ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 939/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta Fundația Centrul Euroregional pentru Inițiative Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea actului administrativ nr. 5027 din 14 aprilie 2010 emis de pârât, obligarea pârâtului să-i recunoască dreptul la replică față de postul R.T.V. în legătură cu solicitarea nr. 4262, să constate încălcarea art. 29 alin. (1) lit. c), d), art. 40 și art. 90 alin. (1) lit. g) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 actualizată, prin furnizarea unui program care conține afirmații discriminatorii pe criteriul sex, de către postul R.T.V. în data de 24 februarie 2010 în cadrul știrilor de la ora 14.00, obligarea C.N.A.

să emită un act administrativ prin care să oblige postul R.T.V. să acorde reclamantei dreptul la replică și să oblige C.N.A. să emită o decizie prin care să sancționeze contravențional postul R.T.V. pentru discriminare. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul administrativ nr. 5027 din 14 aprilie 2010 emis de autoritatea pârâtă a fost vătămată într-un interes legitim public prin neacordarea dreptului la replică și prin nesancționarea pârâtului. Reclamanta a precizat că la data de 8 martie 2010 a înregistrat la postul R.T.V. solicitarea cu nr. 462 pentru a i se acorda dreptul la replică față de declarațiile prof. univ. dr. T.B., expert, psiholog criminalist, făcute în timpul unui interviu telefonic acordat postului de televiziune în cauză, în data de 24 februarie 2010, în cadrul știrilor de la ora 14.00.

În cadrul interviului, declarațiile prof. B. date pe marginea subiectului difuzat au avut un profund caracter discriminatoriu împotriva femeilor iar reporterii nu le-au sancționat în nici un fel. Reclamanta a mai arătat că nu a primit nici un răspuns în termenul legal din partea postului de televiziune, astfel că a făcut sesizare la C.N.A. prin care i-a solicitat acestuia să-i acorde dreptul la replică și să constate și totodată, să sancționeze contravenția săvârșită de postul R.T.V. constând în furnizarea de către acesta a unui program care conține afirmații discriminatorii pe criteriu de sex, potrivit art. 29 alin. (1) lit. c), art. 40 și art. 90 alin. (1) lit. g) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Prin încheierea de ședință de la data de 12 aprilie 2011, Curtea de apela dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a SC R.M. SRL, societate care deține postul R.T.V. Prin sentința civilă nr. 479 din 14 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Fundația Centrul Euroregional pentru Inițiative Publice în contradictoriu cu pârâții C.N.A. și SC R.M. SRL, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că decizia C.N.C.D. nr. 281/20 octombrie 2010 nu este opozabilă nici C.N.A. și nici postului de televiziune R.T.V., cu atât mai mult cu cât este emisă după emiterea actului atacat în prezenta procedură.

Este adevărat că ambele autorități verifică existența discriminării și pot aplica sancțiuni însă ele sunt independente în ceea ce privește opinia pe care o exprimă. În nici un caz nu se poate vorbi de o întâietate a opiniei C.N.C.D. în această materie cu atât mai mult cu cât opinia acestuia a fost exprimată după ce o altă autoritate a statului, respectiv C.N.A. a exprimat opinia potrivit căreia faptele nu constituie discriminare. În aceste condiții, sancționarea postului de televiziune pe motiv că ar fi permis transmiterea de mesaje discriminatorii nu se justifică. Cât privește dreptul la replică sau dreptul la rectificare, instanța de fond a constat că, în speță, C.N.A. a reținut în mod corect că ceea ce s-a exprimat în emisiune reprezintă o opinie a persoanei intervievate cu privire la cauzele care favorizează producerea de agresiuni sexuale.

Calitatea persoanei intervievate de om de știință nu face ca o opinie să se transforme într-un fapt. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Fundația Centrul Euroregional pentru Inițiative Publice a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a ignorat jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. în domeniul discriminării încadrând ca fiind nediscriminatorii declarațiile făcute în emisiune prin aplicarea testului comparabilității la o situație în care nu există termen de comparație între femei și bărbați. Recurenta consideră că instanța de fond însăși discriminează împotriva femeilor prin legitimarea teoriei că femeile, printr-un comportament provocator, favorizează producerea de agresiuni sexuale împotriva lor din partea bărbaților.

