ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5251/2010

La 16 iulie 2006,

reclamantele A.I. și A.M.N.G. au chemat în judecată pe pârâții Primarul

Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, solicitând anularea Dispoziției

nr. 1782 din 21 iunie 2006 și obligarea părților adverse la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru loturile 28 (de 525,60 mp.) și 36 (de 525,45

mp.), ambele situate în careul 40 din Stațiunea Mamaia, în principal prin

atribuirea unui lot similar și valoric egal celor două terenuri (în total 1051

mp.) sau, în subsidiar, sub forma unor despăgubiri bănești stabilite conform

art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii,

întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au susținut că:

- imobilele

revendicate au fost cumpărate succesiv, în anii 1926 și 1935, de către A.C.,

moștenit de A.M.C., autorul lor;

- statul a preluat

aceste imobile în baza Deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958, emisă de

Sfatul Popular al Orașului Constanța, iar în prezent cele două terenuri sunt

ocupate de hotelurile C. și A., precum și de spații verzi;

-prin dispoziția

contestată, primul pârât le-a respins notificările privitoare la imobilele

menționate pe considerentul că preluarea lor nu a fost abuzivă, ci a

reprezentat consecința aplicării unei sancțiuni civile (rezoluțiunea

contractelor de vânzare-cumpărare inițiale);

-această soluție este

greșită pentru că decizia emisă în anul 1958 nu îndeplinește cerințele legale

necesare calificării ca act juridic de rezoluțiune a contractelor de

vânzare-cumpărare (caz în care, oricum, ar fi fost incident art. 10 lit. h) din

Legea nr. 10/2001) și constituie, de fapt, un act de dispoziție al organelor

locale ale administrației sau puterii de stat, preluarea celor două terenuri

încadrându-se în ipoteza enunțată de art. 10 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

întâmpinării, prin dispoziția contestată a fost respinsă doar notificarea

referitoare la lotul 36; pârâții au reiterat această susținere în ședința

publică din 15 ianuarie 2007, când au precizat și că notificarea privitoare la

lotul 28 face obiectul altui dosar, încă nesoluționat.

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin Sentința nr. 19119 din 6 octombrie 2007, a respins

acțiunea, ca nefondată, și le-a obligat pe reclamante, în solidar, să plătească

pârâților 500 RON cheltuieli de judecată.

S-a reținut că:

- ambele contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu Primăria Municipiului Constanța și

conțin o clauză care îl obliga pe cumpărător, sub sancțiunea rezilierii de plin

drept a vânzării, ca în termen de 6 ani să construiască pe terenurile astfel

dobândite o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planurile aprobate de

administrația municipală;

- în lipsa oricărei

distincții între natura fortuită sau culpabilă a neexecutării obligației de a

construi, clauza menționată are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV;

- reclamantele nu

contestă că autorii lor nu și-au îndeplinit obligația de a construi, iar

potrivit pactului comisoriu, această omisiune a dus la desființarea retroactivă

a actului juridic și pierderea, de către cumpărător, a dreptului de

proprietate;

- în atare situație,

deoarece rezoluțiunea contractului nu s-a produs prin decizia administrativă

emisă în anul 1958, preluarea terenului revendicat nu a fost abuzivă, astfel că

reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin Decizia nr. 38 din 18 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamante.

S-a reținut că:

- manifestarea de

voință a creditorului, de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii, a fost exprimată

în anul 1958 (prin Decizia nr. 22043) și nu constituie, în sine, un act abuziv

de naționalizare și dobândire a proprietății;

- decizia

administrativă emisă menționată nu evidențiază parcelele ce au format obiectul

contractelor încheiate cu autorii reclamantelor dar identificarea acestor

imobile este lesne de făcut pentru că ambele fac parte din suprafața de teren

cuprinsă între Siutghiol și Marea Neagră, cedată Comunei Constanța, în anul

1905, de către Ministerul Domeniilor;

- în raport de data

intrării României în război (anul 1941) și durata acestei conflagrații

(încheiată în anul 1945), obligația contractuală a debitorului putea fi

executată valabil până în momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958 prin care

creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență

pactului comisoriu;

- reclamanta nu a

făcut dovada că îndeplinirea obligației autorului său a fost împiedicată de

creditor, de o cauză de forță majoră ori de respingerea demersurilor efectuate

pentru obținerea autorizației de construire;

- dat fiind pactul

comisoriu de gradul IV, în cauză nu operează termenul de prescripție de 10 ani

prevăzut de art. 1900 alin. (1) C. civ.

