ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 407/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 722 din 3 februarie

2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins cererea principală formulată de reclamanta P.V.S.D., în

contradictoriu cu pârâta U.S.H. și a respins cererea de chemare în garanție a

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta a

absolvit cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică București din

cadrul U.S.H., învățământ la distanță, promoția 2009, iar contractul de studii

pentru anii II-V semnat între reclamantă și U.S.H. este datat 12 septembrie 2007,

deci i se aplică textele legale în vigoare la acel moment, cu privire la

formele de învățământ ce puteau fi oferite legal, respectiv H.G. nr. 676 din 28

iunie 2007 privind domeniile de studii universitare de licență, structurile

instituțiilor de învățământ superior și specializările organizate de acestea.

A mai reținut instanța

de fond că activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi,

seral, cu frecvență redusă și la distanță și că formele de învățământ seral, cu

frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ

superior care au cursuri de zi, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995

în vigoare la data de semnare a contractelor de studii.

S-a mai reținut în

considerentele hotărârii atacate că orice persoană juridică, publică sau

privată, interesată în furnizarea de educație, se supune procesului de evaluare

și acreditare, în condițiile legii, că pentru furnizorii de educație de

învățământ superior acreditarea instituțiilor se face prin lege, promovată de

Guvern, la inițiativa Ministerului Educației și Cercetării, pe baza avizului A.R.A.C.I.S.,

conform art. 31 lit. g) din O.U.G. nr. 75/2005, însă în cauză nu a existat

cererea furnizorului de educație U.S.H. pentru programul învățământ la distanță

și nu există avizul A.R.A.C.I.S. cu privire la această forma de învățământ.

Curtea a apreciat că

nu poate fi obligată U.S.H. la emiterea diplomei pentru un program neacreditat

din punct de vedere al calității, în condițiile legale menționate mai sus și că

revine U.S.H. o culpă contractuală pentru că a promis eliberarea unei diplome

pentru o specializare pentru care nu era acreditată, dar acest aspect ține de o

eventuală răspundere contractuală.

Văzând dispozițiile

legale de mai sus, Curtea a constatat că nu există motive pentru admiterea

cererilor.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta P.V.S.D., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, lipsită de orice temei legal, deoarece

s-a preocupat, neinvestită și respectiv vădit nejustificat, de a face cercetări

și aprecieri numai cu privire la acreditarea neacreditarea formei de învățământ

parcursă în speță, în loc să dea eficiență actului juridic depus în dovedirea

titlului de licențiat în drept al reclamantei, ignorând dreptul acesteia de a

obține diploma finală de studii, atestat printr-un înscris oficial în ființă și

neanulat de către nici o instanță de judecată, respectiv prin Adeverința nr.

4266 din 09 iulie 2009, act ce a produs și produce în continuare efecte

juridice.

Arată recurenta că

instanța de fond a efectuat nejustificat cercetări și aprecieri ce nu se

circumscriu obiectului acțiunii, a încălcat vădit prezumțiile de legalitate,

autenticitate și de veridicitate de care se bucură adeverința de studii în

ființă și neanulată de către nici o instanță de judecată.

Mai arată recurenta

că soluția instanței de fond îi încalcă dreptul legal de a obține Diplomă de

Licență în urma promovării examenului susținut în sesiunea iulie 2009 la Facultatea

de Drept și Administrație Publică București din cadrul U.S.H., respectiv i se

aduce atingere dreptului legal dobândit în urma promovării examenului de

Licență și totodată, aduce atingere dreptului său la un proces echitabil

garantat, atât prin Constituție, cât și de art. 6 din C.E.D.O.

Apreciază recurenta

că admiterea cererii de chemare în garanție formulată de către pârâta U.S.H. ar

conduce la obținerea tipizatului necesar eliberării în favoarea acesteia a

actului de studii în litigiu, precum și faptul că, dacă instanța de fond ar fi

coroborat, așa cum ar fi fost firesc să se procedeze, acțiunea reclamantei cu

cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta U.S.H., ar fi avut

toate elementele necesare la dispoziție în vederea soluționării echitabile și

juste a procesului de față.

Se mai arată în

motivele de recurs formulate că obiectul acțiunii în cauză nu privește

anularea, sau nulitatea, nici a adeverinței de licență în litigiu, nici a

examenului susținut de reclamantă în sesiunea din iulie 2009, ca instanța de

fond să poată extinde cercetările și aprecierile cu privire la

acreditarea/neacreditarea formei de învățământ parcurse, iar considerentele

avute în vedere de judecătorul fondului nu se circumscriu în mod vădit

obiectului acțiunii, conducând la pronunțarea unei hotărâri netemeinice și

nelegale.

Recurenta solicită

admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul de a

admite acțiunea principală, împreună cu cererea de chemare în garanție

formulată de către pârâta USH, așa cum au fost ele formulate.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a

IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență și a altor acte de

studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Drept și Administrație

Publică București, din cadrul U.S.H., promoția 2009, forma de învățământ „la

distanță”.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr.

554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat

care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice,

tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față, U.S.H.

nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele

administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, U.S.H.

din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică,

ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu

poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ

central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni, U.S.H.

nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu

conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul

că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că U.S.H. din București este o autoritate

publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C.

proc. civ.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la

emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de

contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, competent și din

punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin.

(6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, care

va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc

fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de P.V.S.D. împotriva sentinței civile nr. 722 din 03 februarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.