Prima instanță a aplicat în mod eronat prevederile legale în domeniul dreptului la replică și la rectificare întrucât nu a respectat jurisprudența C.E.D.O. prin care se cere să se facă o diferențiere între declarația de fapte și opinia sau judecata de valoare - faptele pot fi demonstrate, în timp ce judecățile de valoare nu pot fi demonstrate. În mod eronat prima instanță a încadrat declarațiile făcute în emisiune de prof.Butoi ca nefiind discriminatorii pe criteriul sex. Astfel, recurenta consideră că instanța a aplicat greșit prevederile art. 29.(1).c și d, art. 40, din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și art. 46 din Decizia nr. 187 din 3 aprilie 2006 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, precum și prevederile art. 16 din Constituție și Protocolul12 la C.E.D.O.

Prima instanță deși a luat în discuție caracterul discriminatoriu al declarațiilor făcute de prof. B., a desconsiderat complet Hotărârea C.N.C.D. nr. 281 din 20 octombrie 2010. Aceasta califica drept discriminatorii pe criteriul sex declarațiile analizate în cauză. Prin urmare, constatarea caracterului discriminatoriu al afirmațiilor prof. B. a fost determinată cu putere de lucru judecat. Ceea ce trebuia să analizeze prima instanță era comportamentul pârâtelor, C.N.A. și SC R.M. SRL., nu comportamentul prof.Butoi. Recurentul mai arată că prima instanță a ignorat standardele obligatorii emise de C.E.D.O. în domeniul libertății de exprimare. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Prin adresa recurenta a solicitat C.N.A. sancționarea postului de televiziune R.T.V., precum și obligarea acestui post la acordarea dreptului la replică și a dreptului la rectificare în favoarea sa. În susținerea cererii, recurenta a invocat faptul că în emisiunea de știri difuzată de postul R.T.V. în ziua de 24 februarie 2010, începând cu ora 14.00, declarațiile telefonice ale profesorului universitar doctor T.B., specialist în psihologie judiciară, în legătură cu cauzele care pot determina exercitarea violenței asupra femeilor, ar fi avut un caracter discriminatoriu la adresa acestora din urmă.

În emisiunea de știri menționată, postul a prezentat informații cu privire la un caz neobișnuit, petrecut în orașul lași, în care un bărbat comitea acte de violență în serie asupra mai multor femei, pe care le tăia în zona coapselor cu un obiect ascuțit. Profesorul B. și-a exprimat opinia generală cu privire la astfel de cazuri, precizând că, în unele situații, comportamentul unei anumite categorii de femei este determinant în producerea unor agresiuni. Consiliul a luat în discuție adresa formulată de recurentă și, pe cale de consecință, a apreciat că în emisiunea menționată nu au fost încălcate prevederi din domeniul audiovizualului, în general, și nici cele cu privire la discriminare, care să atragă emiterea unei sancțiuni pentru postul R.T.V., nefiind îndeplinite nici condițiile de acordare a dreptului la replică sau la rectificare.

Consiliul a mai constatat că afirmațiile făcute de profesorul B. au reprezentat opiniile acestuia în legătură cu cauzele care pot determina violențe și nicidecum fapte neadevărate care să necesite drept la replică sau informații inexacte care ar trebui rectificate, comunicându-i recurentei faptul că în ceea ce privește solicitarea de acordare a dreptului la replică sau la rectificare, în cauză, erau incidente dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul audiovizualului, art. 50 din Decizia nr. 220/2011, care prevăd că dreptul la replică nu poate fi solicitat pentru opinii și judecăți de valoare. Prin adresa din 12 mai 2010, Consiliul a comunicat recurentei faptul că își menține decizia luată în ședința din data 13 aprilie 2010 comunicată prin adresa a cărei anulare se solicită.

În ceea ce privește invocarea Hotărârii C.N.C.D. nr. 281/2010, Înalta Curte constată că, în motivarea acesteia, C.N.C.D. nu a stabilit că, în cauză, ar fi avut loc o discriminare în sensul legii, ci un comportament pe criteriul genului, care poate duce la crearea unui cadru intimidant. Dar, chiar și în situația în care prin Decizia C.N.C.D. s-ar fi stabilit fără echivoc că ar fi avut loc o discriminare în sensul legii care reglementează acest domeniu, acest fapt nu-i conferă autoritate de lucru judecat în raport de actele emise de C.N.A., al cărui domeniu specific este reglementat de Legea audiovizualului, având în vedere că, pe de o parte, un act administrativ nu poate fi asimilabil ca formă, conținut și efecte cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar, pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat operează în cazul acțiunilor în justiție, nu în cazul actelor administrative emise de autorități publice în domenii specifice diferite.

Înalta Curte mai constată că își motivează sentința în sensul că opinia profesorului B. nu poate fi considerată discriminatorie atât timp cât se raporta exclusiv la tema emisiunii care au reprezentat-o actele de violență săvârșite de un agresor de sex masculin împotriva unor persoane de sex feminin. Recurenta susține că refuzul instanței de a dispune prin sentința recurată acordarea dreptului la replică și rectificare reprezintă ignorarea standardelor obligatorii emise de C.E.D.O. în domeniul libertății de exprimare, fără a arăta care sunt acestea. Cele două drepturi - la replică și la rectificare, astfel cum au fost solicitate, nu pot fi acordate concomitent. Dreptul la replică se acordă oricărei persoane ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate.

Dreptul la rectificare se acordă atunci când în cadrul unui program audiovizual drepturile sau interesele legitime ale unei persoane au fost lezate prin prezentarea unor informații inexacte. Deci, pentru a putea fi acordat dreptul la replică este necesar ca la adresa unei persoane determinate să fie făcute acuzații cu privire la fapte pe care aceasta nu l-a comis, iar pentru acordarea dreptului la rectificare ar fi trebuit să fie prezentate pe post informații inexacte cu privire la o persoană, de asemenea, identificabilă. În cauza de față, profesorul B. și-a exprimat o opinie cu privire la cauzele, respectiv comportamentul unor femei care atrag comiterea de gesturi violente din partea unor bărbați.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a făcut o aplicare greșită a prevederilor articolelor 41 și 90 alin. (1) literele d) și g) din Legea audiovizualului, astfel cum susține recurenta, ci, a apreciat corect că cele exprimate de profesorul B. au constituit opinia acestuia în legătură cu cauzele unor acte de violență sexuală, opinie care nu constituie discriminare la adresa femeilor și pentru care nu poate fi acordat dreptul la replică sau rectificare. Asocierea refuzului de acordare a dreptului la replică sau rectificare pentru opinii exprimate în emisiune cu îngrădirea libertății de exprimare este incompatibilă, ținând cont de conținutul libertății de exprimare care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei, fără ingerințe din partea autorităților publice și fără limitări date de frontierele dintre state.

Libertatea de opinie presupune ca nimeni să nu fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, deoarece posibilitatea pentru orice persoană de a avea și de a exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a unei societăți democratice care se întemeiază pe pluralism, pe toleranță și pe spirit de deschidere. Libertatea de a primi ori de a comunica informații sau idei cuprinde atât libertatea de a difuza informații, cât și libertatea de a primi informații în mod liber și din diverse surse, fără nicio ingerință din partea autorităților publice.

Dreptul la replică sau la rectificare pe care îl poate exercita o persoană care se consideră prejudiciată prin difuzarea unui material audiovizual care a conținut fapte neadevărate ori informații inexacte nu se circumscrie definiției libertății de exprimare, și, pe cale de consecință, neacordarea dreptului la replică/rectificare pentru opiniile exprimate în cadrul unei emisiuni audiovizuale nu poate constitui îngrădirea libertății de exprimare, astfel cum în mod greșit consideră recurenta. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Fundația Centrul Euroregional pentru Inițiative Publice împotriva sentinței civile nr. 4179 din 14 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.