ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2971/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2971/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 11029 din 13

decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 3 București, s-a admis excepția lipsei

de interes și s-a respins, ca lipsită de interes, acțiunea formulată de

reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâții P.E., A.C.V. și A.Z.P.,

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 1 iunie 2006, încheiat între

A.D.T. și P.E., pentru cauză ilicită și fraudă la lege.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanța a stabilit că reclamanta a justificat

promovarea acțiunii de interesul executării obligației asumate prin promisiunea

de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2259 din 5 noiembrie 2003 de A.D.T.,

în sensul de a-i vinde terenul situat în București, str. M., sector 1.

În cuprinsul

promisiunii de vânzare-cumpărare, părțile au menționat o clauză de dezicere

pentru promitentul vânzător, prin care i se recunoaște acestuia posibilitatea

de a înstrăina bunul în schimbul unui preț de 50.000 dolari SUA clauză ce nu

poate fi calificată drept clauză penală.

În prezența acestei

clauze, debitorul nu mai poate fi obligat la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, dacă și-a exercitat deja dreptul de a pune capăt obligației

asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, el înstrăinând imobilul în

litigiu către pârâta P.E.

Hotărârea primei

instanțe a fost menținută prin Decizia nr. 857 A din 23 iunie 2008 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, conform căreia s-a respins

apelul declarat de reclamantă.

Prin Decizia nr. 1882

din 9 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

admis recursul exercitat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de apel,

care a fost casată, s-a admis apelul declarat de aceeași parte, a fost

desființată sentința apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la prima

instanță.

Instanța de recurs a

considerat că, în mod greșit, instanța de apel a interpretat clauza

contractuală în discuție ca fiind o clauză de dezicere, iar nu o clauză penală.

Prin urmare, promitenta cumpărătoare are facultatea de a solicita de la

debitorul care nu și-a executat obligația fie îndeplinirea clauzei penale, fie

aducerea la îndeplinire a obligației principale, fiind respinsă, în mod

nelegal, acțiunea ca lipsită de interes.

În rejudecare, prin Sentința

civilă nr. 2364 din 27 februarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 București,

s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, în raport de valoarea obiectului cererii și de dispozițiile art. 2

pct. 1 lit. b) din C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 419 din 26 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta inițială și continuată

de SC B.C. S.R.L., SC V.I. S.R.L, SC L.I. SRL împotriva pârâților P.E., A.C.V.

și A.Z.P.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Între reclamanta SC

L.C. SRL și defunctul A.D.T., ai cărui moștenitori sunt pârâții A., s-a

încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare în ce privește terenul în

suprafață de 1.693,47 m.p., situat în București, str. M., sector 1, încheierea

în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare fiind stabilită de părți

a interveni la 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești prin care s-a respins acțiunea R.A. A.P.P.S. cu privire la

imobil.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 900 din 1 iunie

2006, A.D.T. a vândut către pârâta P.E. toate drepturile litigioase cu privire

la teren.

În ce privește cauza

ilicită, în sensul că scopul pentru care s-a încheiat contractul a fost

încălcarea drepturilor promitentului cumpărător, întrucât se cunoștea existența

promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, acest motiv este nefondat. Deși a

rezultat cu evidență din conținutul contractului de vânzare-cumpărare de

drepturi litigioase că pârâta P.E. a cunoscut existența promisiunii, această

împrejurare nu duce la concluzia că scopul a fost ilicit, neîndeplinirea

obligațiilor de către promitentul vânzător față de SC L.C. SRL făcând să

intervină răspunderea contractuală față de aceasta.

Totodată, în

conținutul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a fost inserată clauza

potrivit cu care promitentul vânzător avea posibilitatea a se răzgândi cu

privire la vânzarea promisă, putând chiar să vândă sau să promită vânzarea unui

terț, obligația sa rezumându-se la dezdăunarea promitentului cumpărător.

În aceste condiții,

câtă vreme, la momentul vânzării bunului litigios, vânzătorul era proprietarul

lucrului, clauza penală înlăturând ideea de fraudă a intereselor promitentului

cumpărător și, implicit, existența relei-credințe la cumpărare, acest motiv de

nulitate nu este fondat.

Cu privire la

încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., și acest motiv de nulitate este

nefondat, întrucât această dispoziție legală vizează asigurarea răspunderii

contractuale între părțile contractante, prin clauzele contractuale fiind, pe

deplin, lămurite raporturile dintre părți, raport la care pârâta P.E. nu era

parte și, deci, nu era ținută de obligațiile corelative existente între alte

persoane; nerespectarea de către promitentul vânzător a obligației sale către

promitentul cumpărător nu poate fi imputată pârâtei, iar vânzarea lucrului

altuia presupune ca bunul ce face obiectul vânzării să fie în patrimoniul altei

persoane decât vânzătorul, situație ce nu se regăsește în speță, întrucât, la

momentul încheierii contractului a cărui nulitate se solicită, imobilul se află

în patrimoniul vânzătorului A.D.T.

Posibilitatea

conferită promitentului cumpărător de dispozițiile art. 5 din Legea nr.

247/2005, în sensul promovării unei acțiuni în scopul obținerii unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, fără a se distinge dacă bunul se

află sau nu în patrimoniul promitentului vânzător, și de dispozițiile art. 1068

C. civ., potrivit cu care creditorul poate cere executarea în natură a

obligației asumate prin contract, nu poate atrage nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat ulterior. În speță, în sarcina promitentului vânzător

există doar obligația de a face, sub sancțiunea aplicării clauzei penale

conform art. 1077 C. civ.

De asemenea,

existența unui litigiu de fond funciar la momentul încheierii contractului

între pârâți nu atrage încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 247/2005 -

Titlul X, care consacră inalienabilitatea temporară a terenurilor asupra cărora

există un litigiu de fond funciar, întrucât, în speță, obiect al contractului

este transmiterea dreptului litigios asupra terenului, și nu a dreptului de

proprietate asupra acestuia, transmiterea dreptului de proprietate intervenind

doar în momentul câștigării procesului de fond funciar, deci, în momentul în

care litigiul s-a stins.

Împotriva acestei

sentințe civile au formulat apel reclamantele SC B.C. S.R.L., SC V.I. SRL și SC

L.I. SRL.

Prin Decizia civilă

nr. 301/A din 17 martie 2011, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din

16 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamante, a schimbat

sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea precizată, a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase

din 1 iunie 2006 de notarul public V.S.P., încheiat între A.D.T. și P.E., a obligat

pe intimații pârâți, în solidar, să plătească fiecăreia dintre apelante câte

2.200 lei cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale, cu aplicare art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Este adevărat că

dreptul românesc civil are numeroase nulități relative, fiind rare cazurile de

nulități absolute.

După cum s-a reținut

din actele și lucrările dosarului, în acțiunea formulată pentru proprietatea

unui teren de 1.693,47 m.p. se invocă obligația asumată de A.D.T. prin

promisiunea de vânzare-cumpărare, interesul, frauda la lege și reaua credință a

numitei P.E., arătându-se încălcarea art. 969 C. civ.

În art. 1 din

promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare se arată că se va încheia actul

autentic la data rămânerii irevocabile a respingerii acțiunii R.A. A.P.P.S.

În art. 4 se arată

denunțarea unilaterală, iar în art. 5 aplicabilitatea legii române.

Acest înscris a fost

autentificat sub nr. 2259 din 5 noiembrie 2003 la BNP N.C.T. și transcris în

cartea funciară, partea I.

Există și contractul

de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase de către P.E., în care se prevăd

sancțiunile promitentului vânzător A.D.T.

Tot din actele

dosarului, rezultă că, în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între

A.D.T. și SC L.C. S.R.L., promitentul se obliga să nu înstrăineze terenul în

litigiu cu R.A. A.P.P.S., în favoarea altui terț.

Terenul a fost

înstrăinat către P.E. (în cauză, intervenind clauzele penale prevăzute de art.

1068 și 1073 C. civ., toate sub aspectul de ansamblu al art. 969 C. civ., la

care se adaugă și art. 5 din Legea nr. 247/2005).

A mai reținut

instanța de apel că, în mod clar, s-au dovedit frauda la lege și cauza ilicită,

iar raționamentul de la care a plecat instanța de fond pentru respingerea

acțiunii este greșit.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții A.C.V., A.Z.P., precum și pârâta P.E.

Prin Decizia civilă

nr. 6882 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul declarat de pârâții A.C.V., A.Z.P. și recursul

declarat de pârâta P.E. împotriva Deciziei nr. 301/A din 10 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat că

ambele recursuri sunt fondate pentru motivul comun, cuprins în cererile de

recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În primul rând, în

ceea ce privește susținerea recurenților pârâți A., privind lipsa de interes a

reclamantelor în formularea acțiunii, aceasta nu a mai fost examinată de

prezenta instanță, în raport de Decizia nr. 1882/2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pronunțată în primul ciclu procesual și redată

în precedent, conform căreia reclamanta inițială, SC L.C. SRL, a cărei calitate

procesuală s-a transmis către reclamantele SC B.C. SRL, SC V.I. SRL și SC L.I.

SRL, justifică interes în formularea acțiunii.

Decizia civilă

sus-menționată se impune tuturor părților cu putere de lucru judecat, în

condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) teza I C. civ. cu referire la

art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., inclusiv sub aspectul dezlegării date,

prin această hotărâre, excepției lipsei de interes, astfel încât această

excepție, înlăturată de Curte, nu a mai fost repusă în discuție în prezentul

dosar.

Referitor la motivul

de recurs întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., a cărui analiză este prioritară în raport de cea vizând celelalte motive

de nelegalitate, susținerile pârâților au fost găsite întemeiate.

Conform art. 261 pct.

5 C. proc. civ., instanța are obligația de a arăta, în cuprinsul hotărârii,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în

fundamentarea soluției, precum și motivele pentru care au foit înlăturate

cererile părților.

Decizia recurată nu

respectă exigențele textului de lege sus-menționat, Curtea de Apel nu a

analizat niciunul dintre motivele de apel astfel cum au fost expuse în

precedent, limitându-se să enumere cauzele de nulitate invocate prin cererea de

chemare în judecată, parte dintre înscrisurile depuse la dosar și conținutul

acestora și să prezinte concluzia temeiniciei acțiunii în ceea ce privește

nulitatea contractului pentru fraudă la lege și cauză ilicită, dar fără să

analizeze aceste cauze de nulitate, în raport cu criticile formulate de

reclamante.

În aceste condiții,

instanța de apel nu a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei deduse

judecății în limitele motivelor de apel, încălcând dispozițiile art. 261 pct. 5

C. proc. civ., ceea ce determină imposibilitatea exercitării controlului

judiciar de către prezenta instanță, fiind, astfel, întrunite cerințele motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod.

În plus, hotărârea

instanței de apel încalcă și dreptul părții la un proces echitabil, astfel cum

este reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

instanța de contencios european statuând că "acest drept nu poate fi

considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real

"ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța

sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței"

obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia

pertinența." (cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie

2005).

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) - (3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată și a

trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru a proceda la

examinarea acesteia în limitele motivelor de apel.

Având în vedere

soluția ce s-a pronunțat asupra recursurilor, motivat de întrunirea cerințelor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte nu a mai analizat celelalte motive

de nelegalitate invocate de recurenta pârâtă P.E., urmând ca susținerile

respective să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei, de către instanța de

apel.

Soluționând apelul în

condițiile art. 315 C. proc. civ., instanță de apel prin Decizia civilă nr.

267/A din 4 noiembrie 2013 a respins ca nefondat apelul. A obligat apelantele

la plata cheltuielilor de judecată la câte 1.500 lei către intimații A.C.V.,

A.Z.P. și P.E. în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea

introductivă de instanță reclamanta SC L.C. SRL a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase

autentificat sub nr. 900 din 1 iunie 2006 încheiat între A.D.T. și P.E.,

apreciind că acest contract a fost încheiat cu o cauză ilicită, fiind fraudată

legea.

Curtea a constatat

că, deși antecontractul încheiat între părți la 5 noiembrie 2003 - aflat la

dosarul de fond conține clauza 4.1 care prevede că "în cazul în care

promitentul vânzător nu-și respectă obligația de a încheia contractul de vânzare

- cumpărare în termen de 30 de zile calendaristice de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se va respinge acțiunea RA APPS

(...) sau în cazul în care acesta va decide să vândă ori să facă o promisiune

de vânzare în favoarea unui terț, el va fi obligat să plătească promitentului

cumpărător suma de 50.000 dolari SUA cu titlu de prejudiciu cauzat

acestuia", această clauză a fost calificată irevocabil prin Decizia nr.

1818/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, drept

clauză penală. Instanța a apreciat că părțile au fixat anticipat cuantumul

daunelor interese ce sunt datorate în caz de neexecutare și nu se poate reține

în convenția părților existența unei clauze de dezicere în favoarea

promitentului vânzător.

Trebuie subliniat că

în prezenta cauză se solicită constatarea nulității absolute a unei vânzări de

drepturi litigioase. Între vânzarea propriu zisă și vânzarea de drepturi

litigioase există o diferență semnificativă în ceea ce privește obiectul lor -

un drept pur și simplu, respectiv un drept litigios, consecința principală a

acestei diferențieri fiind aceea că dreptul supus contestației judiciare este

transmis pentru o valoare mult mai mică și se poate consolida sau nu ulterior,

la finalizarea procesului.

Dreptul litigios a

fost definit ca dreptul cu privire la care există un proces început și

neterminat legat de existența sau întinderea sa.

Vânzarea de drepturi

litigioase, pe cale de consecință, are un puternic caracter aleatoriu, deoarece

vânzătorul nu garantează existența dreptului și există șansă de câștig și risc

de pierdere pentru ambele părți contractante care depind de pierderea sau

câștigarea procesului. în prezenta cauză, transmiterea dreptului de proprietate

în cadrul contractului de vânzare de drepturi litigioase a intervenit doar în

momentul câștigării procesului de fond funciar, respectiv în momentul în care

litigiul s-a stins.

Curtea nu a reținut

în prezenta cauză un motiv de nulitate absolută care ar presupune încălcarea

unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Instituția nulității

invocată de apelantă prin motivele de apel vizează modul cum a fost încheiat

contractul de vânzare drepturi litigioase cu respectarea/nerespectarea

condițiilor de fond și formă pentru valabilitatea contractului și nu

neexecutarea contractului încheiat între reclamanta SC L.C. SRL și promitentul

vânzător A.D.T. Apelanta avea obligația să facă dovada fraudei la lege la

momentul încheierii contractului, fraudă la lege înțeleasă ca încălcarea

intenționată de părți, eventual prin utilizarea unor mijloace viclene, a unor

dispoziții imperative legislative în vigoare, respectiv cauza ilicită.

Cauza ilicită

consacrată de art. 966 C. civ. ca motiv de nulitate implică în prezenta cauză

ca părțile să urmărească la data încheierii actului juridic un scop care

contravine dispozițiilor legale.

Ori, este evident,

din modul cum a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase aflat la dosarul de fond, că nu a existat nicio intenție de fraudare

a legii sau de încălcare a drepturilor promitentului cumpărător SC L.C. SRL,

beneficiar al unei obligații de a face ce izvora din convenția încheiată la 5

noiembrie 2003.

Ba mai mult, în

contractul încheiat la 1 iunie 2006 este menționată promisiunea de vânzare

încheiată în 2003 și vânzătorul s-a obligat să plătească clauza penală

prevăzută expres.

Faptul că în

promisiunea de vânzare părțile au cuantificat prejudiciul în cazul neexecutării

convenției părților exclude conceptul de fraudă a intereselor promitentului

cumpărător și, implicit, existența unei cauze ilicite în încheierea vânzării de

drepturi litigioase.

Chiar dacă apelanta

ar invoca considerente ce țin de neexecutarea contractului, aceasta avea calea

executării obligațiilor asumate de părți la 5 noiembrie 2003 sau calea

rezoluțiunii convenției încheiate de părți. Dar, din modul în care a formulat

atât cererea introductivă de instanță, cât și motivele de apel rezultă că

apelanta invocă de fapt prejudicierea propriilor interese care mută argumentele

juridice în sfera executării convenției părților sau, dacă invocă ocrotirea

unui interes particular, în sfera nulității relative a antecontractului.

Prin antecontractul

de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2003, dreptul de proprietate nu a fost

transferat de la vânzător la cumpărător, promitentul vânzător rămânând

proprietar al lucrului promis și păstrându-și toate atributele acestui drept,

inclusiv acela de dispoziție juridică.

Cum promisiunea

bilaterală de vânzare a născut între părți doar obligația de a face, la

momentul vânzării bunului litigios, vânzătorul era proprietarul lucrului,

astfel că nu au fost încălcate condițiile de fond și formă pentru încheierea

vânzării. Clauza penală inserată în convenția părților înlătură ideea de fraudă

a intereselor promitentului cumpărător și respectiv existența relei credințe a

cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare.

Nu poate fi reținută

nici încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. care asigură angajarea

răspunderii contractuale între părțile contractante. Convenția încheiată între

părți a născut doar obligații de a face între părțile contractante și

împrejurarea că promitentul vânzător a înțeles să activeze clauza penală nu îi

poate fi imputată intimatei P.E., cumpărătoarea dreptului litigios.

Nu trebuie omis

aspectul că nu s-a plătit niciun avans sau arvună la momentul încheierii

convenției și faptul că ambele părți, prin promisiunea de vânzare, și-au

rezervat dreptul de a renunța la încheierea în formă autentică a contractului

de vânzare-cumpărare pentru promitentul vânzător fiind prevăzut expres că

"în cazul în care acesta va decide să vândă ori să facă o promisiune de

vânzare în favoarea unui terț, el va fi obligat să plătească promitentului

cumpărător suma de 50.000 dolari SUA cu titlu de prejudiciu cauzat

acestuia".

Promitentul

cumpărător avea posibilitatea ca în termen util în temeiul art. 5 din Legea nr.

247/2005 în executarea convenției părților să promoveze o acțiune având ca

obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, normă care nu distinge dacă bunul se află sau nu în

patrimoniul promitentului vânzător. De asemenea, reclamanta avea posibilitatea

să invoce prevederile art. 1068 C. civ., potrivit cu care creditorul poate cere

executarea în natură a obligației asumată prin contract dar nu poate atrage

nulitatea contractului de vânzare încheiat ulterior.

Cum din convenția

părților încheiată la 05 noiembrie 2003, în sarcina ambelor părți, au rezultat

doar obligații de a face, în mod corect tribunalul a reținut că în sarcina

promitentului vânzător, în baza clauzei penale, neexecutarea din partea

debitorului face ca obligația de a face să se transforme în dezdăunare în baza

art. 1077 C. civ.

Trebuie subliniat că

vânzarea a cărei nulitate se solicită a se constata a avut ca obiect vânzarea

unui drept litigios care are o natură diferită de vânzare a unui drept, astfel

că existența unui litigiu de fond funciar la momentul încheierii neatrăgând

aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 247/2005, Titlul X, care consacră

inalienabilitatea temporară a terenurilor asupra cărora există un litigiu de

fond funciar.

În baza acestor

considerente, apelul a fost respins ca nefondat.

În baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., Curtea a obligat apelantele la plata cheltuielilor de

judecată către intimați în cuantum de câte 1.500 lei. Intimații aveau obligația

să facă dovada caracterului necesar și real al cheltuielilor de judecată,

respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin.

(3) C. proc.civ. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere

necesară și firească între cele două raporturi conexe cu instituția

cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual

încheiat între avocat și clientul său și raportul juridic de drept procesual

civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată. Legea nr.

51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reglementează,

printre altele, contractul de asistență juridică și statornicește regimul

raportului juridic civil, dintre părțile acelui contract (avocatul și clientul

său). Prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se reglementează un aspect al

raportului juridic de drept procesual civil între părțile contractante, textul

stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de

judecată de către cel care a căzut în pretenții, părții care le solicită.

Art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. stabilește două criterii în funcție de care în cadrul raportului

juridic de drept procesual instanța, motivat, are posibilitatea diminuării

cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de

mari: "față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

Trebuie menționat că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. rămân însă

inaplicabile în privința raporturilor dintre avocat și clientul său, raporturi

care sunt supuse dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanța, conform

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., poate majora sau micșora suma pe care o va

include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, și nu

onorariul avocatului.

Chiar Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluționând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a

reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii

cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin

prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității

depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în

cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a

căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie

opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în

raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința

însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect

creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În sensul celor

arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care,

învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de

judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea

urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare

care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza

Davidescu împotriva României, Hotărârea din 16 noiembrie 2006, publicată în M.

Of. nr. 265/19.04.2007, parag. 74).

Prezenta cauză este

un apel în care intimații au solicitat obligarea apelantelor la plata sumelor

de 5.508 lei cu titlu de onorariu de avocat, pentru intimata P.E. și suma de

4.960 lei solicitată de intimații A. în recursul declarat. Curtea a apreciat că

față de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. apelantele

urmează a fi obligate la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată din onorariul de avocat către intimații A.C.V., A.Z.P. și intimata

P.E.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele SC B.C. SRL București, SC V.I. SRL

București și SC L.I. SRL București invocând motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. în temeiul cărora au solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul schimbării în parte a

Sentinței nr. 419/F din 26 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, cu consecința admiterii acțiunii vizând constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase

autentificat sub nr. 900 din 1 iunie 2006 încheiat între A.C.V. și P.E., cu

cheltuieli de judecată.

Recurentele au

prezentat istoricul litigiului referindu-se la incidența art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ. prin raportare la considerentele pe baza cărora au fost înlăturate

motivele de nulitate constând în frauda la lege și cauza ilicită arătând, în

esență, următoarele:

În mod greșit

instanța de apel a înlăturat motivele de nulitate a contractului de

vânzare-cumpărare constând în incidența cauzei ilicite și a fraudei la lege în

contextul în care ambele părți (A.C.V., cât și d-na P.E.) au acționat cu

rea-credință la data contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța a încălcat

(dispozițiile legale în materie, anume art. 968, art. 969 și art. 970 C. civ.

și, de asemenea, pe cele ale art. 5 din Legea nr. 247/2005, Titlul X, care

consacră principiul executării în natură a obligației de a face. Din această

perspectivă, este incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Principiul libertății

contractuale le permite părților să încheie orice act juridic, cu condiția să

respecte limitele impuse de ordinea publică sau bunele moravuri (art. 5 C.

civ.). Procedând la încheierea unui act translativ în legătură cu terenul, bun

ce forma obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, intimații s-au folosit de

principiul libertății contractuale, încălcând însă prevederile art. 969 C. civ.

și art. 970 C. civ. (în cazul promitentului vânzător) și principiul

opozabilității față de terți a contractului (în cazul E.P). În baza art. 969 C.

civ., A.D.T. avea obligație să nu facă nimic de natură a aduce atingere

dreptului constituit în favoarea L.C. Cât privește art. 970 C. civ., acesta îi

impunea lui A.D.T. executarea actului juridic cu bună-credință. Principiul

opozabilității față de terți o obliga pe E.P. să țină cont de existența

promisiunii de vânzare-cumpărare, ca și realitate juridică.

Art. 5 din Legea nr.

247/2005, Titlul X prevede dreptul promitentului cumpărător de a obține o

hotărâre care să țină loc de act translativ, în ipoteza încălcării de către debitor

a obligației asumate; prevederea nu face diferență între ipoteza în care bunul

se află sau nu în patrimoniul acestuia din urmă. O atare soluție implică faptul

că, în viziunea legiuitorului, actele translative încheiate cu încălcarea unei

promisiuni de vânzare-cumpărare sunt prezumate ca fiind nelegale și, implicit,

anulabile.

Calitatea

vânzătorului (de proprietar ai terenului) nu era contestată de către recurente.

Problema juridică dedusă judecății - incidența fraudei la lege și a cauzei

ilicite - este una distinctă de cea ridicată în cazul în care vânzătorul nu are

calitatea de proprietar (ceea ce ar atrage un alt motiv de nulitate decât cele

invocate de recurente). Extrapolând raționamentul instanței ar însemna că dacă

un act juridic este valabil dintr-un anumit punct de vedere, în mod automat

acesta îndeplinește toate condițiile stabilite de lege pentru validitatea sa.

Raportându-se la

speța dedusă judecății, recurentele au susținut că, principiul opozabilității

față de terți îi este aplicabil E.P., care nu era îndreptățită să ignore

promisiunea de vânzare-cumpărare. De altfel, nu există niciun argument logic

care sa explice cum se poate concilia ideea de opozabilitate față de terț a

unui contract, adică respectul de ordin social, care trebuie să împiedice un

terț a sprijini o parte ce urmărește să se sustragă obligațiilor asumate

contractual, cu conduita E.P.

Această împrejurare

considerată deosebit de relevantă de către instanța de apel - neplata vreunui

avans/arvună - nu are nicio legătură cu obiectul pricinii, hotărârea intrând

astfel sub incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea atacată

intră sub incidența art. 304 pct. 9, ca urmare a ignorării regimului juridic al

încălcării promisiunii de vânzare, dar și al celui specific executării în natură

a obligaților (consacrate de art. 5 din Legea nr. 247/2005, Titlul X și de

norma specială a art. 1068 C. civ.). în plus, considerentul pornește de la o

premisă total eronată (conform căreia recurentele ar fi avut la dispoziție un

anumit interval ulterior îndeplinirii condiției suspensive și până la

încheierea actului translativ). O atare situație echivalează cu nemotivarea

hotărârii (considerentul fiind străin de pricină), conform art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Concluzia instanței,

potrivit căreia transferul dreptului de proprietate s-a produs la data

soluționării irevocabile a litigiului inițiat de R.A.A.P.P.S. ignoră regimul

juridic al condiției rezolutorii, consacrat de art. 1019 C. civ.

Hotărârea atacată

intră sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (ca urmare a nesocotirii

regimului condiției rezolutorii, consacrat de art. 1019 C. civ.), dar și a art.

304 pct. 7 C. proc. civ., ca urmare a confuziei săvârșite de instanță în

privința noțiunii de drept litigios.

Atât practica cât și

doctrina rețin soluția anulării unui act juridic încheiat ca urmare a

încălcării unei promisiuni de vânzare-cumpărare.

Intimatul A.C.V. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu

cheltuieli de judecată.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se

apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care

nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamante.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat în situația când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Se constată că

recurentele nu au formulat critici care să susțină ipotezele legale prevăzute

de acest motiv de recurs invocând următoarele: argumentele instanței de apel

sunt greșite și ar exista o motivare lapidară sub aspectul reținerii că nu a

existat nicio intenție de fraudare, sub aspectul reținerii regimului executării

obligațiilor consacrat de art. 1073 C. civ., existenței interesului, ca și

condiție de exercitare a acțiunii civile, precum și regimului nulității

absolute (ca sancțiune pentru frauda la lege/cauza ilicită); sub aspectul

înlăturării motivelor de nulitate invocate reținând că vânzătorul era

proprietarul bunului înstrăinat; sub aspectul interpretării prevederilor art.

1068 C. civ., art. 1077 C. civ., art. 5 din Legea nr. 247/2005 și principiului

opozabilității; sub aspectul reținerii că nu trebuie omis faptul că nu s-a plătit

niciun avans sau arvună la momentul încheierii convenției; al regimului juridic

al încălcării promisiunii de vânzare, dar și al celui specific executării în

natură a obligațiilor.

Aceste aspecte

privesc modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale și a

principiilor în materie, care se încadrează în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vor fi analizate sub acest temei

de drept.

Instanța de apel a

motivat decizia, a indicat argumentele pentru care au fost înlăturate criticile

referitoare la motivele de nulitate absolută și la modul de interpretare și

aplicare a normelor/principiilor de drept, respectiv art. 968, art. 969, art.

970, art. 1068, art. 1077, art. 1019, art. 973 C. civ. și art. 5 din Legea nr.

247/2005.

Motivarea nu este

contradictorie sau străină de natura pricinii, argumentele pe care le-a .avut

în vedere instanța la pronunțarea hotărârii au ținut cont și de libertatea sa

de apreciere, independent dacă părțile au previzionat sau nu aceste argumente.

Faptul că motivarea

instanței nu concordă cu argumentele invocate de recurente, nu este de natură a

susține ipotezele legale avute în vedere de acest text de lege.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat în situația când

instanța, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Din perspectiva

motivului de recurs invocat Înalta Curte constată că este nefondat, întrucât

instanța a analizat clauza penală în limitele procesuale stabilite de părți și

nu a atribuit: un alt sens decât cel vădit neîndoielnic când a reținut că,

clauza penală inserată în convenția părților înlătură ideea de fraudă a

intereselor promitentului cumpărător și respectiv existența relei-credințe a

cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată

că instanța de apel a interpretat și analizat corect actul dedus judecății -

contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 1 iunie 2006 și promisiunea de

vânzare-cumpărare, obiectul acțiunii, motivele de nulitate și sancțiunea în

cazul încălcării unor prevederi de ordine publică, al cărei rol este să asigure

stabilitatea și securitatea circuitului juridic în limitele procesuale

stabilite de părți.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situația când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel

soluționând apelul cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. nu a

încălcat art. 968 C. civ., art. 966 C. civ., art. 5 din Legea nr. 247/2005,

Titlul X, art. 1066 C. civ., art. 1073 C. civ., art. 1068 C. civ., art. 1077,

art. 973 C. civ., art. 4 Titlul X din Legea nr. 247/2005, clauzele actelor

juridice deduse judecății, (contractul de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase din 1 iunie 2006 încheiat între A.D.T. și P.E. și antecontractul

încheiat la 5 noiembrie 2003) nu a trecut peste voința clar exprimată a

părților și nu a nesocotit principiile înscrise în art. 969 C. civ., art. 970

C. civ., art. 973, principiile forței obligatorii și opozabilității față de

terți a contractului, principiul executării în natură a obligației de a face și

cu bună credință, principiul relativității, clauzele contractuale fiind

aplicate așa cum au fost concepute și redactate de părți în raport de starea de

fapt stabilită, apreciindu-se corect că nu se poate reține în cauză niciun

motiv de nulitate absolută (cauza ilicită și frauda la lege).

În mod corect s-a

statuat că instituția nulității invocată vizează modul cum a fost încheiat

contractul de vânzare drepturi litigioase cu respectarea/nerespectarea

condițiilor de fond și formă pentru valabilitatea contractului și că reclamanta

avea obligația să facă dovada fraudei la lege, cauzei ilicite, la momentul

încheierii contractului, dovadă ce nu s-a făcut.

Raportat la starea de

fapt stabilită necenzurabilă în recurs, corect s-a apreciat că din modul cum a

fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, de

diferența semnificativă în ceea ce privește obiectul unei vânzări propriu-zisă

și vânzarea de drepturi litigioase, față de termenii folosiți de părți și

efectele prevăzute nu a existat nicio intenție de fraudare a legii sau de

încălcare a drepturilor promitentului cumpărător SC L.C. SRL, beneficiar al

unei obligații de a face ce izvora din convenția încheiată la 5 noiembrie 2003.

În mod judicios

instanța de apel a reținut că, clauza 4.1 din antecontractul încheiat la 5

noiembrie 2003 a fost calificată irevocabil prin Decizia nr. 1818/2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, drept clauză

penală, și că părțile au fixat anticipat cuantumul daunelor interese ce sunt

datorate în caz de neexecutare.

Așa cum s-a mai

arătat faptul că în promisiunea de vânzare părțile au cuantificat prejudiciul

în cazul neexecutării convenției părților exclude conceptul de fraudă a

intereselor promitentului cumpărător și, respectiv existența relei-credințe a

cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare și implicit

existența unei cauze ilicite în încheierea vânzării de drepturi litigioase.

Prin antecontractul

de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2003 dreptul de proprietate nu a fost

transferat de la vânzător la cumpărător, promitentul vânzător rămânând

proprietar al lucrului promis, păstrându-și toate atributele acestui drept

inclusiv acela de dispoziție juridică, și, cum promisiunea bilaterală de

vânzare a născut între părți doar obligația de a face, raportat la starea de

fapt stabilită, corect s-a reținut de instanța de apel că nu au fost încălcate

condițiile de fond și formă pentru încheierea vânzării.

Împrejurarea că

promitentul vânzător a înțeles să fie activată clauza penală nu poate fi

imputată intimatei P.E., cumpărătoarea dreptului litigios.

Argumentele

recurentei ce țin de neexecutarea contractului nu prezintă relevanță juridică,

nefiind de natură a schimba soluția pronunțată având în vedere obiectul

cererii.

În temeiul

prevederilor art. 5 din Legea nr. 247/2005, promitentul cumpărător avea

posibilitatea să promoveze o acțiune având ca obiect pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, și să invoce prevederile

art. 1068 C. civ. potrivit cu care creditorul poate cere executarea în natură a

obligației asumate prin contract, astfel că în mod corect instanța de apel a

reținut că în sarcina promitentului vânzător, în baza clauzei penale,

neexecutarea din partea debitorului face ca obligația de a face să se

transforme în dezdăunare în baza art. 1077 C. civ.

În cauză nu au fost

încălcate prevederile art. 4 din Legea nr. 247/2005 Titlul X, având în vedere

obiectul vânzării - nu un drept pur și simplu ci un drept litigios, ale căror

natură și efecte sunt diferite, așa cum corect a argumentat instanța de apel.

Simplul fapt al

neexecutării de către promitentul-vânzător a promisiunii de vânzare nu

reprezintă per se cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare a

drepturilor litigioase și nici reaua-credință a intimatei P.E.

Pentru considerentele

expuse se apreciază că hotărârea atacată nu este afectată de motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și în temeiul

art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantelor, ca nefondat.

Făcând aplicarea

prevederilor art. 274 C. proc. civ. și constatând culpa procesuală a

recurentelor reclamante, vor fi obligate la plata sumei de 9058 lei

reprezentând cheltuieli de judecată către intimata P.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele SC B.C. SRL BUCUREȘTI, SC V.I. SRL București

și SC L.I. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 267/A din 4 noiembrie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentele

reclamante SC B.C. SRL București, SC V.I. SRL București și SC L.I. SRL

București la plata sumei de 9.058 lei reprezentând cheltuieli de judecată către

intimata P.E.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 9 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN