ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1752/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul-intimat C.M. a învestit judecătoria, ca instanță de fond, cu o acțiune în nulitatea absolută a 10 contracte de împrumut, cerere înregistrată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria Sector 1 București. Judecătoria Sector 1 București prin Sentința nr. 8980 din 27 iunie 2008 a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul B.A. și a respins cererea promovată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul P.A.I. Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 1701 din 22 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.M.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia tribunalului și sentința judecătoriei și a trimis cauza pentru rejudecare, instanței competente -Tribunalul București. Curtea de apel, pentru a hotărî astfel, a făcut aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prin care s-a statuat asupra caracterului evaluabil în bani al litigiilor civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.

Reținând că la data publicării Deciziei nr. 32/2008: 10 decembrie 2008, apelul asupra sentinței judecătoriei nu fusese soluționat chiar dacă la momentul pronunțării sentinței decizia în interesul legii nu era publicată, Curtea de apel, în aplicarea acesteia, a reținut că acțiunea promovată de reclamant este evaluabilă în bani, că valoarea acesteia depășește pragul de 5 miliarde impus de art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., că, în consecință, tribunalul a pronunțat o soluție nelegală, cu încălcarea normelor imperative ce determină competența materială de soluționare a cauzei, sens în care stabilind competența de primă instanță pentru tribunal, a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului București.

Judecând ca instanță de fond, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat Sentința nr. 1167 din 22 septembrie 2010 prin care a admis acțiunea reclamantului și a constatat nulitatea celor 10 contracte de împrumut, respingând cererea de intervenție în interesul pârâtului P.A.I., formulată de intervenientul B.A. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 a respins excepția privind caracterul neavenit al apelului formulat de apelantul intervenient accesoriu împotriva încheierii de ședință din 8 septembrie 2010 a Tribunalului București precum și apelurile declarate de pârât și intervenientul accesoriu împotriva sentinței.

Acesta decizie a fost atacată cu recurs de pârâtul P.A.I. și intervenientul accesoriu B.A., recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. La termenul stabilit pentru soluționarea recursurilor, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția de ordine publică de necompetență materială a acestei instanțe, excepție constituită în motiv de recurs de ordine publică, conform art. 306 (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Motivul de recurs de ordine publică este fondat pentru considerentele care urmează: Judecătoria fost învestită ca instanță de fond la data 29 noiembrie 2007, iar la această dată competența de soluționare a litigiilor comerciale și civile era distinct reglementată prin art. 1 și respectiv 2 C. proc.

civ. Astfel, în materie civilă judecătoria era și este competentă să judece cererile neevaluabile în bani și litigiile evaluabile până la pragul valoric de 500.000 RON, peste acest prag competența aparținând tribunalului ca instanță de fond. În materie comercială tribunalul era competent să judece ca primă instanță cererile al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 RON precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect era neevaluabil în bani, conform art. 2 pct. l lit. a) C. proc. civ. Dispoziția cu acest conținut, art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a fost abrogată prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Totodată, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011 "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite". Înalta Curte constată că la data de 29 noiembrie 2007, dată la care acțiunea a fost promovată, judecătoria a fost legal învestită ca instanță de fond. Astfel cum s-a arătat, în materie civilă, judecătoria era competentă să judece toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe (art. 1 pct. 1 C. proc.

civ.). Art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a dat în competența tribunalului în materie civilă procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON cu excepțiile pe care le enumera, printre care și cererile neevaluabile în bani, de competența judecătoriei, iar art. 2 pct. 1 lit. a), în prezent abrogat, - procesele și cererile în materie comercială al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 RON, precum și cererile în această materie al căror obiect era neevaluabil. Litigiul de față a fost și este calificat cu un litigiu în materie civilă iar nu comercială, calificare în raport cu care a fost soluționat de instanța civilă.

Prin Decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de apel București soluționând recursul reclamantului și făcând aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 32/2008, a reținut caracterul evaluabil în bani al obiectului cererii, de peste 500.000 RON, nu pe cel neevaluabil avut în vedere de instanțele anterioare, și a stabilit competența de soluționare în primă instanță pentru tribunal. Înalta Curte constată că, pe de o parte, instanța de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 329 (3) C. proc. civ. cu privire la aplicarea Deciziei nr. 32/2008 în interesul legii, reținând incidența acesteia cu privire la un proces aflat în calea de atac a apelului fără să conteste, că, la momentul promovării acțiunii, judecătoria a fost legal învestită.

Or, potrivit art. 329 C. proc. civ., în redactarea de la acea epocă, condiția de admisibilitate a recursului în interesul legii era ca problemele de drept obiect al acestuia să fi fost "soluționate diferit de instanțele judecătorești", indiferent de caracterul hotărârii și nivelul instanței, spre deosebire de redactarea actuală care impune caracterul irevocabil al hotărârilor examinate, soluțiile pronunțate numai în interesul legii neavând nici atunci, nici în prezent, efect asupra hotărârilor judecătorești examinate. Pe de altă parte, problema de drept soluționată prin recursul în interesul legii este o problemă de competență a instanțelor, așa încât decizia în interesul Legii nr. 32/2008 este sub incidența dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc.

civ. în ce privește aplicarea ei la situații tranzitorii, iar potrivit acestor dispoziții: "Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe", în acest sens fiind și dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, precitate, în vigoare la data promovării recursurilor. Înalta Curte constată, așadar, că, prin efectele Deciziei nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a recursurilor de față cu încălcarea dispozițiilor tranzitorii menționate privind competența instanțelor legal învestite. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

și constatând că nici o altă instanță aflată în ierarhia instanțelor judecătorești nu poate crea un conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție, sens în care prezenta decizie are valoare de declinator de competență, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a recursurilor în cauza de față pentru Curtea de Apel București. Ca atare, constatând că în ce privește cererea de chemare în judecată, judecătoria a fost legal învestită la data pornirii procesului: 29 noiembrie 2007, Înalta Curte va admite recursurile declarate sub aspectul motivului de ordine publică încadrat în art. 304.3 C. proc. civ., va casa decizia instanței de apel și sentința tribunalului și va trimite cauza Judecătoriei Sector 1 București, legal învestită ca instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recurentul-pârât P.A.I. și de recurentul-intervenient B.A. împotriva Deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, casează decizia recurată și Sentința nr. 1167 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului București și trimite cauza Judecătoriei Sectorului 1 București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - NN