta ilicită a apelanților pârâți constă în ocuparea de către aceștia a imobilului, în toată perioada menționată în acțiunea precizată, fără titlu și fără acordul proprietarului. Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, care constă în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului și se impune a fi reparat de apelanții pârâți, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond. În stabilirea cuantumului prejudiciului instanța de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiții de formă (citarea părților), cât și pe fond, din punct de vedere al criteriilor și metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință.

În apel, instanța a încuviințat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar, întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ținut seama de acesta, în raport de dispozițiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanței înrăutățirea situației unei părți în propria cale de atac. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții. I. S-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C.proc.civ., în sensul că prin admiterea excepției prescripției invocată de intimata reclamantă în apel, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

S-a susținut că intimata reclamantă a invocat această excepție ca apărare de fond în legătură cu unul din motivele de apel formulate, în condițiile în care această cale de atac a fost exercitată de pârâți. în aceste condiții, prin invocarea acestei excepții se tinde la admiterea căii de atac a apelului, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situații mai grele în propria cale de atac, non reformațio inpejus. În concluzie, s-a solicitat respingerea excepției prescripției invocată de intimata reclamantă, deoarece încalcă principiul non reformatio in pejus. O a doua critică a vizat faptul că, în speță, dreptul de retenție nu s-a stins ca urmare a prescripției extinctive, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

S-a susținut, în acest sens, că prescripția extinctivă nu operează de drept, ci numai la cererea persoanei interesate, iar instanța nu o poate invoca din oficiu. Așa fiind, reclamanta trebuia să solicite instanței să constate intervenirea prescripției extinctive în privința dreptului de retenție. În condițiile în care nu a făcut acest lucru în momentul în care pârâții au invocat acest drept de retenție ca mijloc de apărare, invocând doar aspecte de fond, reclamanta a renunțat la acest beneficiu. Drept consecință, excepția prescripției nu poate fi invocată direct în apel, nefiind vorba de o excepție absolută de ordine publică care să poată fi invocată în orice stadiu al pricinii.

Instanța de apel a reținut în considerente că printr-o cerere precizatoare depusă în fața instanței de fond reclamanta ar fi arătat că dreptul de retenție este prescris și, prin urmare, chiar dacă instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la această excepție, intimata-reclamantă poate reitera această excepție în apel. Aceste susțineri sunt neîntemeiate, în primul rând, pentru că reclamanta nu a solicitat instanței de fond să constate că a intervenit prescripția extinctivă în privința dreptului de retenție. Faptul că a făcut o simplă afirmație legată de prescripție în cadrul unei cereri precizatoare nu echivalează cu o astfel de solicitare, dovadă că instanța de fond nici nu a analizat-o în vreun fel.

În al doilea rând, partea care a câștigat procesul poate reitera în apel, în apărare, acele excepții care au fost invocate și respinse de instanța de fond. În speță, nu se justifică o asemenea ipoteză, deoarece reclamanta nu a invocat excepția prescripției ca excepție de procedură în fața instanței de fond și din acest motiv, instanța de fond nu a soluționat în vreun fel respectiva excepție. S-a criticat, în continuare, soluția instanței de apel potrivit căreia dreptul de retenție s-a stins prin prescripție. Recurenții pârâți au arătat că dreptul de retenție a existat până la data predării imobilului de către aceștia de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, abia de la această dată începând să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Acțiunea de față fiind formulată în anul 2008, iar pretențiile reclamantei referindu-se la perioada 2004 - până la data predării imobilului, deci tocmai pe parcursul exercitării dreptului de retenție de către pârâți nu se pune problema prescripției în legătură cu acest drept. În al doilea rând, pe întreaga perioadă în care creditorul retentor rămâne în stăpânirea bunului cursul prescripției este întrerupt. Drept consecință, în realitate, nici nu se pune problema împlinirii termenului de prescripție și, implicit, cea a unei posibile stingeri a dreptului de retenție. Faptul că bunul rămâne în retenția creditorului este doar rezultatul manifestării de voință a proprietarului care este în măsură să pună capăt oricând situației juridice create prin invocarea retenției, achitând datoria față de retentor.

Dacă proprietarul optează să lase bunul în detenția retentorului s-a arătat că acest lucru echivalează cu o recunoaștere tacită și permanentă a datoriei care are efect întreruptiv de prescripție. II. S-au invocat, în continuare, motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9. C.proc.civ. în sensul că a fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății și au fost aplicate greșit dispozițiile legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenție. S-a arătat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenție, până la momentul predării bunului imobil, în opinia recurenților pârâți, intimata reclamantă nu are vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele și actele retentorului.

