ÎCCJ, decizie (scj.ro #85466)

Obligații

fiscale. Facilități prevăzute în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.11/1999. Omisiunea

plății unei sume infime din totalul impozitelor și taxelor datorate. Consecințe

Nu este rău platnic și nu trebuie exclus de la beneficiul reducerii

obligațiilor fiscale reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului

nr.11/1999, contribuabilul  care a omis plata unei sume infime în

comparație cu totalul impozitelor și taxelor plătite

.

Decizia

nr.714 din 26 februarie 2002

Societatea Comercială „R” SRL a solicitat anularea deciziei nr.1461 din 31

octombrie 2000 a Ministerului Finanțelor precum și a actelor administrative

premergătoare prin care i-a fost respinsă cererea de reducere a obligațiilor

fiscale aferente anului 1999 în conformitate cu Ordonanța de urgență a

Guvernului nr.11/1999.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că în mod greșit autoritățile fiscale

nu au fost de acord cu reducerea cu  1/12  din totalul plăților

efectuate la bugetul de stat în anul 1999, deși a dovedit că a achitat în

termen la bugetul de stat suma de 2.174.037.729 lei reprezentând impozit pe

profit, TVA și impozit pe salarii, , potrivit prevederilor art.1 și 2 din Ordonanța

de urgență a Guvernului nr.11/1999, conform înregistrărilor proprii, astfel cum

este menționat în pct.3 al Normelor metodologice de aplicare a prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr.11/1999; că diferența stabilită ca

neachitată pentru TVA și reținută ca motiv de neacordare a facilităților

fiscale este de doar 22.000 lei, - diferență nesmnificativă în raport cu suma

de pese două miliarde lei achitată în termen la bugetul de stat – rezultat

dintr-o eroare strecurată în momentul transferului bancar cu privire la

comisionul bancar și a fost achitat în 15 zile în urma depistării acestei

erori, la fel și majorările de întârziere aferente de 14.982 lei, ceea ce

exclude posibilitatea de a se reține că a acționat cu rea-credință și a

întârziat plata acestei sume, cu atât mai mult cu cât eroarea a fost remediată

de urgență.

Curtea de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.180 din 5 iunie 2001, a admis acțiunea reclamantei, a anulat

decizia nr.1461 din 31 octombrie 2000 a Ministerului Finanțelor, dispoziția

nr.94 din 9 august 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat Cluj, Hotărârea nr.61 din 22 iunie 2000 a

Administrației Financiare Cluj-Napoca precum și procesul verbal de control din

8 iunie 2000, obligând totodată pe pârâți să recunoască societății comerciale

dreptul la facilități fiscale în sumă de 181.169.811 lei aferente anului 1999,

reprezentând reducerea cu 1/12 parte a plăților efectuate la bugetul statului.

Instanța de fond a reținut, că obligațiile reclamantei față de bugetul de stat

au fost calculate, înregistrate și achitate la termenele legale, cu excepția

sumei de 22.000 lei TVA, calculată de societate ca datorată în luna august,

dar, dintr-o eroare de decontare a bîncii, această sumă nu a intrat la buget,

ci s-a decontat drept comision bancar; că nevirarea sumei de 22.000 lei TVA la

buget este o eroare de înregistrare atât în contul bancar cât și la nivelul

societății, iar valoarea infimă a greșelii, depistată cu ocazia verificării

efectuate de autoritățile fiscale nu se poate considera ca fiind o restanță de

plată, eroarea de calcul săvârșită de bancă sau de operatorul contabil fiinnd

fără relevanță în raport cu cuantumul sumei achitată la termen și nu poate

conduce la concluzia că reclamanta nu și-a achitat plățile.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Administrația Finanțelor Publice

a Municipiului Cluj Napoca și Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Cluj în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Prin ambele recursuri se susține, în esență, că instanța de fond a pronunțat

o  sentință lipsită de temei legal, aceasta fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a art.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/1999, a

Normelor metodologice de aplicare a acesteia și a Ordonanței Guvernului

nr.70/1994republicată; că, deși reclamanta a achitat suma de 36982 lei (22.000

lei TVA + 14.982 lei majorări de întârziere), cu ordinul de plată nr.219 din 13

iunie 2000 în termen de 15 zile de la constatare, instanța de fond a reținut în

mod greșit că acesta poate beneficia de prevederile art.5 din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr.11/1999, întrucât diferența de 22.000 lei TVA neachitată

nu este o diferență de plată constatată de organul de control ci reprezintă o

obligație de plată constituită  de  societate ca datorată la bugetul

de stat și neachitată în termenul legal (căreia îi sunt aplicabile prevederile

art.9 alin.2 din Normele de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului

nr.11/1999). S-a mai susținut că astfel societatea nu se încadrează în

prevederile art.1, 2 și 5 din Ordonanța de urgență a guvernului nr.11/1999 și

nu poate deci beneficia de facilitățile solicitate, pe care instanța a dispus

în mod greșit a i se acorda.

Recursurile sunt nefondate.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11 din 24 februarie 1999 precum și Ordinul

Ministrului Finanțelor cu nr.561/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a ordonanței  constituie acte normative  ce-și au rațiunea

în necesitatea de a stimula contribuabilii persoane juridice de a-și achita

integral și la termenele legale toate obligațiile curente la bugetul de stat

prin acordarea unor facilități celor din categoria „buni platnici”.

În cauză, este necontestat că, pentru anul 1999, societatea reclamantă a

achitat la bugetul de stat o sumă de peste 2 miliarde lei.

În ceea ce privește plata sumei de 22.000 lei cât și a majorărilor de

întârziere aferente acesteia se reține că în mod corect instanța de fond le-a

considerat diferențe de plată constatate cu ocazia verificărilor și achitate cu

ordinul de plată nr.219 din 13 iunie 2000.

Instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a legislației în

vigoare, în litera și spiritul acesteia, pronunțând o sentință legală și

temeinică, de natură a pune în drepturi un contribuabil bun platnic căruia

pentru o eroare nesemnificativă, remediată în termen, nu i se poate aplica

același tratament cu cel al rău platnicilor. De altfel, din însăși modul de

redactare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.11/1999 rezultă că ivirea

unor astfel de situații, în care se află societatea reclamantă, au fost

prevăzute, indicându-se soluțiile corespunzătoare, iar interpretările

restrictive și rigide date de autoritățile fiscale acestor reglementări conduc

la promovarea unor aprecieri artificiale de natură a  lipsi respectivul

act normativ de chiar rațiunea pentru care a afost adoptat, aceea de a încuraja

și stimula bunul platnic a obligațiilor la bugetul de stat.

În consecință, recursurile au fost respinse ca nefondate.