ÎCCJ, decizie (scj.ro #84824)

Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară. Condiții de admisibilitate.

TFUE, art. 267

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Prin urmare, cererea formulată de o parte, prin care se  tinde în realitate să se obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o „decizie de îndrumare” în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, este inadmisibilă, în această situație nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Încheiere din 6 aprilie 2012

Prin acțiunea formulată reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu intimații Ministerul Finanțelor - Direcția Generală pentru Acorduri, Cooperare Internațională și Decontări Externe, Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău, Administrația Finanțelor Publice Buzău și Agenția Națională de Administrare Fiscală, să se dispună anularea Deciziei nr.196 din 5.06.2009 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. și a proceselor verbale de control financiar din 4.06.2008 și din 24.11.2008 emise de D.G.F.P. Buzău, ca netemeinice și nelegale.

În motivare s-a arătat că RAM Buzău a formulat în termen legal plângeri prealabile împotriva celor două procese verbale de control, iar M.E.F. nu poate calcula și penalități de întârziere și majorări de întârziere, întrucât se contravine Legii nr.313/1879 și Deciziei nr.XXI/2005 a ICCJ, perceperea de majorări pe lângă dobândă fiind lovită de nulitate absolută. S-a mai susținut că debitul de 8.423.329,83 lei face obiectul aplicării prevederilor O.U.G. nr.128/2006, conform scrisorii Consiliului Concurenței nr.3096 din 16.07.2007, în situația în care răspunderea juridică pentru acordarea ajutoarelor de stat s-a angajat în anul 2006, acestea nu sunt considerate acordate după data aderării, nu trebuie notificată Comisia Europeană, deoarece aceasta nu are competență în ce privește autorizarea ajutoarelor de stat, conform O.U.G. nr.128/2006, iar Consiliul Concurenței nu are atribuții de autorizare a ajutoarelor de stat, potrivit O.U.G. nr.117/2006.

Prin Sentința civilă nr.287 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești – Secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea, a anulat, în parte, Decizia nr.196 din 5.05.2009 emisă de A.N.A.F. și procesele-verbale de control financiar din 4.06.2008 și 24.11.2008 emise de D.G.F.P. Buzău, în sensul menținerii sumei de 225.892 lei ce reprezintă penalități de întârziere aferente ratei de capital 199.528 lei, respectiv fondului de risc neconstituit de 26.364 lei și au fost obligate intimatele să plătească 7000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că procesele verbale de control financiar din 4.06.2008 și 24.11.2008, emise de D.G.F.P. Buzău precum și Decizia nr.196 din 5.05.2009 emisă de ANAF sunt afectate de nelegalitate, în sensul că la stabilirea obligațiilor principale, reprezentate de rata de capital și fondul de risc, nu s-a făcut aplicația dispozițiilor O.U.G. nr.128/2006, potrivit cărora RAM Buzău beneficiază de scutirea la plată a acestor obligații  și a accesoriilor aferente, precum și sub aspectul calculului atât de penalități de întârziere, cât și de majorări, deși un atare cumul este nelegal, fiind aplicabilă clauza contractuală prevăzută de secțiunea 8.01 din AISG, Regia datorând doar penalități ce sunt egale cu majorările de întârziere prevăzute de art.119 din O.G. nr.92/2003.

S-a apreciat că este întemeiată contestația promovată și se impune desființarea în parte a actelor administrativ fiscale în conformitate cu art.47 din Codul de procedură fiscală, pentru că prin emiterea acestor acte contestatoarea a fost vătămată în drepturile sale.

Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.1, 8 și 18 din Legea contenciosului administrativ, a fost admisă în parte contestația și au fost anulate în parte actele administrativ - fiscale precizate mai sus, în sensul că au fost menținute pentru suma de 225.892 de lei, ce reprezintă penalități de întârziere aferente ratei de capital – 199.528 de lei, respectiv fondului de risc neconstituit 26.364 de lei.

Împotriva sentinței instanței de fond atât reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău, cât și pârâtele D.G.F.P. Buzău în nume propriu și în numele M.F.P. și A.N.A.F., au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Ulterior, printr-o cerere distinctă, recurenta-reclamantă R.A.M. Buzău, în temeiul dispozițiilor art.267 din T.F.U.E., a solicitat instanței sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, respectiv:

„Ce autoritate este competentă a aproba autorizarea unui ajutor de stat (sub formă de compensare) pentru care răspunderea juridică a statului român a fost angajată în temeiul O.U.G. nr.128/2006, înainte de data aderării României la Uniunea Europeană, în condițiile în care notificarea ajutorului de stat a fost realizată de Ministerul Administrației și Internelor către Consiliul Concurenței din România, în conformitate cu Legea nr.143/ 1999 (act normativ care reglementa acordarea ajutorului de stat la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor  O.U.G. nr.128/2006)?