O altă critică a vizat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., respectiv instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancțiunea nulității, în condițiile în care a încuviințat un raport de contra-expertiză, iar soluția de a nu ține cont de acesta, cu motivarea că valoarea prejudiciului stabilită prin acest raport este mult mai mare, este nelegală. În realitate, sumele stabilite prin acest raport de contra-expertiză sunt mult mai mici în oricare dintre variante și trebuiau să fie avute în vedere de instanța de apel. S-a susținut, în subsidiar, că în cazul în care instanța ar considera că trebuie avute în vedere sumele neactualizate, suma la care puteau fi obligați pârâții nu putea depăși valoarea chiriei așa cum este aceasta menționată în adresa emisă de SC C. SA, respectiv suma de 7788,55 Ron.

Astfel, așa cum s-a reținut, valoarea chiriei potrivit adresei emise de SC C. SA pentru perioada 10.01.2005-10.01.2008 este de 7788.55 Ron. Potrivit raționamentului făcut de instanță, dacă din această sumă se scade creanța pârâților în valoare de 32.846.501 Rol (3.284,50 Ron), rezultă o diferență de 4504.5 Ron. Așa fiind, într-un al doilea subsidiar, chiar aplicând raționamentul greșit al instanțelor de apel și de fond, în sensul că pe perioada exercitării dreptului de retenție pârâții datorează totuși lipsa de folosință a imobilului și că a operat o compensare între creanța lor și creanța reclamantei constând în lipsa de folosință, diferența de sumă la care puteau fi obligați pârâții în urma compensării era de 4504.5 Ron.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs, ce vizează încălcarea principiului de drept non reformatio in pejus, este nefondat. Recurenții pârâți au susținut că prin invocarea excepției prescripției de către intimata reclamantă se tinde la admiterea căii de atac formulată de pârâți, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situații mai grele în propria cale de atac, non reformatio in pejus. Principiul non reformatio in pejus presupune că părții care a declarat apel nu i se poate crea o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată. Rațiunea acestui principiu este aceea de a nu descuraja partea nemulțumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obținerii unei soluții mai puțin favorabile decât cea care o nemulțumește.

Această regulă se aplică, așadar, atât în cazul când se impune adoptarea uneia din soluțiile prevăzute de art. 296 teza I C.proc.civ. și anume, schimbarea sentinței primei instanțe, cât și în cazul rejudecării cauzei după desființarea ori anularea sentinței, dispuse în baza art. 297 C.proc.civ. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art. 296 C.proc.civ. prin agravarea situației pârâților în propria cale de atac și, de aici, incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C.proc.civ., astfel cum au susținut apelanții pârâți, în condițiile în care, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost precizată, iar instanța de apel a pronunțat aceeași soluție, respingând apelul pârâților, completând motivarea cu noi argumente, astfel încât situația pârâților a rămas neschimbată și, deci, aceștia nu au suferit nicio vătămare procesuală.

S-a susținut că, în speță, pârâții au invocat și în fața instanței de fond apărarea referitoare la existența dreptului lor de retenție, iar instanța de fond nu a reținut că acest drept s-ar fi stins ca efect al prescripției extinctive, ci printr-o așa numită plată ca efect al compensării. Pârâții au formulat apel împotriva soluției pronunțate de prima instanță prin care a fost admisă acțiunea precizată a reclamantei, fără ca reclamanta să fi invocat excepția prescripției dreptului de retenție în fața primei instanțe și fără să fi declarat apel împotriva soluției acesteia.

Susținerile recurenților pârâți sunt nefondate, deoarece, așa cum în mod corect a reținut și curtea de apel, prin cererea precizatoare de acțiune depusă la instanța de fond, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit prescripția dreptului de retenție invocat în apărare de către pârâți, ca efect al prescripției dreptului acestora de a solicita executarea creanței ce a stat la baza instituirii acestui drept. Instanța de fond nu a soluționat această excepție, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanțe, nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanții pârâți, prin întâmpinare, aceeași apărare (excepție).

Statuând în considerentele hotărârii pronunțate, că lipsa titlului apelanților pârâți nu poate fi acoperită de aceștia prin invocarea dreptului de retenție recunoscut în favoarea lor prin sentința civilă nr. 4366/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, în condițiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanță pe care îl garanta, instanța de apel nu a admis excepția prescripției, așa cum în mod greșit susțin recurenții pârâți, deoarece aceasta nu se regăsește ca atare în dispozitivul hotărârii pronunțate, ci a analizat numai o apărare formulată de intimata reclamantă prin întâmpinare la primul motiv de apel, în confirmarea soluției pronunțate de prima instanță, potrivit căreia pârâții datorează chirie în cauză.

