ÎCCJ, decizie (scj.ro #84945)

Excepție de

nelegalitate. Aplicarea prioritară în dreptul intern a

reglementărilor comunitare și convenționale europene.

Legea

nr. 554/2004, art. 4 alin.(1)

Legea nr. 262/2007, art. II alin.(2)

Constituția, art. 20 alin.(2), art. 148 alin.(2)

Cuprins pe materii :

Drept administrativ.

Index alfabetic :

excepție de nelegalitate

putere

judecătorească

judecător național

normă

comunitară

Prin

sintagma „depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești” se înțelege incursiunea autorității

judecătorești în sfera activității legislative sau

executive, așa cum a fost consacrată prin Constituție sau  de o

lege organică, instanța judecătorească săvârșind

acte care au atributele unor acte aparținând altei autorități

constituite de stat.

Nu poate

fi interpretată însă o încălcare a principiului separației

puterilor în stat și o imixtiune a puterii judecătorești în

atribuțiile puterii legislative sau executive , examinarea de către

judecător a priorității reglementărilor europene și a

compatibilității normelor interne cu acestea, judecătorul

național având în lumina art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din

Constituția României, nu doar dreptul dar și obligația

asigurării preeminenței aplicării reglementărilor și

jurisprudenței europene în raport cu cele interne.

ICCJ, Secția

contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 4445 din

2 decembrie 2008

Prin sentința

nr. 80/F din 5 iunie

2008 a

Curții de Apel Brașov, Secția

de Contencios Administrativ și Fiscal a fost respinsă excepția

autorității de lucru judecat, excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate, raportat la

prevederile în vigoare la data emiterii ordinelor atacate și la

prevederile art. 18 din Legea nr. 137/2002. Totodată, s-a respins

excepția de nelegalitate a Ordinului Comun nr. 130-1089/2003 încheiat de

AP APS și MMSSF și a Ordinului Comun nr. 251 - 699/2003, încheiat de

AP APS și MMSSF.

Instanța

a reținut că excepția autorității de lucru judecat

este netemeinică în raport cu precizarea acțiunii în ce privește

temeiul de drept al excepției de nelegalitate.

Referitor

la inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, s-a reținut că

față de

modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, această excepție

rămâne fără obiect, întrucât legiuitorul a reglementat expres

posibilitatea verificării legalității pe excepție și a

actelor emise anterior, prin prisma dispozițiilor în vigoare la acea dată,

iar, pe de altă parte, ordinele atacate reprezintă acte de autoritate

publică administrativă ce pot face obiectul excepției de

nelegalitate.

Pe

fondul cauzei, s-a reținut că cele două ordine comune au ca

obiect acordarea de înlesniri la plata obligațiilor la bugetul de stat datorate

și neachitate de reclamanta SC M.U.M. UTB SA, apreciind că nu este

vorba de ilegalitatea ordinelor comune respective, raportată la

prevederile art. 18 din Legea nr. 137/2002, întrucât înlesnirile la plata

obligațiilor bugetare de stat au fost acordate în mod corect reclamantei.

Totodată,

prima instanță a apreciat că ordinele au fost emise cu

respectarea HG nr. 577/2002 și Legii nr. 137/2002.

În

soluționarea excepției de nelegalitate, instanța a avut în

vedere și aplicarea principiului priorității atunci când

există contradicție între normele naționale și cele

internaționale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, S.C. M.U.M UTB S.A., invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.4, pct.7 și pct.9 C.proc.civ.

În motivarea  recursului,

s-a susținut că instanța de fond s-a substituit puterii

legiuitoare atunci când a conchis că Legea n. 262/2008 este abrogată,

ignorând totodată și deciziile  definitive și obligatorii ale

Curții Constituționale prin care s-a stabilit că această

lege este în concordanță cu legea fundamentală.

Recurenta a mai

susținut că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii, care se exclud reciproc și a fost dată cu  aplicarea

greșită a legii, întrucât excepția  de nelegalitate a fost

respinsă atât pentru lipsă de suport legal, cât și pentru

netemeinicie.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 312 alin.(3)

teza a II-a, coroborat cu art. 304 pct.4 C.proc.civ., casarea unei

hotărâri se pronunță atunci când prin hotărârea dată

instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești.

Prin sintagma

„depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se

înțelege incursiunea autorității judecătorești în

sfera activității legislative sau executive, așa cum a fost consacrată

prin Constituție sau de o lege organică, instanța

judecătorească săvârșind acte care au atributele unor acte

aparținând altei autorități constituite de stat.

Excesul de putere, în

sensul acestui text de lege, constând în încălcarea de către

judecători a principiului separației puterilor în stat și

imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive s-ar putea

realiza în cu totul alte modalități decât prin examinarea

priorității reglementărilor europene și

compatibilității normelor interne cu acestea, cum s-a procedat în

speță.

Prima instanță a

reținut în mod corect că, în privința dispozițiilor art. 4

alin.(1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. II alin.(2) teza finală din Legea nr. 262/2007,

reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate,

judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte,

în sensul art. 20 alin.(2) din Constituția, cu privire la eventuala

prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte, iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin.(2)

din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța

normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele

comunitare.

În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O.,

are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei

Convenții, asigurându-le preeminența față de orice

altă prevedere contrară din legislația națională,

fără să fie nevoie să aștepte intervenția

legiuitorului pentru abrogarea ei.

De asemenea, conform

jurisprudenței Curții de Justiție de

la Luxemburg

, este de

competența judecătorului național, în calitate de prim

judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului

comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un

act normativ național, precum legea generală privind contenciosul

administrativ, care i s-ar opune.

Aceeași

instanță europeană a reținut, în ceea ce privește

posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la

actele instituțiilor comunitare, că, atunci când partea

îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare

împotriva unui act comunitar depășește termenul limită

pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul

că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va

mai putea  solicita în instanță controlul de legalitate al acelui

act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Prin urmare, fără

a depăși atribuțiile puterii judecătorești, în sensul

art. 304 pct.4 C.proc.civ., prima instanță a reținut în mod

corect că aceste dispoziții ale Legii nr. 554/2004, care permit

repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită

de timp, a legalității oricărui act administrativ  cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile

fundamentale arătate și contravin practicii C.E.D.O. și

Curții de Justiție de

la Luxemburg

în situații

juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor

administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce

efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului.

Soluția de respingere

a excepției de nelegalitate ca neîntemeiată, adoptată de prima

instanță, din această perspectivă, este conformă cu

jurisprudența unitară  a instanței supreme în această

materie.

Pe de altă parte,

faptul că, deși aceste argumente  erau decisive în adoptarea unei

astfel de soluții, prima instanță a examinat totuși, în

rejudecarea cauzei, dispusă anterior survenirii acestor modificări

legislative, legalitatea ordinelor comune în discuție nu este de

natură a prejudicia interesele recurentei și de a impune modificarea

hotărârii atacate în sensul solicitat.

Sub acest aspect, s-a

concluzionat în mod corect că aceste ordine sunt conforme cu prevederile

legale în executarea cărora au fost emise, respectiv art. 18 din Legea nr.

137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării și

art. 249-252 din Norma Metodologică de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997

și a Legii nr. 137/2002, aprobată prin H.G. nr. 577/2002.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.