În acest sens mai sunt incidente dispozițiile art. 108 (3) din Tratatul U.E. (ex. 88 alin.3 din T.C.E.) cu privire la notificarea ajutorului de stat către Comisie sau devin aplicabile dispozițiile art.106 (2) din Tratatul U.E. (ex. 86 alin.2 din T.C.E ) coroborat cu Decizia nr.2005/842/CE sau dispozițiile art.44 alin. 2 din Regulamentul nr.800/2008/CE?”.

În motivarea cererii se arată că prin adresa nr.3096 din 16.07.2007 (filele 169-170 dosar fond) Consiliul Concurenței răspundea Ministerului Internelor și Reformei Administrative (la

notificarea ajutorului de stat

înaintată prin adresa nr.055/1VIP din 14.06.2007) următoarele :

La 20 aprilie 2007 reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice (A.N.A.F.) și al Consiliului Concurenței au definitivat un punct de vedere ce a fost transmis Comisiei Europene în aceeași zi. Concluzia acestui punct de vedere era aceea că autoritățile române consideră că răspunderea juridică în ceea ce privește acordarea sprijinului financiar conform O.U.G. nr.128/2006 este angajată înaintea aderării... (alin. final pag.I și alin.1 pag.2 adresa nr.3096/ 16.07.2007 emisă de către Consiliul Concurenței ).

De asemenea, după consultările cu Comisia Europeană și după definitivarea punctului de vedere la care am făcut referire mai sus, s-a considerat că o mare parte din problematica O.U.G. nr.128/2006 a fost clarificată.

Astfel, Comisia Europeană nu are competențe în ceea ce privește autorizarea acestor ajutoare de stat iar Consiliul Concurentei nu mai are potrivit O.U.G. nr.117/2006 atribuții de autorizare a ajutoarelor de stat - pag.2 alin.2 - Adresa nr.3096/16.07.2007 emisă de către Consiliul Concurenței).

Chiar și în cazul în care Consiliul Concurenței ar fi fost învestit cu o notificare înainte de momentul aderării, procedura de examinare a acesteia ar fi încetat de drept potrivit art.37 alin. 3 din O.U.G. nr. 117/2006 care prevede că "Procedura de examinare a notificărilor înregistrate de Consiliul Concurenței în baza Legii nr.143/1999, republicată, pentru care nu s-au emis decizii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență , încetează de drept la acea dată” .

De asemenea potrivit art.37 alin.4 din O.U.G. nr.117/2006 investigațiile în derulare, inițiate potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999 , încetează de drept la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

Într-o  speță  identică, Consiliul  Concurenței  răspundea prin adresa nr.001367 (filele 93-94 dosar recurs) instanțelor de judecată că ajutoarele acordate înainte de data aderării (pentru care răspunderea juridică a statului s-a asumat înainte de 01 ianuarie 2007), nu pot fi notificate Comisiei Europene, pentru că la acea dată această autoritate nu avea competențe de autorizare, întrucât România nu era stat membru al Uniunii Europene.

Chiar dacă aceste ajutoare sunt susceptibile de a reprezenta ajutor de stat, ne aflăm în situația în care aceste ajutoare au fost acordate înainte de data aderării, conform O.U.G. nr.128/2006. Prevederea din O.U.G. nr.128/ 2006 și care privea autorizarea ajutorului de stat înainte de acordarea acestora este caducă.

Aceasta rezultă din O.U.G. nr.117/12006 care stipulează la art. 37 alin.3 că „Procedura de examinare a notificărilor înregistrate la Consiliul Concurenței în baza Legii nr.143/1999 republicată, pentru care nu s-au emis decizii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, încetează de drept la această dată”.

De asemenea, potrivit art.37 alin.4 din O.U.G. nr.117/2006 „Investigațiile în derulare inițiate potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999, încetează de drept la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

Pe cale de consecință, conform prevederilor legislației în vigoare în materia ajutorului de stat pentru ajutoarele pentru care răspunderea juridică a statului s-a angajat înainte de 01 ianuarie 2007, nu mai este necesară emiterea unei decizii de autorizare.

În concluzia trasă de Consiliul Concurenței, Comisia Europeană nu are competențe în ceea ce privește autorizarea acestor ajutoare de stat pentru care răspunderea juridică a statului a fost angajată prin O.U.G nr.128/2006 înainte de data aderării României la U.E., iar Consiliul Concurenței nu mai are potrivit O.U.G. nr.117/2006 atribuții de autorizare a ajutoarelor de stat.

Mai mult decât atât, dispozițiile art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr.117/2006 se referă la ajutoare acordate după data de 01.01.2007, situație în care nu se află contestatoarea, prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr.128/2006 coroborat cu dispozițiile art.37 alin.3 și 4 din O.U.G. nr.117/2006.

Adresa din 13.07.2010 la care face trimitere Consiliul Concurenței nu este și punctul de vedere oficial al Comisiei Europene, în acest sens chiar în finalul adresei Direcția de Concurență a Comisiei Europene precizează „această poziție nu este poziția finală a Comisiei Europene (deși în 2007 Comisia precizase că nu e competentă a soluționa ajutoare acordate înainte de aderare), ci doar opinia preliminară din cadrul Direcției de Concurență”, adică nici măcar a Direcției Juridice din cadrul Comisiei Europene, ceea ce presupune cu atât mai mult sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, avându-se în vedere și dispozițiile Deciziei Comisiei 2005/842/CE privind aplicarea art.86(2) din Tratatul CE la ajutorul de stat sub forma compensației pentru obligația de serviciul public, acordat anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general.

Potrivit pct. 3 din preambulul Deciziei 2005/842/CE - art.86 alin.2 din Tratat admite o excepție de la normele prevăzute în tratat, cu condiția îndeplinirii unui anumit număr de criterii.

În primul rând trebuie să existe un act oficial prin care statul conferă unei întreprinderi responsabilitatea pentru îndeplinirea unei anume misiuni (Regia Autonomă Municipală RAM Buzău fiind o entitate juridică înființată de către autoritatea publică locală în baza Hotărârii Consiliului Local al mun. Buzău nr.40/1994 cu obiect de activitate diversificat privind furnizarea de servicii publice pe toată raza mun. Buzău), iar în al doilea rând, acest mandat trebuia să se refere la un serviciu de interes economic general (obiectul de activitate al regiei, potrivit actului normativ local, vizează servicii de interes general, furnizate pe toată raza mun. Buzău) și în al treilea rând, excepția trebuie să fie necesară pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate și proporțională cu scopul acestora.

În final, evoluția schimburilor nu trebuie să fie afectată în asemenea măsură încât să fie contrară intereselor Comunității Europene.

Sub acest aspect, într-o speță similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în hotărârea în cauza Altmark Trans GMB hand Regierungsprasidium Magdeburg c. Nahverkehrsgesellschaft Altmark Gmbh- Altmark ) este precizat că privitor la compensările pentru serviciile publice nu constituie ajutor de stat în sensul art.87(1) din Tratat cu condiția îndeplinirii celor patru condiții cumulative .

Potrivit art.3 din Decizia 2005/842/CE – ajutorul de stat acordat sub forma compensației pentru serviciul public care îndeplinește condițiile prevăzute de prezenta decizie este compatibil cu piața comună și este exceptat de la obligația notificării prealabile prevăzute de art.88(3) din Tratat, fără a se aduce atingere dispozițiilor mai stricte privind obligațiile de serviciu public prevăzute de legislația comunitară.

Potrivit art.44 alin.2 din Regulamentul 800/2008/CE - orice ajutor acordat înainte de 31.08.2008 care nu îndeplinește condițiile prevăzute de prezentul regulament însă îndeplinește condițiile prevăzute de Regulamentul CE nr.70/2001, Regulamentul CE nr.68/2001, Regulamentul CE nr. 2204/2002 sau Regulamentul CE nr. 1628/2006 este compatibil cu piața comună și este exceptat de la notificarea prevăzută la art. 88 alin.3 din tratat.

Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene deoarece a considerat că întrebarea este nerelevantă pentru soluționarea litigiului intern.

S-a arătat că măsura de sprijin financiar avea în vedere operațiunea de ștergere a datoriilor societății aflate în sold la 31.12.2005, fiind în prezența unui act juridic cu executare dintr-o dată și nu cu executare succesivă care să dureze un timp.

Instanța națională trebuie să se pronunțe asupra legalității acordării ajutorului de stat înainte de aderare, caz în care este nerelevantă orice interpretare a unor norme comunitare și o eventuală sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ar putea fi privită ca inadmisibilă.

În cazul în care s-ar aprecia că obligația de acordare a scutirii de plată a existat și după data aderării – 01.01.2007 s-ar aplica actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adoptării tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, iar potrivit acestuia ajutorul în cauză nu ere un

ajutor existent

.

Plecând de la ipoteza unui ajutor de stat nou după aderare ar fi aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, respectiv parcurgerea etapelor de pregătire a notificării, înaintarea notificării și etapa monitorizării ajutoarelor de stat.

Înalta Curte analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în raport cu actele și lucrările dosarului constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele în continuare arătate:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte  în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Instanța în fața  căreia  se formulează  cererea de adresare  a unei  întrebări preliminare, potrivit  art. 267 § din TFUE (fost  art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară  pentru a pronunța  o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru  întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii  nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un  mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza  Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat  că „o instanță  națională  ale cărei  decizii  nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată de revizuentă, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicită nu este utilă și pertinentă în prezenta cauză.

Înalta Curte reține că prin maniera de formulare a solicitării, revizuenta tinde în realitate să obțină o „decizie de îndrumare” în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competența sa.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (fostă CJCE) se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de revizuentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, petenta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În consecință, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de Regia Autonomă Municipală RAM Buzău.