Pentru toate aceste considerente, nu se poate reține agravarea situației pârâților în propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ. și ar atrage incidența art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motivul de recurs astfel invocat fiind nefondat. Argumentele aduse în susținerea celei de-a doua critici de recurs, referitoare la modalitatea în care a fost invocată și analizată prescrierea dreptului de retenție, nu corespund realității, urmând a fi înlăturate de instanța de control judiciar. Astfel, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe pârâții au arătat că, urmare sentinței civile nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, sunt beneficiarii unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata efectivă a sumei de bani stabilită în favoarea acestora prin acest titlu.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13.06.2008, reclamanta a făcut precizări cu privire la timbraj; cu privire la obiectul cererii, restrângându-și pretențiile privind contravaloarea lipsei de folosință/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretențiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preț mediu al chiriei și a învederat prescrierea dreptului de retenție invocat de pârâți prin întâmpinare.

Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței pronunțate, că apărările pârâților în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reținută expres în sentința anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat de dreptul de retenție, nu sunt întemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâți cu titlu de chirie, situație care face ca dreptul de retenție să nu mai subziste. Pârâții au declarat apel împotriva acestei hotărâri și au invocat argumentat, într-o primă critică de apel, că au ocupat imobilul în temeiul dreptului de retenție, iar pe perioada exercitării acestui drept nu se datorează nici chirie și nici contravaloarea lipsei de folosință, fiind vorba de exercitarea unui drept real de garanție imperfect.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat cu privire la prima critică de apel, susținând că dreptul de retenție invocat de apelanții pârâți s-a stins la împlinirea termenului de prescripție de 3 ani (termen care a început să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești care l-a recunoscut). Instanța de apel a analizat motivul de apel și a răspuns apărării intimatei reclamante în acest sens, fără pretenția de a fi soluționat o excepție absolută, peremptorie și dirimantă, care nu se regăsește de altfel, în mod separat, în dispozitivul hotărârii pronunțate. Prin urmare, toate susținerile relative la modalitatea în care ar fi fost invocată și analizată excepția prescrierii dreptului de retenție al apelanților pârâți sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Referitor la considerentele instanței de apel, potrivit cărora dreptul de retenție s-a stins prin prescripție, Înalta Curte a constatat că sunt corecte. Dreptul de retenție, ca garanție reală imperfectă, are scopul de a garanta creanța și a sancționa pe debitorul rău platnic. De la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție (sentința civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 București) intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reținut și nu avea vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului până la achitarea creanței stabilită în sarcina acesteia.

Retentorii bunului, recurenții pârâți în cauză, ar fi putut cere, însă, înlăuntrul termenului legal de prescripție, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanței lor, lucru pe care nu l-au făcut. După împlinirea termenului legal de prescripție de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenților pârâți ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanță, a încetat să mai existe, moment de la care aceștia datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptățită să o ceară.

Faptul că nu s-a cerut executarea silită a creanței în termenul de 3 ani și faptul că recurenții pârâți au continuat să stea în imobil după împlinirea acestui termen, nu înseamnă că a operat întreruperea termenului de prescripție până la data predării imobilului de către pârâți de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, susținerile recurenților pârâți în acest sens și cele în sensul că, abia de la această dată începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, neavând nici un fundament legal. Nu poate fi primit raționamentul recurenților bazat pe o eventuală recunoaștere tacită și permanentă a datoriei, ca fiind rezultatul manifestării de voință a proprietarului, singurul în măsură să pună capăt oricând situației juridice create prin invocarea retenției, achitând datoria față de retentor, situație care ar avea efect întreruptiv de prescripție.

În speță, faptul că bunul a rămas în retenția creditorilor pârâți nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaștere a dreptului de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripției, deoarece nu a fost făcută de bună voie, ci în baza unei hotărâri judecătorești, care a stabilit obligațiile corelative ale părților, și care trebuia pusă în executare în termenul legal de prescripție. Textul are în vedere întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția de bună voie și nu în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., s-a constatat că susținerile recurenților pârâți nu se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă exclusiv, la greșita aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic al prescripției extinctive și a dreptului de retenție. O asemenea susținere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat. În ceea ce privește critica încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenție Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele aduse în susținerea acestei critici, Înalta Curte a constatat dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Din situația de fapt reținută în speță, rezultă că prin sentința civilă nr. 4366/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea recurenților pârâți un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și îmbunătățiri la imobil făcute de apelanții pârâți.

