ÎCCJ, decizie (scj.ro #82814)

Competența

materială. Efectele deciziei în interesul legii pronunțate pe

parcursul procesului referitor la stabilirea competenței

Cuprins

pe materii: Drept procesual civil.

Dispoziții finale

Index alfabetic:

acțiune în constatare

-

nulitate absolută

-

excepția de necompetență materială

C.

proc. civ., art. 725 alin. (2)

Legea

nr. 71/2011, art. 223

Potrivit

dispozițiilor art. 725 alin. (2 ) C. proc. civ., „Procesele în curs de

judecată la data schimbării competenței instanțelor legal

învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe”.

Astfel,

în cazul în care pe parcursul unui proces, printr-o decizie

pronunțată într-un recurs în interesul legii se

soluționează o problemă de competență a

instanțelor, sunt incidente dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc.

civ. în ceea ce privește aplicarea acesteia la situații tranzitorii,

ea neputând fi aplicată unui proces aflat în calea de atac a apelului.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 1752 din 23 aprilie 2013

Reclamantul-intimat

C.M. a învestit judecătoria, ca instanță de fond, cu o

acțiune în nulitatea absolută a 10 contracte de împrumut, cerere

înregistrată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria Sector 1 București.

Judecătoria

Sector 1 București, prin sentința nr. 8980 din 27 iunie 2008, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul B.A. și a

respins cererea promovată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul

P.A.I.

Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1701 din 22

decembrie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.M.

Curtea

de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia tribunalului și sentința

judecătoriei și a trimis cauza pentru rejudecare instanței

competente - Tribunalul București.

Curtea

de apel, pentru a hotărî astfel, a făcut aplicarea prevederilor art.

329 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la decizia nr. 32 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

interesul legii, prin care s-a statuat asupra caracterului evaluabil în bani al

litigiilor civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței

sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității,

anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi

patrimoniale.

Reținând

că la data publicării deciziei nr. 32/2008: 10 decembrie 2008, apelul

asupra sentinței judecătoriei nu fusese soluționat chiar

dacă la momentul pronunțării sentinței decizia în interesul

legii nu era publicată, Curtea de apel, în aplicarea acesteia, a

reținut că acțiunea promovată de reclamant este

evaluabilă în bani, că valoarea acesteia depășește

pragul de 5 miliarde impus de art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

că, în consecință, tribunalul a pronunțat o soluție

nelegală, cu încălcarea normelor imperative ce determină competența

materială de soluționare a cauzei, sens în care stabilind

competența de primă instanță pentru tribunal, a trimis

cauza spre rejudecare în fond Tribunalului București.

Judecând

ca instanță de fond, Tribunalul București, Secția a V-a

civilă, a pronunțat sentința nr. 1167 din 22 septembrie 2010

prin care a admis acțiunea reclamantului și a constatat nulitatea

celor 10 contracte de împrumut, respingând cererea de intervenție în

interesul pârâtului P.A.I. formulată de intervenientul B.A.

Curtea

de Apel București, Secția a IX –a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia nr. 268/A din 24 noiembrie 2011, a respins excepția privind caracterul neavenit al apelului formulat de apelantul

intervenient accesoriu împotriva încheierii de ședință din 8 septembrie

2010 a Tribunalului București, precum și apelurile declarate de

pârât și intervenientul accesoriu împotriva sentinței.

Acestă

decizie a fost atacată cu recurs de pârâtul P.A.I. și intervenientul

accesoriu B.A., recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția a II-a civilă.

La

termenul stabilit pentru soluționarea recursurilor, Înalta Curte a pus în

discuția părților excepția de ordine publică de

necompetență materială a acestei instanțe, excepție

constituită în motiv de recurs de ordine publică, conform art. 306

alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Motivul

de recurs de ordine publică este fondat pentru considerentele care

urmează:

Judecătoria

a fost învestită ca instanță de fond la data 29 noiembrie 2007,

iar la această dată competența de soluționare a litigiilor

comerciale și civile era distinct reglementată prin art. 1 și

respectiv 2 C. proc. civ.

Astfel,

în materie civilă judecătoria era și este competentă

să judece cererile neevaluabile în bani și litigiile evaluabile

până la pragul valoric de 500.000 lei, peste acest prag competența

aparținând tribunalului ca instanță de fond.

În

materie comercială tribunalul era competent să judece ca primă

instanță cererile al căror obiect avea o valoare de peste

100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie

al căror obiect era neevaluabil în bani, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ.

Dispoziția

cu acest conținut, art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., a fost abrogată

prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009.

Totodată,

potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011,

„Dacă prin prezenta lege nu se

prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau

comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a

Codului civil se soluționează de către instanțele legal

învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și

procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.

Înalta

Curte constată că la data de 29 noiembrie 2007, dată la care

acțiunea a fost promovată, judecătoria a fost legal

învestită ca instanță de fond.

Astfel

cum s-a arătat, în materie civilă, judecătoria era

competentă să judece toate procesele și cererile, în afară

de cele date prin lege în competența altor instanțe (art. 1 pct. 1 C. proc. civ.). Art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a dat în competența tribunalului în

materie civilă procesele și cererile al căror obiect are o

valoare de peste 500.000 lei cu excepțiile pe care le enumeră,

printre care și cererile neevaluabile în bani, de competența

judecătoriei, iar art. 2 pct. 1 lit. a), în prezent abrogat, – procesele

și cererile în materie comercială al căror obiect avea o valoare

de peste 100.000 lei, precum și cererile în această materie al

căror obiect era neevaluabil.

Litigiul

de față a fost și este calificat cu un litigiu în materie

civilă, iar nu comercială, calificare în raport cu care a fost

soluționat de instanța civilă.

Prin

decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de apel București,

soluționând recursul reclamantului și făcând aplicarea deciziei

în interesul legii nr. 32/2008, a reținut caracterul evaluabil în bani al

obiectului cererii, de peste 500.000 lei, nu pe cel neevaluabil avut în vedere

de instanțele anterioare, și a stabilit competența de soluționare

în primă instanță pentru tribunal.

Înalta

Curte constată că, pe de o parte, instanța de apel a făcut

o aplicare eronată a prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. cu

privire la aplicarea deciziei nr. 32/2008 în interesul legii, reținând

incidența acesteia cu privire la un proces aflat în calea de atac a

apelului fără să conteste, că, la momentul promovării

acțiunii, judecătoria a fost legal învestită.

Or,

potrivit art. 329 C. proc. civ., în redactarea de la acea epocă,

condiția de admisibilitate a recursului în interesul legii era ca

problemele de drept obiect al acestuia să fi fost „soluționate

diferit de instanțele judecătorești”, indiferent de caracterul

hotărârii și nivelul instanței, spre deosebire de redactarea

actuală care impune caracterul irevocabil al hotărârilor examinate,

soluțiile pronunțate numai în interesul legii neavând nici atunci,

nici în prezent, efect asupra hotărârilor judecătorești

examinate.

Pe de

altă parte, problema de drept soluționată prin recursul în

interesul legii este o problemă de competență a

instanțelor, așa încât decizia în interesul legii nr. 32/2008 este

sub incidența dispozițiile art. 725 alin. (2 ) C. proc. civ. în ce

privește aplicarea ei la situații tranzitorii, iar potrivit acestor

dispoziții:

„Procesele în curs de judecată la data schimbării

competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie

judecate de acele instanțe”

, în acest sens fiind și

dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, precitate, în vigoare la data

promovării recursurilor.

Înalta

Curte constată, așadar, că, prin efectele deciziei nr. 1250 din

6 octombrie 2009, Curtea de Apel București a stabilit competența de

soluționare a recursurilor de față cu încălcarea

dispozițiilor tranzitorii menționate privind competența

instanțelor legal învestite.

Făcând

aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și constatând că

nici o altă instanță aflată în ierarhia instanțelor

judecătorești nu poate crea un conflict de competență cu

Înalta Curte de Casație și Justiție, sens în care prezenta

decizie are valoare de declinator de competență, Înalta Curte

stabilește competența de soluționare a recursurilor în cauza de

față pentru Curtea de Apel București.

Ca

atare, constatând că în ce privește cererea de chemare în

judecată, judecătoria a fost legal învestită la data pornirii

procesului: 29 noiembrie 2007, Înalta Curte a admis recursurile declarate sub

aspectul motivului de ordine publică încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a casat decizia instanței de apel și sentința tribunalului și a

trimis cauza Judecătoriei Sector 1 București, legal învestită ca

instanță de fond.