Reclamantele au

declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii

apelului, admiterii acțiunii așa cum a fost precizată, anulării dispoziției

contestate și obligării pârâților la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent bănesc în cuantum de 2.247.178 lei sau, în subsidiar, casarea

ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În motivarea

recursului reclamantele au susținut că:

- instanța de apel a

hotărât asupra a ceea ce nu făcuse obiectul judecății (art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.) pentru că, deși consecutiv precizărilor exprese ale pârâților au

învederat că acțiunea lor se limitează la lotul 36, iar probele administrate se

refereau numai la acest teren (de 525,45 mp.), instanța de control judiciar a

statuat, în considerente, cu privire la ambele parcele;

- hotărârea atacată

cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) în sensul că

instanța de apel reține, pe de-o parte, că pentru rezoluțiunea contractului era

necesară o manifestare expresă a voinței creditorului, iar pe de altă parte nu

argumentează refuzul aplicării termenului de prescripție de 10 ani în privința

acestei manifestări de voință;

- instanța de apel a

interpretat greșit și a schimbat natura neîndoielnică a Deciziei nr.

22043/1958, din cuprinsul căreia rezultă explicit că acest act a fost unul

samavolnic, de preluare fără niciun titlu sau temei a proprietății lor, și

nicidecum o manifestare a intenției de rezoluțiune; în argumentarea aceleiași

critici (întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) recurentele mai arată că

decizia administrativă menționată are caracter general, este necircumstanțiată

și nu respectă procedura prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare, iar

pretențiile instanței de apel, că autorul lor trebuia să încerce să

construiască după încetarea războiului, sunt absolut fanteziste;

- hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea esențială a legii pentru că, de vreme ce

obligația de a construi are natura patrimonială, atât manifestarea de voință în

sensul rezoluțiunii, cât și acțiunea în rezoluțiune erau prescriptibile în

termenul special defipt de lege, respectiv art. 1.900 alin. (1) C. civ.; în

cadrul aceleiași critici (întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

recurentele mai arată că în alte spețe similare, Înalta Curte a reținut că nu a

fost soluționat fondul pricinii și, drept consecință, a dispus casarea cu

trimitere la prima instanță.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 7837 din 9 decembrie 2008, a respins recursul, ca nefondat.

S-a reținut că:

- ambele contracte

încheiate de autorii reclamantelor conțin un pact comisoriu de gradul IV,

potrivit căruia nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător atrage

rezilierea de plin drept a vânzării și reintrarea bunului vândut în patrimoniul

Municipiului Constanța;

- această operațiune

s-a realizat în momentul expirării termenului prevăzut de contract, în Decizia

nr. 22043/1958 ea fiind numai constatată;

- pactul comisoriu de

gradul IV intervine chiar pentru neîndeplinirea fără vreo culpă a obligației

asumate, iar în cazul imposibilității fortuite de executare, nu se pune

problema rezoluțiunii, ci a riscului contractului, care este suportat de către

debitorul obligației imposibil de executat, respectiv proprietarul sub condiție

rezolutorie;

- prin Decretul-Lege

nr. 4215/1938 nu s-a instituit vreo interdicție, pe durată nedeterminată, de a

mai construi în zona Mamaia;

- reclamantele nu au

făcut dovada că, anterior începerii războiului sau schimbării regimului

politic, autorii lor ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcția;

- terenul se află în

patrimoniul Municipiului Constanța pentru nerespectarea de către cumpărător a

obligației asumate prin contract, și nu ca urmare a unei deposedări abuzive;

- dispozițiile

cuprinse în art. 1.900 alin. (1) C. civ. referitoare la prescripție nu sunt

operante în cauză deoarece desființarea contractului ca efect al pactului

rezolutoriu de gradul IV a avut loc la data expirării termenului de executare a

obligației de construire.

La 18 iunie 2009,

reclamantele au solicitat, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., anularea

ultimei hotărâri și rejudecarea recursului.

În motivarea

contestației în anulare, reclamantele au susținut că instanța de recurs nu a

examinat critica întemeiată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., precum și critica

referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a jurisprudenței

anterioare și constante a Înaltei Curți.

Totodată,

reclamantele contestatoare au susținut că prin neanalizarea celor două critici

și reconfirmarea concluziilor instanțelor de fond și apel, instanța de recurs a

omis să se pronunțe și asupra criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 7-9 C.

proc. civ.

Contestația în

anulare este fondată deoarece, într-adevăr, instanța de recurs nu a cercetat

două critici formulate de recurente, respectiv cea întemeiată pe art. 304 pct.

6 C. proc. civ. și cea referitoare la încălcarea jurisprudenței anterioare și

constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Omisiunea menționată,

precum și modul de soluționare a celorlalte critici nu duc însă la concluzia acestea

din urmă nu ar fi fost cercetate de către instanța de recurs.

Așa fiind, conform

art. 320 C. proc. civ., prezenta contestație va fi admisă, în sensul anulării

ultimei hotărâri și rejudecării recursului declarat de reclamante, în limitele

celor două critici necercetate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de contestatoarele A.I. și A.M.N.G. împotriva Deciziei civile

nr. 7837 din 9 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Anulează decizia

contestată și fixează termen la 17 martie 2011 pentru rejudecarea recursului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG