ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1752/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1752/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul-intimat C.M. a învestit
judecătoria, ca instanță de fond, cu o acțiune în nulitatea absolută a 10
contracte de împrumut, cerere înregistrată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria
Sector 1 București.
Judecătoria Sector 1
București prin Sentința nr. 8980 din 27 iunie 2008 a admis cererea de
intervenție accesorie formulată de intervenientul B.A. și a respins cererea
promovată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul P.A.I.
Tribunalul București,
secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 1701 din 22 decembrie 2008 a respins ca
nefondat apelul declarat de reclamantul C.M.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin
Decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant,
a casat decizia tribunalului și sentința judecătoriei și a trimis cauza pentru
rejudecare, instanței competente -Tribunalul București.
Curtea de apel,
pentru a hotărî astfel, a făcut aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) C.
proc. civ. cu trimitere la Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prin care s-a statuat asupra
caracterului evaluabil în bani al litigiilor civile și comerciale având ca
obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial,
constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice
privind drepturi patrimoniale.
Reținând că la data
publicării Deciziei nr. 32/2008: 10 decembrie 2008, apelul asupra sentinței
judecătoriei nu fusese soluționat chiar dacă la momentul pronunțării sentinței
decizia în interesul legii nu era publicată, Curtea de apel, în aplicarea
acesteia, a reținut că acțiunea promovată de reclamant este evaluabilă în bani,
că valoarea acesteia depășește pragul de 5 miliarde impus de art. 2 alin. (1)
pct. 1 lit. b) C. proc. civ., că, în consecință, tribunalul a pronunțat o
soluție nelegală, cu încălcarea normelor imperative ce determină competența
materială de soluționare a cauzei, sens în care stabilind competența de primă
instanță pentru tribunal, a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului
București.
Judecând ca instanță
de fond, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat Sentința nr.
1167 din 22 septembrie 2010 prin care a admis acțiunea reclamantului și a
constatat nulitatea celor 10 contracte de împrumut, respingând cererea de
intervenție în interesul pârâtului P.A.I., formulată de intervenientul B.A.
Curtea de Apel
București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 268/A
din 24 noiembrie 2011 a respins excepția privind caracterul neavenit al
apelului formulat de apelantul intervenient accesoriu împotriva încheierii de
ședință din 8 septembrie 2010 a Tribunalului București precum și apelurile
declarate de pârât și intervenientul accesoriu împotriva sentinței.
Acesta decizie a fost
atacată cu recurs de pârâtul P.A.I. și intervenientul accesoriu B.A., recurs
înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
La termenul stabilit
pentru soluționarea recursurilor, Înalta Curte a pus în discuția părților
excepția de ordine publică de necompetență materială a acestei instanțe,
excepție constituită în motiv de recurs de ordine publică, conform art. 306 (2)
C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Motivul de recurs de
ordine publică este fondat pentru considerentele care urmează:
Judecătoria fost
învestită ca instanță de fond la data 29 noiembrie 2007, iar la această dată
competența de soluționare a litigiilor comerciale și civile era distinct
reglementată prin art. 1 și respectiv 2 C. proc. civ.
Astfel, în materie
civilă judecătoria era și este competentă să judece cererile neevaluabile în
bani și litigiile evaluabile până la pragul valoric de 500.000 RON, peste acest
prag competența aparținând tribunalului ca instanță de fond.
În materie comercială
tribunalul era competent să judece ca primă instanță cererile al căror obiect
avea o valoare de peste 100.000 RON precum și procesele și cererile în această
materie al căror obiect era neevaluabil în bani, conform art. 2 pct. l lit. a)
C. proc. civ.
Dispoziția cu acest
conținut, art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a fost abrogată prin art. 219
din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.
Totodată, potrivit
art. 223 din Legea nr. 71/2011 "Dacă prin prezenta lege nu se prevede
altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de
soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de
către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale,
materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite".
Înalta Curte constată
că la data de 29 noiembrie 2007, dată la care acțiunea a fost promovată,
judecătoria a fost legal învestită ca instanță de fond.
Astfel cum s-a
arătat, în materie civilă, judecătoria era competentă să judece toate procesele
și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe (art.
1 pct. 1 C. proc. civ.). Art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a dat în
competența tribunalului în materie civilă procesele și cererile al căror obiect
are o valoare de peste 500.000 RON cu excepțiile pe care le enumera, printre
care și cererile neevaluabile în bani, de competența judecătoriei, iar art. 2 pct.
1 lit. a), în prezent abrogat, - procesele și cererile în materie comercială al
căror obiect avea o valoare de peste 100.000 RON, precum și cererile în această
materie al căror obiect era neevaluabil.
Litigiul de față a
fost și este calificat cu un litigiu în materie civilă iar nu comercială,
calificare în raport cu care a fost soluționat de instanța civilă.
Prin Decizia nr. 1250
din 6 octombrie 2009, Curtea de apel București soluționând recursul
reclamantului și făcând aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 32/2008, a
reținut caracterul evaluabil în bani al obiectului cererii, de peste 500.000
RON, nu pe cel neevaluabil avut în vedere de instanțele anterioare, și a
stabilit competența de soluționare în primă instanță pentru tribunal.
Înalta Curte constată
că, pe de o parte, instanța de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor
art. 329 (3) C. proc. civ. cu privire la aplicarea Deciziei nr. 32/2008 în
interesul legii, reținând incidența acesteia cu privire la un proces aflat în
calea de atac a apelului fără să conteste, că, la momentul promovării acțiunii,
judecătoria a fost legal învestită.
Or, potrivit art. 329
C. proc. civ., în redactarea de la acea epocă, condiția de admisibilitate a
recursului în interesul legii era ca problemele de drept obiect al acestuia să
fi fost "soluționate diferit de instanțele judecătorești", indiferent
de caracterul hotărârii și nivelul instanței, spre deosebire de redactarea
actuală care impune caracterul irevocabil al hotărârilor examinate, soluțiile
pronunțate numai în interesul legii neavând nici atunci, nici în prezent, efect
asupra hotărârilor judecătorești examinate.
Pe de altă parte,
problema de drept soluționată prin recursul în interesul legii este o problemă
de competență a instanțelor, așa încât decizia în interesul Legii nr. 32/2008
este sub incidența dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ. în ce privește
aplicarea ei la situații tranzitorii, iar potrivit acestor dispoziții:
"Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor
legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe", în acest
sens fiind și dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, precitate, în
vigoare la data promovării recursurilor.
Înalta Curte
constată, așadar, că, prin efectele Deciziei nr. 1250 din 6 octombrie 2009,
Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a recursurilor de
față cu încălcarea dispozițiilor tranzitorii menționate privind competența
instanțelor legal învestite.
Făcând aplicarea
dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și constatând că nici o altă instanță
aflată în ierarhia instanțelor judecătorești nu poate crea un conflict de
competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție, sens în care prezenta
decizie are valoare de declinator de competență, Înalta Curte stabilește competența
de soluționare a recursurilor în cauza de față pentru Curtea de Apel București.
Ca atare, constatând
că în ce privește cererea de chemare în judecată, judecătoria a fost legal
învestită la data pornirii procesului: 29 noiembrie 2007, Înalta Curte va
admite recursurile declarate sub aspectul motivului de ordine publică încadrat
în art. 304.3 C. proc. civ., va casa decizia instanței de apel și sentința
tribunalului și va trimite cauza Judecătoriei Sector 1 București, legal
învestită ca instanță de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de recurentul-pârât P.A.I. și de recurentul-intervenient B.A.
împotriva Deciziei nr. 268/A din 24 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, casează decizia recurată
și Sentința nr. 1167 din 22 septembrie 2010 a Tribunalului București și trimite
cauza Judecătoriei Sectorului 1 București.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 23 aprilie 2013.
Procesat
de GGC - NN