ÎCCJ, decizie (scj.ro #85234)

Constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Drepturile soțului supraviețuitor. Neîntrunirea condițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 O.U.G. nr. 214/1999 Pentru a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, textul legal impune condiția luării unei măsuri administrative abuzive de către organele puterii comuniste, în urma săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din ordonanță, adică exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste, militarea pentru democrație, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, înlăturarea măsurilor discriminatorii. Invocarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanță nu poate conduce la admiterea cererii.

Acest text se referă la privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuare de cercetări, ca măsură administrativă. Or, arestarea lui G.A.N.L. a fost dispusă în cadrul procesual penal și, nu este îndeplinită condiția prealabilă impusă de textul art. 3 alin. (1) din ordonanță, întrucât fapta nu a fost comisă în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din ordonanță, ea fiind săvârșită ca sarcină de serviciu și anterior instaurării puterii comuniste. I.C.C.J., secția de contencios administrativ, decizia nr. 1888 din 11 mai 2004 Prin acțiunea formulată la data de 20 decembrie 2002, reclamanta G.S.M., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului general de brigadă G.A.N.L., a solicitat anularea deciziei din data de 1 august 2002 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției și obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri care să-i recunoască drepturile invocate în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999. În motivarea acțiunii, s-a arătat că soțul reclamantei, militar de carieră, după abdicarea regelui a fost îndepărtat din armată fiind pensionat înainte de termen. Pentru lupta anticomunistă a fost condamnat, însă ulterior, prin decizia nr. 52 din 9 decembrie 1991 a Curții Supreme de Justiție, secția militară, a fost achitat. După ce în anul 1956 a fost eliberat din închisoare, a fost supus persecuțiilor și represaliilor politice comuniste. S-a mai arătat în acțiune că membrii familiei au obținut recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, cu excepția defunctului G.A.N.L., cererea fiindu-i respinsă pentru neîndeplinirea dispozițiilor art. 1, 2 și 3 din O.U.G.

nr. 214/1999. Prin sentința civilă nr. 123 din 17 iunie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, acțiunea a fost respinsă ca nefondată, reținându-se, în esență, că situațiile invocate nu se încadrează în dispozițiile O.G.nr.214/1999. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, s-a arătat că O.U.G. nr. 214/1999, urmărește un scop reparator precumpănitor moral; că soțul recurentei a răspuns, în perioada 1942 – 24 august 1944 de Centrul Secret de Informații nr. 4 Timișoara, activitate încadrată prin hotărârea penală de condamnare la infracțiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare; că în perioada 19 iunie 1952 – 1 iulie 1954 a fost lipsit de libertate prin măsuri administrative abuzive, fiind aplicabile dispozițiile art. 3 lit. a) din O.U.G.

nr. 214/1999; că determinantă în aplicarea actului normativ nu este data săvârșirii faptelor, ci existența măsurilor represive luate împotriva lor; că după data de 24 august 1947, soțul petentei și-a exprimat protestul împotriva comunismului, cerând contingentului 1947, în calitate de comandant al Cercului Militar Brașov să jure credință țării și regelui; că pentru aceasta a fost îndepărtat din armată la 4 ianuarie 1948, și-a pierdut dreptul la pensie de la data reținerii, 19 iunie 1952 până în anul 1967, și nu a avut dreptul să-și găsească un loc de muncă potrivit pregătirii sale. Verificând cauza în funcție de motivarea recursului în lumina dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat.

G.A.N.L. a fost condamnat prin sentința penală nr. 102/1956 a Tribunalului Militar Timișoara la 6 ani detenție grea și confiscarea averii, pentru că în perioada 1942 - 24 august 1944, în calitate de șef al Centrului Serviciului Secret de Informații nr.4 Timișoara, a cunoscut și a raportat Centrului Serviciului Secret de Informații București date cu privire la activitatea comuniștilor. Prin decizia penală nr. 174/1956 a Tribunalului Suprem a fost admis recursul inculpatului, s-a casat sentința și s-a redus pedeapsa la 5 ani detenție grea, constatându-se că este grațiată în baza art.4 din Decretul nr. 421/1955. Prin decizia penală nr. 52/1991 a Curții Supreme de Justiție secția militară, s-a admis recursul extraordinar, s-au casat hotărârile și s-a dispus achitarea inculpatului, întrucât fapta nu era prevăzută de legea penală.

Se reține că această condamnare a sus-numitului a fost o condamnare politică, însă nu se încadrează în dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 modificată. Textul art.1 și 2 din ordonanță, precum și titlul ordonanței, prevăd în mod expres că infracțiunile trebuie să fi fost săvârșite din motive politice (și nu condamnările să fi fost politice). Or, soțul recurentei nu a comis o astfel de infracțiune, fapta pentru care a fost condamnat fiind săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu. De altfel, prin hotărârea de achitare din anul 1991 s-a reținut că fapta nu reprezenta o infracțiune. Activitatea reținută prin hotărârea de condamnare nu circumscrie dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999 modificată și din următoarele motive: Textul art.1 din ordonanță precizează că se are în vedere rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, adică după instaurarea regimului comunist în România.

Art. 2 din ordonanță detaliază și enumeră infracțiunile săvârșite din motive politice, subliniind că acestea trebuie să fi avut drept scop situațiile prevăzute la literele „a-e” ale textului. Așa cum s-a precizat mai sus, faptele reținute în sarcina numitului G.A.N.L.

au fost săvârșite în virtutea atribuțiilor de serviciu ale acestuia, avute anterior datei de 6 martie 1945, astfel că nu au putut fi comise din motive politice, nu au putut să aibă scopul subliniat de art. 2 alin. (1) lit.”a-e” din ordonanță (exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste, militarea pentru democrație, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, înlăturarea măsurilor discriminatorii), și nu puteau să îmbrace forma rezistenței anticomuniste deoarece sus-numitul era în slujba puterii aflate în România până la 6 martie 1945 și, ca reprezentant al statului (al puterii), desfășura și activități care îi vizau pe comuniști.

G.A.N.L. nu a făcut parte din rezistența anticomunistă, fapta pentru care a fost condamnat, nefiind îndreptată împotriva regimului comunist aflat la putere. Cum textele legale (ale O.U.G.nr.214/1999) sunt clare în enumerarea condițiilor care trebuie îndeplinite de infracțiunile pentru care se poate acorda calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, susținerea recurentei în sensul că determinantă în aplicarea actului normativ nu este data săvârșirii faptelor, ci existența măsurilor represive luate împotriva lor nu poate fi primită, întrucât este nelegală. Referitor la perioada arestării, aceasta a fost o măsură penală și nu una administrativă, cum în mod eronat susține recurenta. Atât arestarea cât și condamnarea lui G.A.N.L.

au fost nedrepte, situație care a fost constatată prin decizia nr. 52/1991 a Curții Supreme de Justiție,secția penală, prin care sus-numitul a fost achitat, însă nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999. În ce privește pierderea dreptului la pensie în perioada 19 iunie 1952 – 1967, se constată că, prin sentința civilă nr. 4326/2003 a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Apărării Naționale, a fost obligat să plătească reclamantei pensia cuvenită defunctului său soț la valoarea actualizată. Sistarea pensiei dispusă în anul 1952, precum și scoaterea din rândurile armatei dispusă în anul 1948, nu sunt măsuri administrative în înțelesul art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999, deși este de necontestat că au fost abuzive. Pentru a beneficia de prevederile acestui act normativ, textul legal impune condiția luării unei măsuri administrative abuzive de către organele puterii comuniste, în urma săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din ordonanță. Or, așa cum s-a precizat mai sus, fapta reținută în sarcina soțului decedat al recurentei nu a avut drept scop situațiile enunțate la lit. „a-e” ale art.2 alin.1 din O.U.G. nr. 214/1999. Invocarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanță nu poate conduce la admiterea cererii. Acest text se referă la privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuare de cercetări, ca măsură administrativă.

Or, arestarea lui G.A.N.L. a fost dispusă în cadrul procesual penal și oricum, așa cum s-a analizat mai sus, nu este îndeplinită condiția prealabilă impusă de textul art. 3 alin. (1) din ordonanță, întrucât fapta nu a fost comisă în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din ordonanță, ea fiind săvârșită ca sarcină de serviciu și anterior instaurării puterii comuniste. Cât privește susținerea recurentei în sensul că după 24 august 1947, soțul său și-a exprimat protestul împotriva comunismului, cerând contingentului 1947 să jure credință țării și regelui și că pentru aceasta a fost îndepărtat din armată, Curtea constată că nu sunt dovezi în acest sens, pe de o parte și, pe de altă parte, această situație nu se regăsește printre cele enumerate de textul art. 3 lit.”a-e” din O.U.G.

nr. 214/1999 (privare de libertate, internare în spitale de psihiatrie, strămutare, deportare). Referitor la împrejurarea că reclamanta și fiicele sale au obținut recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, Curtea constată că au fost avute în vedere dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 pentru considerente care exced cauzei de față, care nu pot fi analizate în acest cadru procesual și care nu influențează soluționarea pricinii. Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs care să poată fi analizate din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.