ÎCCJ, decizie (scj.ro #86713)

Acțiune împotriva deciziei prin care se dispune acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, prevăzute la art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Lege nr. 10/2001. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune împotriva deciziei prin care se dispune acordarea de masuri reparatorii prin compensare. Index alfabetic . Drept civil. - Măsuri reparatorii Legea nr. 10/2001.

art. 1 alin. (2) și alin. (3) În cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

În aceste cazuri, decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6909 din 24 iunie 2009. Prin dispoziția nr. 185 din 7 noiembrie 2005, Primarul municipiului Sighetu Marmației a respins cererea de restituire în natură a unei suprafețe de teren formulată de notificatorul P.G., motivat de faptul că acesta a fost atribuit Parohiei Ortodoxe Române, prin hotărârile nr. 36/1998 și nr. 82/998 în vederea extinderii cimitirului (art. 1). Prin aceiași dispoziție s-a propus ca notificatorului să îi fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus arătat, în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (art. 2). Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2005, reclamantul P. G. a cerut anularea dispoziției mai sus arătate și, pe fond, admiterea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu.

În motivarea cererii reclamantul a susținut că terenul nu a fost folosit pentru extinderea cimitirului vechi, ci pentru constituirea unui nou cimitir, și aceasta în condițiile în care a formulat încă din 1995 cereri pentru restituirea terenului, cu mențiunea că terenul este și în prezent liber, nefiind afectat în sensul stabilit prin hotărârile consiliului local. Prin sentința civilă nr. 989 din 14 septembrie 2007, Tribunalul Maramureș a admis cererea, a anulat dispoziția și a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu către reclamant. Prin aceiași sentință, instanța a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de Parohia Ortodoxă Română Sighetu Marmației . În motivarea sentinței instanța a reținut că potrivit probatoriului administrat în cauză terenul în litigiu este liber și nu există nici un impediment legal ca acesta să fie restituit în natură.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Primarul municipiului Sighetu Marmației și Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Sighetu Marmației . În motivarea apelului pârâtul a susținut că terenul în litigiu nu poate face obiectul unei măsuri de restituire în natură, întrucât încă din anul 1998 este amenajat ca și cimitir. De asemenea, Parohia Ortodoxă I Română nr. 1 Sighetu Marmației a solicitat să se constate că, în mod eronat, i-a fost respinsă cererea de intervenție principală. Pe fondul pricinii, apelanta a susținut că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost corect stabilite cu consecința reținerii în mod eronat a faptului că terenul în litigiu ar fi liber.

Dimpotrivă, apelanta arată că pe teren există edificate construcții care au fost realizate cu aprobările necesare înainte de anul 2000, în baza Hotărârii nr. 36 din 25 iunie 1998 a Consiliului Local Sighetu Marmației , prin care i-a fost atribuită în folosință, pe o durată de 99 ani, o suprafață totală de 12.900 mp teren, în care se include și cel în litigiu. Prin decizia civilă nr. 31 A din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a dispus ca reclamantului să îi fie acordată în compensare o suprafață de teren de 2642 mp, situată Sighetu Marmației , menținând restul dispozițiilor sentinței. Totodată, reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de apelanți.

În motivarea deciziei instanța a reținut că terenul în litigiu, conform expertizei efectuată în cauză, este ocupat cu șiruri de morminte, un gard și o intrare amenajată, inclusiv o alee pietruită pentru acces la morminte și, ca atare, nu poate fi restituit în natură. Instanța de apel a reținut însă că, potrivit art. (1), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, entitățile deținătoare, în cazul în care măsura restituirii în natură nu este posibilă, pot proceda la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, printre care se numără și cea referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, din categoria celor disponibile și aflate în circuitul civil, cu acordul persoanei îndreptățite.

Așa fiind, cum reclamantul a arătat că este de acord cu măsura compensării, instanța a apreciat că această măsură se impune a fi dispusă cu prioritate, sens în care a obligat pe pârât să îi acorde în compensare o suprafață de 2642 mp teren, care aparține domeniului privat al localității și pentru care nu s-a probat că ar exista cereri de retrocedare. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că este irelevant faptul că acest teren nu este înscris de pârâtă pe lista terenurilor disponibile și care pot fi acordate în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, cât timp nu s-a probat existența unui impediment pentru acordarea sa în compensare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.G.

și pârâtul Primarul municipiului Sighetu Marmației , invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului, reclamantul solicită, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea decizie recurate în sensul obligării pârâtului să îi atribuie în natură o suprafață de 2642 mp de teren, situat în Sighetu Marmației sau a unui alt imobil care să aibă o valoare și o utilitate similară cu cel în litigiu și care nu îi poate fi retrocedat. Reclamantul susține că instanța de apel nu a administrat un probatoriu pertinent pentru a identifica ce parcelă din suprafața de 10.515 mp îi atribuie în compensare și fără a stabili în ce măsură terenul atribuit în compensare, care este situat la circa 4,5 km de localitate, în extravilan, și are destinație agricolă, are o valoare echivalentă cu cea a terenului de care a fost deposedat și care nu îi mai poate fi restituit în natură.

Se arată, totodată, că instanța nu a avut în vedere faptul că există o suprafață de 1610 mp teren în imediata vecinătate a fostei sale proprietăți care îi poate fi atribuită, parțial, în compensare, că a solicitat să i se restituie în compensare terenurile evidențiate în hotărârea nr. 64/2006 a Consiliului local Sighetu Marmației și că, în măsura în care i se atribuie teren în altă zonă, se impune a se avea în vedere diferența de ordin valoric între cele două categorii de terenuri. Reclamantul susține și că, în mod greșit, în raport de prevederile art. 274 Cod procedură civilă a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâtul susține că terenul atribuit în compensare reclamantului de către instanța de apel aparține domeniului public al localității, fiind inalienabil și insesizabil, acesta fiind și motivul pentru care nu a fost înscris în lista terenurilor disponibile întocmită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspect învederat de reprezentantul său în fața instanței de apel, cu mențiunea că a făcut obiectul HG nr. 926/2002 privind transmiterea unui teren din proprietatea publică a statului și din administrarea Ministerului Apărării naționale în domeniul public al Municipiului Sighetu Marmației și în administrarea consiliului său local. Recurenta susține că la nivelul localității au fost identificate 358 ha teren care pot fi atribuite în compensare persoanelor îndreptățite, sens în care solicită a se dispune rejudecarea cauzei și atribuirea în compensare a unuia dintre aceste terenuri.

Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente: În drept, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și alin. (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul civil, și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

Este de menționat și faptul că, în aceste cazuri, decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege. Așa fiind, în măsura în care dispun cu privire la compensarea cu alt imobil, instanțele au obligația de a-l identifica și de a verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, de a statua dacă acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit.

În cazul în care imobilul care se pretinde a fi atribuit în compensare aparține domeniului public, instanțele au obligația de a verifica dacă a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unității administrative care îl deține, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998. Totodată, instanțele au a verifica dacă imobilul atribuit în compensare este înscris în tabelul întocmit de entitatea deținătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedește a fi unul abuziv. În speța supusă analizei , instanța de apel a dispus ca reclamantului să îi fie atribuit în compensare terenul în suprafață de 2642 mp, teren care nu a fost individualizat și nici evaluat, și referitor la care nu s-a stabilit care este regimul său juridic actual.

Simpla împrejurare că terenul ce se identifica în CF 12472 Sighetu Marmației , sub nr. top 6977, din care se prezumă că s-a dezlipit parcela înscrisă sub nr. top 6977/2/2 înscrisă în aceiași carte funciară, nu face obiectul unor cereri de restituire formulate de foștii proprietari în procedura Legii nr. 10/2001, nu este suficientă pentru a dispune măsura compensării. Pentru a dispune măsura compensării era necesar ca terenul atribuit la schimb să fie individualizat și, totodată, să se stabilească care este regimul său juridic actual, precum și împrejurările pentru care acesta nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În măsura în care instanța aprecia că acest teren poate fi atribuit în compensare, avea a stabili și care este valoarea sa, știut fiind că, în caz de compensare, se acordă un imobil echivalent, adică cu o valoare aproximativ egală cu cea a imobilului care i-a fost preluat de stat, dar care nu îi mai poate fi restituit în natură. Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 314 Cod procedură civilă, pentru considerentele arătate și care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenți, Înalta Curte a admis recursurile și a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a apreciat că se impune casarea totală a hotărârii, întrucât, prin recurs, reclamantul reiterează cererea de a-i fi atribuit în compensare terenul în suprafață de 1610 mp, deținut de intervenientă și pentru care aceasta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, cu privire la constatarea expertului în sensul că ar fi liber și ar putea face obiectul unei astfel de măsuri. În rejudecare, instanța de trimitere va proceda la identificarea cu claritate a terenului pe care îl va atribui în compensare reclamantului, cu respectarea cerințelor mai sus arătate, anume va statua cu privire la regimul său juridic actual și va arăta explicit considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric, că se impune a fi atribuit reclamantului în compensarea celui preluat de stat și care nu mai poate fi retrocedat în natură.