ÎCCJ, decizie (scj.ro #82658)

Proprietate. Restituire prin echivalent,

conform Legii nr.10/2001. Stabilirea sumei despăgubirii

Legea nr.10/2001 prevăzând, prin art.24, posibilitatea contestării cuantumului

fixat de unitatea deținătoare a imobilului, rezultă că instanța era competentă

de a aprecia și asupra cuantumului despăgubirii, neexistând nici o prevedere

prin care să se interzică stabilirea unei valori reale, chiar dacă, ulterior,

se va stabili, printr-o lege specială, un plafon maxim.

Secția

civilă, decizia nr.2557 din 12 iunie 2003

Contestatoarea S.A.S.a chemat în judecată pe intimata S.C. „R” SRL, solicitând

obligarea intimatei la modificarea deciziei nr.9 din 26.06.2001, în sensul

majorării cuantumului despăgubirilor bănești prevăzute la art.3 și 4, din

decizia susmenționată, de la 189.433.744 lei la 1.500.000.000 lei, echivalentul

a 107.000 DM pentru partea din imobil înstrăinată în baza prevederilor Legii

112/1995, să se dispună obligarea intimatei la modificarea art.5 din aceeași

decizie, în sensul majorării despăgubirilor constând în titluri de valoare

nominală pentru spațiul cu altă destinație înstrăinat către S.C. „M” SRL, de la

275.030.850 lei la 750.000.000 lei, echivalentul a 54.000 DM.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că imobilul situat în Brașov,

str. Michael Weiss nr.4 a fost proprietatea părinților săi, I.S. și I.E.,

cumpărat cu suma de 1.400.000 lei, sumă care, actualizată, reprezintă

3.381.551.600 lei; în calitate de moștenitoare a părinților săi, a solicitat,

în conformitate cu prevederile Legii 10/2001, restituirea în natură a spațiilor

din acest imobil care nu au fost înstrăinate, iar pentru cele înstrăinate a

solicitat despăgubiri bănești în cuantumurile menționate, deoarece intimata,

prin decizia nr.9 din 26.06.2001, i-a făcut o ofertă derizorie de despăgubire.

Prin sentința civilă nr.118/s din 11.03.2002, Tribunalul Brașov a respins

contestația, în contradictoriu cu intimata S.C. „R”  SRL; totodată, a

respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimată

în contradictoriu cu intervenienții forțați Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Prefectura Județului Brașov.

Tribunalul a reținut că, din prevederile art.36 alin.3 și 4, art.37 și

art.40 din Legea nr.10/2001 și din economia întregului act normativ rezultă că

instanța judecătorească nu are nici un fel de competențe în materia stabilirii,

cuantificării și acordării despăgubirilor bănești, aceste atribuții revenind

organelor de stat, respectiv o comisie interministerială formată din 2-3

reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței,

Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice; că,

instanța judecătorească are competențe limitate în materia examinării

legalității deciziilor sau dispozițiilor emise potrivit dispozițiilor art.23

din lege, nefiind abilitată a aprecia cuantumul despăgubirilor oferite ca

măsuri reparatorii, decât în măsura în care viitoarea lege (prevăzută de

art.40) va dispune în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea susținând că oferta

de restituire trebuie să fie corespunzătoare valorii imobilului, iar în

situația refuzării ei persoana îndreptățită are calea atacării în justiție.

Contestatoarea a mai arătat că împrejurarea că, ulterior, legiuitorul,

printr-un act normativ, are posibilitatea de a plafona sumele acordate, nu

determină concluzia inadmisibilității unei acțiuni în justiție de stabilire a

valorii estimative a imobilului.

Curtea de Apel Brașov – secția civilă, prin decizia nr.77/Ap din 22 octombrie

2002, a admis apelul, a anulat sentința tribunalului, a admis în parte

contestația și a obligat S.C. „R” SRL să modifice decizia nr.9/2001 în sensul

majorării cuantumului despăgubirilor bănești prevăzute la art.3 și 4 la suma de

839.630.000 lei și a celor prevăzute la art.5 la suma de309.700.000 lei.

Restul pretențiilor au fost respinse, ca și cererea de chemare în judecată a

altor persoane.

Instanța de apel a constatat că instanța de fond a refuzat să judece pe motiv

că o viitoare lege va reglementa procedura de acordare a despăgubirilor

bănești, dar, prin considerentele referitoare la o incertitudine a

eventualității legislative, instanța a încălcat dispozițiile art.21 din

Constituție,  și ale art.6 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului, coroborate cu art.3 din C.civ., privind denegarea

de dreptate.

S-a reținut că însăși Legea nr.10/2001 prevede, în art.24 alin.7, calea de atac

împotriva cuantumului fixat în decizie de către unitatea deținătoare.

Astfel, curtea de apel, procedând la anularea sentinței, a rejudecat cauza în

temeiul art.297 alin.1 C.proc.civ..

Pe baza expertizei efectuate, instanța a admis petiția în sensul obligării

unității deținătoare la majorarea cuantumului despăgubirilor numai cu privire

la construcții.

În ceea ce privește terenul, curtea de apel a constatat că petiția este

informă, neprecizând o delimitare a acestuia între partea de imobil restituită

în natură și cu privire la care nu s-a formulat contestație și partea cuprinsă

în articolele contestate, împrejurare ce a determinat respingerea pretențiilor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs contestatoarea S.A.S. și pârâta

S.C. „R”  SRL.

Prin recursul formulat, contestatoarea a criticat decizia curții de apel pentru

că greșit s-a reținut solicitarea acesteia în sensul de a se reface întreaga

expertiză, când, în realitate, s-a cerut numirea unui expert care să refacă

expertiza privind evaluarea spațiului comercial, pentru că greșit s-a reținut

că, în privința terenului, petiția este informă, de vreme ce instanța a admis

proba cu evaluarea terenului și nu a solicitat precizări la momentul când au

fost fixare obiectivele expertizelor.

Prin recursul declarat, pârâta S.C. „R” SRL arată că instanța judecătorească

are competențe limitate în materia examinării legalității deciziilor emise

potrivit Legii 10/2001, nefiind abilitată a aprecia asupra cuantumului

despăgubirilor oferite ca măsuri reparatorii, decât în măsura în care viitoarea

lege dispune în acest sens, astfel încât, solicită menținerea soluției date de

instanța de fond ca fiind temeinică și legală.

Recursul declarat de contestatoare va fi admis pentru următoarele considerente:

Este întemeiată prima critică exprimată; într-adevăr, așa cum se precizează de

către contestatoare aceasta a cerut refacerea expertizei privind doar evaluarea

spațiului comercial și, nicidecum, a întregii expertize, așa cum greșit reține

instanța, respingând, de altfel,  în mod neconvingător, solicitarea

contestatoarei în acest sens.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit, ca fiind informă, petiția

referitoare la teren, întrucât, pe de o parte, contestatoarea a făcut

precizarea,  atât în cererea introductivă, cât și în apelul formulat, că

este vorba de imobilele înstrăinate potrivit prevederilor Legii 112/1995, fără

a fi vorba de partea restituită în natură, iar pe de altă parte, s-a efectuat

expertiză pentru teren.

Instanța însă, nu a stabilit în mod corect obiectivele expertizei; în speță, se

impune a se solicita expertului să stabilească cât din valoarea terenului o

reprezintă partea ce a fost restituită în natură, cât reprezintă partea ce nu a

fost restituită, mai exact valoarea estimativă pentru partea ce nu a fost

restituită în natură.

Față de cele exprimate mai sus, se impune admiterea acestui recurs, casarea

deciziei și trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

În ceea ce privește recursul formulat de S.C. „R” SRL, va fi respins ca

nefondat.

Potrivit prevederilor art.24 alin.7 din Legea 10/2001, dacă oferta de

restituire prin echivalent este refuzată, persoana îndreptățită poate ataca în

justiție decizia prevăzută în alin.1 în termen de 30 de zile de la data

comunicării acesteia; deci, însăși Legea nr.10/2001 prevede calea de atac

împotriva cuantumului fixat de unitatea deținătoare și nu poate fi acceptată

ideea unei limitări a competenței instanței privind aprecierea asupra

cuantumului despăgubirilor, neexistând nici o prevedere prin care să se

interzică stabilirea unei valori reale a imobilului, chiar dacă, ulterior, se

va stabili printr-o lege specială un plafon maxim.

Față de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.