ÎCCJ, decizie (scj.ro #86713)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86713) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune împotriva deciziei prin care se dispune

acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, prevăzute la art. 1 alin. (2)

și alin. (3) din Lege nr. 10/2001.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Acțiune

împotriva deciziei prin care se dispune acordarea de masuri reparatorii prin

compensare.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

Măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001. art. 1 alin. (2) și alin. (3)

În cazul instituțiilor publice care au în

administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau

a unității administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face

obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este

posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică

se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a

unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998,

urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit

prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

În aceste cazuri, decizia sau dispoziția motivată de

restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care

oferta este acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra

acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de

publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, decizia nr.  6909 din 24 iunie 2009.

Prin dispoziția nr.

185 din 7 noiembrie 2005, Primarul municipiului

Sighetu

Marmației

a respins cererea de restituire în natură a

unei suprafețe de teren formulată de notificatorul P.G., motivat de faptul că

acesta a fost atribuit Parohiei Ortodoxe Române, prin hotărârile nr. 36/1998 și

nr. 82/998 în vederea extinderii cimitirului (art. 1).

Prin aceiași dispoziție s-a propus ca

notificatorului să îi fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul mai sus arătat, în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005 (art.

2).

Prin cererea înregistrată la data

de 24 noiembrie 2005, reclamantul P.

G.

a cerut anularea dispoziției mai

sus arătate și, pe fond, admiterea cererii de restituire în natură a terenului

în litigiu.

În motivarea cererii reclamantul a susținut

că terenul nu a fost folosit pentru extinderea cimitirului vechi, ci pentru constituirea

unui nou cimitir, și aceasta în condițiile în care a formulat încă din 1995

cereri pentru restituirea terenului, cu mențiunea că terenul este și în prezent

liber, nefiind afectat în sensul stabilit prin hotărârile consiliului local.

Prin sentința civilă nr. 989 din

14 septembrie 2007, Tribunalul Maramureș a

admis cererea, a anulat dispoziția și a

dispus restituirea în natură a terenului în litigiu către reclamant. Prin

aceiași sentință, instanța a respins cererea de intervenție în interes propriu

formulată de Parohia Ortodoxă Română

Sighetu

Marmației

.

În motivarea sentinței instanța a reținut că potrivit

probatoriului administrat în cauză terenul în litigiu este liber și nu există

nici un impediment legal ca acesta să fie restituit în natură.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

pârâtul

Primarul municipiului

Sighetu

Marmației

și Parohia Ortodoxă Română nr. 1

Sighetu

Marmației

.

În motivarea apelului pârâtul

a susținut că terenul

în litigiu nu poate face obiectul unei măsuri de restituire în natură, întrucât

încă din anul 1998 este amenajat ca și cimitir.

De asemenea, Parohia Ortodoxă I

Română nr. 1

Sighetu

Marmației

a

solicitat

să se constate că, în mod eronat, i-a fost respinsă cererea de intervenție

principală.

Pe fondul pricinii, apelanta a susținut că

împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost corect stabilite cu consecința

reținerii în mod eronat a faptului că terenul în litigiu ar fi liber.

Dimpotrivă, apelanta arată că pe teren

există edificate construcții care au fost realizate cu aprobările necesare

înainte de anul 2000, în baza Hotărârii nr. 36 din 25 iunie

1998 a

Consiliului Local

Sighetu

Marmației

, prin care i-a

fost atribuită în folosință, pe o durată de 99 ani, o suprafață totală de

12.900 mp teren, în care se include și cel în litigiu.

Prin decizia civilă

nr.

31 A

din 12 ianuarie 2009, Curtea de Apel Cluj

a

admis apelurile și

a schimbat, în parte sentința, în sensul că a dispus ca reclamantului să îi fie

acordată în compensare o suprafață de teren de 2642 mp, situată

Sighetu

Marmației

, menținând

restul dispozițiilor sentinței.

Totodată, reclamantul a fost obligat la plata

cheltuielilor de judecată avansate de apelanți.

În motivarea deciziei instanța a reținut că terenul în

litigiu, conform expertizei efectuată în cauză, este ocupat cu șiruri de

morminte, un gard și o intrare amenajată, inclusiv o alee pietruită pentru

acces la morminte și, ca atare, nu poate fi restituit în natură.

Instanța de apel a reținut însă că, potrivit art. (1),

alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, entitățile deținătoare, în cazul

în care măsura restituirii în natură nu este posibilă, pot proceda la acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, printre care se numără și cea

referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de

deținător, din categoria celor disponibile și aflate în circuitul civil, cu

acordul persoanei îndreptățite.

Așa fiind, cum reclamantul a arătat că este

de acord cu măsura compensării, instanța a apreciat că această măsură se impune

a fi dispusă cu prioritate, sens în care a obligat pe pârât să îi acorde în

compensare o suprafață de 2642 mp teren, care aparține domeniului privat al

localității și pentru care nu s-a probat că ar exista cereri de retrocedare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că este irelevant faptul că acest teren nu este înscris de pârâtă pe lista

terenurilor disponibile și care pot fi acordate în compensare în procedura

Legii nr. 10/2001, cât timp nu s-a probat existența unui impediment pentru

acordarea sa în compensare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul P.G. și pârâtul Primarul municipiului

Sighetu

Marmației

, invocând incidența motivului prevăzut de

art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului,

reclamantul

solicită, în principal, casarea

deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea decizie

recurate

în sensul obligării pârâtului să îi atribuie în natură

o suprafață de 2642 mp de teren, situat în

Sighetu

Marmației

sau a unui alt imobil care să aibă o valoare și o

utilitate similară cu cel în litigiu și care nu îi poate fi retrocedat.

Reclamantul susține că instanța de apel nu a

administrat un probatoriu pertinent pentru a identifica ce parcelă din

suprafața de 10.515 mp îi atribuie în compensare și fără a stabili în ce măsură

terenul atribuit în compensare, care este situat la circa

4,5 km

de localitate, în

extravilan, și are destinație agricolă, are o valoare echivalentă cu cea a

terenului de care a fost deposedat și care nu îi mai poate fi restituit în

natură.

Se arată, totodată, că instanța nu a avut

în vedere faptul că există o suprafață de 1610 mp teren în imediata vecinătate

a fostei sale proprietăți care îi poate fi atribuită, parțial, în compensare,

că a solicitat să i se restituie în compensare terenurile evidențiate în

hotărârea nr. 64/2006 a Consiliului local

Sighetu

Marmației

și că, în măsura în care i se atribuie teren în

altă zonă, se impune a se avea în vedere diferența de ordin valoric între cele

două categorii de terenuri.

Reclamantul susține și că, în mod greșit, în raport de

prevederile art. 274 Cod procedură civilă a fost obligat la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea recursului, pârâtul

susține că terenul atribuit în

compensare reclamantului de către instanța

de apel aparține domeniului public al localității, fiind inalienabil și

insesizabil, acesta fiind și motivul pentru care nu a fost înscris în lista

terenurilor disponibile întocmită în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

10/2001, aspect învederat de reprezentantul său în fața instanței de apel, cu

mențiunea că a făcut obiectul HG nr. 926/2002 privind transmiterea unui teren

din proprietatea publică a statului și din administrarea Ministerului Apărării

naționale în domeniul public al Municipiului

Sighetu

Marmației

și în administrarea consiliului său local.

Recurenta susține că la nivelul localității au fost

identificate

358 ha

teren care pot fi atribuite în compensare persoanelor îndreptățite, sens în

care solicită a se dispune rejudecarea cauzei și atribuirea în compensare a

unuia dintre aceste terenuri.

Analizând recursurile,

Înalta Curte constată că sunt fondate, pentru

următoarele considerente:

În drept, măsura reparatorie referitoare la compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin.

(2) și alin. (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei

îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii

disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul civil, și care sunt

acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor publice care au în administrare

imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității

administrativ-teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul

compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă

potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot

dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității

administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca,

odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin

compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

Este de menționat și faptul că, în aceste cazuri,

decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în

echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin.

(4) din lege.

Așa fiind, în măsura în care dispun cu privire la

compensarea cu alt imobil, instanțele au obligația de a-l identifica și de a

verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, de a statua dacă

acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi

restituit.

În cazul în care imobilul care se pretinde a fi

atribuit în compensare aparține domeniului public, instanțele au obligația de a

verifica dacă a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unității

administrative care îl deține, în conformitate cu prevederile Legii nr.

213/1998.

Totodată, instanțele au a verifica dacă

imobilul atribuit în compensare este înscris în tabelul întocmit de entitatea

deținătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedește a

fi unul abuziv.

În speța supusă analizei

,

instanța de apel a

dispus ca reclamantului să îi fie atribuit în compensare terenul în suprafață

de 2642 mp, teren care nu a fost individualizat și nici evaluat, și referitor

la care nu s-a stabilit care este regimul său juridic actual.

Simpla împrejurare că terenul ce se identifica în CF 12472

Sighetu

Marmației

, sub nr.

top 6977, din care se prezumă că s-a dezlipit parcela înscrisă sub nr. top

6977/2/2 înscrisă în aceiași carte funciară, nu face obiectul unor cereri de

restituire formulate de foștii proprietari în procedura Legii nr. 10/2001, nu

este suficientă pentru a dispune măsura compensării.

Pentru a dispune măsura compensării era

necesar ca terenul atribuit la schimb să fie individualizat și, totodată, să se

stabilească care este regimul său juridic actual, precum și împrejurările pentru

care acesta nu a fost înscris în tabelul întocmit de pârât conform art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

În măsura în care instanța aprecia că acest

teren poate fi atribuit în compensare, avea a stabili și care este valoarea sa,

știut fiind că, în caz de compensare, se acordă un imobil echivalent, adică cu

o valoare aproximativ egală cu cea a imobilului care i-a fost preluat de stat,

dar care nu îi mai poate fi restituit în natură.

Așa fiind, în baza art. 304 pct. 9

coroborat cu art. 314 Cod procedură civilă, pentru considerentele arătate și

care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurenți, Înalta

Curte a admis recursurile și a casat decizia

recurată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a apreciat că se impune casarea totală a

hotărârii, întrucât, prin recurs, reclamantul reiterează cererea de a-i fi

atribuit în compensare terenul în suprafață de 1610 mp, deținut de

intervenientă

și pentru care aceasta a formulat obiecțiuni

la raportul de expertiză, cu privire la constatarea expertului în sensul că ar

fi liber și ar putea face obiectul unei astfel de măsuri.

În rejudecare, instanța de trimitere va proceda la

identificarea cu claritate a terenului pe care îl va atribui în compensare

reclamantului, cu respectarea cerințelor mai sus arătate, anume va statua cu

privire la regimul său juridic actual și va arăta explicit considerentele de

fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric,

că se impune a fi atribuit reclamantului în compensarea celui preluat de stat

și care nu mai poate fi retrocedat în natură.