Acest titlu nu a fost pus în executare în termenul general prescripție. Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naște dreptul de a cere executarea silită. Prin urmare, un astfel de drept fiind accesoriu obligației pe care o garantează, stingerea obligației de plată ca efect al prescripției extinctive atrage în mod firesc și stingerea dreptului de retenție accesoriu. Instanțele de judecată anterioare nu au reținut eronat că pârâții datorau chirie pe toată perioada exercitării dreptului de retenție, așa cum susțin recurenții pârâți, în condițiile în care, în speță, s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință/chirie pentru imobil doar pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Așa cum s-a reținut în considerentele ce preced, de la împlinirea termenului legal de prescripție de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenților pârâți ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanță, a încetat să mai existe, moment de la care aceștia datorează chirie/contravaloarea lipsei de folosință, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptățită să o ceară înlăuntrul termenului de prescripție.

Critica referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenție, până la momentul predării bunului de bună voie, intimata reclamantă nu are vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, indiferent de faptele și actele retentorului, este nefondată, deoarece așa cum s-a arătat în considerentele ce preced de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești privind instituirea dreptului de retenție intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reținut și nu avea vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului, însă numai până la data expirării termenului în care se putea cere executarea silită a titlului executoriu.

Retentorii bunului, recurenții pârâți în cauză, ar fi putut cere, înlăuntrul termenului legal de prescripție, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanței lor, lucru pe care nu l-au făcut. După împlinirea termenului legal de prescripție de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, recurenții pârâți datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptățită să o ceară. În speță s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil, pentru 3 ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Dacă pe perioada de exercitare a dreptului de retenție (de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de instituire a acestui drept până la împlinirea termenului de prescripție a executării silite a acestui titlu) intimata reclamantă nu are dreptul la fructe, după această perioadă intimata reclamantă are vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, cu mențiunea ca acțiunea în justiție să fie exercitată în termenul legal de prescripție. Condițiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în speță. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, fapta ilicită a recurenților pârâți constă în ocuparea de către aceștia a imobilului, în toată perioada menționată în acțiunea precizată, fără titlu și fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, ce se impune a fi reparat de recurenții pârâți. Critica vizând nelegalitatea raportului de expertiză tehnică care a stabilit cuantumul despăgubirilor este nefondată. Instanța de apel a reținut că în stabilirea cuantumului prejudiciului instanța de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiții de formă (citarea părților), cât și pe fond, din punct de vedere al criteriilor și metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință. În apel, instanța a încuviințat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ținut seama de acesta, având în vedere dispozițiile art. 296 C.proc.civ.

care interzic instanței înrăutățirea situației unei părți în propria cale de atac. Având în vedere că raportul de expertiză efectuat în apel de expert tehnic judiciar ing. T.C., ca și expertiza contabilă efectuată de expert contabil I.N. au concluzionat în sensul unor sume mai mari decât suma de 128.322,76 Euro stabilită în sarcina pârâților prin primul raport de expertiză efectuat la instanța de fond, în mod corect s-a făcut aplicarea principiului non reformațio inpejus. Nu putea fi luată în considerare lipsa de folosință calculată în funcție de cuantumul chiriei stabilită prin contractul de locațiune încheiat în temeiul Legii nr. 5/1973, întrucât nu a existat un asemenea contract de închiriere încheiat în baza acestei legi, contrar susținerilor nefondate ale recurenților pârâți.

Totodată, criticile aduse raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, ca fiind lovit de nulitate absolută, au fost înlăturate, deoarece în apel s-a dispus efectuarea unor noi expertize de specialitate, care au fost însă înlăturate de instanță pe considerentul neagravării situației apelanților pârâți în propria cale de atac.

De asemenea, criticile aduse modului în care instanțele anterioare au concluzionat asupra sumei de 128.322.76 Euro stabilită în sarcina pârâților cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință prin raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, menținut prin soluția instanței de apel pentru perioada cuprinsă între 10.01.2005-10.01.2008, au fost înlăturate, pe de o parte, deoarece au fost formulate în subsidiar în cazul în care se va admite recursul, iar recursul pendinte urmează a fi respins, iar pe de altă parte, pentru că nu se încadrează în criticile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., această analiză implicând un control de netemeinicie asupra hotărârii, incompatibil cu structura căii de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt reținută în speță, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâți.