ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3199/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3199/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 394 din 26 februarie

2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.C.P.I.

Instanța a reținut că

prin acțiune reclamanta a invocat imposibilitatea închirierii părții din imobil

neocupată de pârâtă, precum și că exista o înțelegere de vânzare cumpărare

fermă între părți.

Se mai arată că prin

refuzul pârâtei de a încheia în formă autentică contractul de vânzare -

cumpărare s-a săvârșit o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii.

Astfel, tribunalul a

reținut că întreaga acțiune a reclamatei este fundamentată pe răspunderea

civilă delictuală, invocându-se săvârșirea unei fapte ilicite, în temeiul

dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Tribunalul a

constatat că s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că începând cu data

acordului directorului general și emiterea Hotărâri nr. 54/2008 a A.N.C.P.I.

între cele două părți a intervenit un antecontract de vânzare - cumpărare,

pârâta A.N.C.P.I. având obligația de a cumpăra imobilul. Răspunderea

contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între păgubit și păgubitor,

ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale spre deosebire de

răspunderea delictuală care se situează în afara raporturilor contractuale și impune

cu pregnanță să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu

imputa vreo culpă în producerea pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are

domeniul său propriu de aplicare, doctrina juridică fiind constantă în a nu

accepta coexistența celor două forme de răspundere. Admiterea unui drept de

opțiune al creditorului contractual între acțiunea contractuală și cea

delictuală ar însemna a-i permite să pornească acțiunea de despăgubire pe teren

delictual, deși dreptul la acțiune pe teren contractual s-a stins prin

prescripție, sau să pretindă dezdăunare pentru orice pagube, deși debitorul

contractual nu răspunde decât pentru cele directe. Astfel, în cadrul

răspunderii civile delictuale, cel care săvârșește o faptă ilegală nu se află

într-un raport juridic reglementat cu păgubitul, ori așa cum s-a arătat,

părțile aveau un raport juridic reglementat, respectiv un antecontract de

vânzare - cumpărare.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel apelanta SC C. SA, criticând-o pe motive de

nelegalitate și netemeinicie, în sensul că instanța de fond nu a pus în

discuția părților natura răspunderii aplicabile în cauză, întrucât conduita

părților din faza precontractuală este o răspundere delictuală, deoarece unde

încetează răspunderea contractuală poate începe răspunderea delictuală iar

pârâta este vinovată de producerea prejudiciului echivalent al valorii lipsei

de folosință a spațiului neînchiriat din imobil, astfel că soluția de

respingere a cererii este nelegală.

Prin suplimentul la

concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamanta a solicitat

să-i fie restituită diferența de taxă de timbru plătită în plus atât în fața

instanței fondului, cât și în apel, deoarece taxa de timbru se calculează

conform art. 287

17

lit. c) din O.U.G. nr. 34/2006 privind

achizițiile publice și nu conform Legii nr. 146/1997.

Învestită cu

soluționarea apelului, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins calea de atac, ca nefondată

pentru considerentele ce urmează.

Curtea nu a reținut

criticile invocate de apelantă, deoarece pentru a opera răspunderea civilă

delictuală, prin imposibilitatea închirierii părții din imobil neocupate de

pârâtă, reclamanta avea obligația să facă dovada că sunt întrunite cerințele

imperative ale art. 998 - 999 C. civ.

Din aceste prevederi

legale rezultă că pentru antrenarea răspunderii juridice delictuale este

necesar să fie întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unei

fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat

prejudiciul. Reclamanta avea obligația să dovedească întrunirea cumulativă a

acestor elemente, în condițiile art. 1169 C. civ.

Ori, raporturile

dintre părți s-au derulat pe tărâm contractual, între părți încheindu-se un

proces - verbal de negociere la 04 decembrie 2008, prin care ambele părți au

convenit să încheie un contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat

în str. I.S.S., proprietatea reclamantei, prețul fiind stabilit la suma de

4.375.000 euro, fără T.V.A. Această convenție a părților reprezintă un

antecontract prin care ambele și-au asumat obligații de a face, reclamanta de a

vinde imobilul și pârâta obligația de a-l cumpăra, reclamanta rămânând

proprietară a acestuia, neoperând transferul dreptului de proprietate. Și după

pronunțarea sentinței civile nr. 1038/2009 a Tribunalului Bacău, prin care a

fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și a fost constatată vânzarea -

cumpărarea imobilului situat în Bacău, reclamanta a rămas proprietara

imobilului în litigiu.

Între părți s-au

derulat mai multe litigii și prin sentința civilă nr. 632/2013 pronunțată de

Tribunalul Bacău s-a reținut irevocabil că hotărârea de perfectare a

contractului de vânzare a devenit definitivă la data pronunțării apelului - 29

ianuarie 2012 - acesta fiind momentul la care dreptul de proprietate a fost

transferat de la promitentul cumpărător la promitentul vânzător. În perioada

noiembrie 2009 - mai 2011 calitatea de proprietar asupra imobilului revenea

reclamantei, aceasta exercitând exclusiv prerogativele dreptului de proprietate

referitoare la dispoziție, posesie, folosință. Față de aceste elemente,

condiția referitoare la fapta ilicită până la 29 ianuarie 2013 - data

transferului dreptului de proprietate către pârâtă - nu se regăsește în cauză,

reclamanta fiind cea care avea un drept real asupra imobilului.

Se mai arată că nu

trebuie confundate obligațiile ce rezultă dintr-un antecontract de vânzare cu

obligațiile contractuale ce rezultă dintr-un contract de vânzare, transferul

dreptului de proprietate survenind la 29 ianuarie 2012, moment până la care

fructele civile revin proprietarului, respectiv reclamantei care era, totodată,

obligată, având dispoziția bunului, să achite și utilitățile.

Cu privire la cererea

formulată prin suplimentul la concluziile scrise, Curtea a constatat că

elementele cererii de apel sunt stabilire de legiuitor prin prevederile art. 287.

Părțile nu pot folosi înaintea instanței de apel alte motive, mijloace de

apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în

motivarea apelului ori în întâmpinare, în condițiile art. 292 Cod de procedură

civilă. Cererea formulată prin suplimentul la concluziile scrise formulată mult

după motivarea apelului nu respectă aceste cerințe legale, Curtea neanalizând

această cerere în respectarea principiilor oralității, prevăzut de art. 127 C.

proc. civ., și contradictorialității.

Reclamanta nu a

formulat această cerere în fața instanței de apel, așa cum pretinde prin

concluziile scrise, ci ea a fost inclusă în suplimentul la concluziile scrise

după ce Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a pronunțat Decizia civilă

nr. 182 la 10 martie 2014.

Natura raportului

juridic născut între părți a fost calificată irevocabil de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 3162 din 12 octombrie 2010,

unde, în considerente, s-a reținut că pot fi asimilate actelor administrative

doar contractele expres prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din

Legea nr. 554/2004, ori, actul juridic încheiat între părți nu se circumscrie

niciuneia din categoriile textului evocat, după cum nu se încadrează nici în

tipurile de contracte de achiziție publică prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006,

nefiind încheiat în urma unei proceduri specifice achizițiilor publice.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. solicitând, în esență, admiterea acțiunii formulate.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată cele ce urmează.

Raportul dintre

răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la

special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii

civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

contractuale într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit

culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului. (Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 2905 din 27

septembrie 2013).

În cauza de față, între

părți s-a încheiat procesul-verbal de negociere din 04 decembrie 2008 ceea

ce constituie mutatis mutandis un antecontract de vânzare-cumpărare, nefiind însă

un antecontract propriu-zis. Tocmai de aceea conduita părților din faza

precontractuală este o răspundere delictuală și nu una contractuală (C. proc.

civ. Stătescu, C. Bîrsan - Teoria generală a obligațiilor p. 128, Ed.AU, 1992).

În cazul în care între părți s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare

și A.N.C.P.I. nu ar fi plătit prețul, atunci se putea considera că există un

caz de răspundere contractuală.

Nerespectarea

obligațiilor asumate prin procesul-verbal de negociere a fost sancționată, într-adevăr,

prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,

acesta fiind remediul juridic specific, însă intimata, nici după pronunțarea

acestei hotărâri judecătorești, nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau,

motiv pentru care răspunderea pentru toate prejudiciile create s-a mutat în

sfera delictuală.

În considerentele

deciziei recurate instanța nu a făcut o analiză corectă a faptei ilicite -

condiție a răspunderii civile delictuale - întrucât, nu s-a raportat la

elementele concrete ale cauzei.

Art. 10 din

Regulamentul privind procedura de atribuire a contractelor care au ca obiect

cumpărarea sau închirierea de imobile pentru A.N.C.P.I. prevede „autoritatea

contractantă are dreptul de a iniția aplicarea procedurii numai dacă se îndeplinesc

în mod cumulativ următoarele condiții: a) sunt identificate sursele de

finanțare prin care se asigură fondurile necesare în vederea îndeplinirii

contractului”. Intimata A.N.C.P.I. în virtutea temeiului legal invocat, avea în

perioada negocierii și până la sfârșitul anului suma necesară achitării

prețului de vânzare al imobilului, însă cu rea credință a refuzat prezentarea

la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Prin adresa din 23

decembrie 2008, recurenta a invitat A.N.C.P.I. să semneze contractul de vânzare

cumpărare, atrăgându-i atenția că fiecare zi de întârziere îi creează

prejudicii. La această adresă, A.N.C.P.I. a răspuns abia în ianuarie 2009,

invocând că în acest an, nu are încă fonduri necesare pentru achitarea

prețului.

În vederea

participării la licitație recurenta fost nevoită să rezilieze contractele de

închiriere pe care le avea pentru spațiul din imobil și să elibereze spațiul, așa

cum reiese din adresele către chiriași prezente la dosar.

Totodată, a fost

nevoită să elibereze imobilul (recurenta având sediul, în incintă) și să-l

mențină liber în vederea vânzării, fiind nevoiți să refuze ofertele de

închiriere primite.

Motivul rezilierii

contractelor de închiriere a fost determinat și de prevederea din cuprinsul procesului-verbal

care impunea predarea imobilului liber în 24 de ore.

În cele cinci termene

consecutive de conciliere A.N.C.P.I. a invocat diverse motive pentru a amâna

finalizarea vânzării.

S-a solicitat

instanței de judecată să pronunțe o hotărâre judecătorească pentru „confecționarea

titlu”, care nu a fost executată de bună voie de către A.N.C.P.I., aceasta

exercitând toate căile de atac, fiind nevoită recurenta să recurgă la

executarea silită.

Încă de la inițierea

procedurii de licitație A.N.C.P.I. a adoptat o conduită delictuală, întrucât, deși

avea fondurile necesare pentru achiziție, nu s-a prezentat la notariat, așa

cum s-a convenit, aducând prin această manieră de comportament prejudicii în

patrimoniul recurentei.

Având în vedere că

din februarie 2009 s-a inițiat procedura concilierii, în vederea obligării A.N.C.P.I.

la încheierea contractului este de la sine înțeles că nu putea oferii

spațiul spre închiriere.

Dat fiind că A.N.C.P.I.

are statut de instituție publică, s-a creat o încredere că aceasta acționează

cu bună credință și, în plus, a permis să se acrediteze ideea că odată cu

aprobarea bugetului se va achita prețul și va fi finalizată vânzarea, ceea ce

în realitate nu s-a întâmplat, motiv pentru care în august 2009 s-a formulat

cerere de chemare în judecată pentru „confecționare titlu”.

În aceste condiții, recurenta

nu mai putea să încheie alte contracte de închiriere pentru suprafața 1.219,63 mp,

întrucât orice chiriaș solicită stabilitate și previzibilitate din partea

proprietarului, ori în cauză, transferul de proprietate se putea efectua „din

clipa următoare oricând”. Dacă s-ar fi închiriat suprafața de imobil neocupată

și se încheia contractul de vânzare cumpărare, recurenta era răspunzătoare, pe

de-o parte față de A.N.C.P.I., față de angajamentul asumat prin procesul verbal

din 04 decembrie 2008, iar pe de altă parte față de chiriași cărora nu li se

mai putea asigura folosința.

Astfel, fapta de a

refuza intempestiv încheierea contractului de vânzare cumpărare, reprezintă o

faptă ilicită care a produs un prejudiciu în patrimoniul SC C. SA, echivalent

cu valoarea lipsei de folosință a spațiului neînchiriat din imobil.

Față de toate acestea

este evidentă nelegalitatea hotărârii recurate. În considerentele acesteia, se

găsește explicația sumară a soluției de respingere a apelului prin acea că, în perioada

antecontractului „reclamanta fiind cea care avea un drept real asupra

imobilului - transferul dreptului de proprietate survenind la 29 ianuarie 2012,

moment până la care fructele civile revin proprietarului, respectiv reclamantei

care era totodată obligată, având dispoziția bunului să achite și utilitățile”.

Teoretic așa a susținut și recurenta, pretinzând ca i se cuvin fructele

civile, însă instanța nu a analizat și nu a reținut toate împrejurările

învederate ce reflectă imposibilitatea culegerii fructelor civile, tocmai ca

urmare a conduitei delictuale a intimatei A.N.C.P.I.

Deci, se recunoaște

calitatea de proprietar a recurentei, până la data mai sus menționată, însă, în

considerente nu se găsește o analiză reală a tuturor actelor și faptelor

delictuale învederate, ca fiind săvârșite de pârâtă în scopul de a o

prejudicia.

Hotărârea este

nelegală și cu privire la greșita apreciere a temeiului legal al taxei

judiciare de timbre. Astfel, reținând în mod greșit că litigiul nu derivă

dintr-un contract de achiziție publică, a fost obligată la plata unei taxe

judiciare calculată conform Legii nr. 146/1997, recurenta susținând că în speță

sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice.

În

consecința, conform art.

287

17

din O.U.G. nr. 34/2006, „cererile introduse, potrivit

prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, la instanțele judecătorești, având

ca obiect contractele care intră în sfera de aplicare a acesteia, precum și

cele pentru repararea prejudiciului cauzat se taxează, în funcție de valoare,

după cum urmează: c) între 400.001 lei și 4.000.000 lei 10 up acel 10 e - 760

lei + 0,01% din 10 up ace depășește 400.001 lei.”

În condițiile de față,

chiar dacă solicitarea privitoare la restituirea taxei judiciare a fost făcută

prin concluziile scrise, aceasta nu influența soluționarea cauzei pe fond și ca

atare nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ. Aceasta cu atât mai

mult cu cât, după punerea în discuție a cuantumului taxei de timbru și a

temeiului juridic, la cererea recurentei, instanța a agreat temeiul legal al

taxei de timbru învederat mai sus, acceptând ca în apel să fie achitată taxa de

timbru potrivit O.G. nr. 34/2006. Deci, nu s-a încălcat oralitatea și

contradictorialitatea cu privire la această problemă de drept, impunându-se,

astfel ca suma achitată în plus cu acest titlu să fie restituită.

În raport de toate

cele arătate mai sus, decizia recurată este nelegală și pentru că nu „cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii” - motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel a

arătat în mod sumar în cuprinsul hotărârii recurate motivele de fapt și de

drept, care au dus la soluția pronunțată, încălcând, astfel prevederile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Fără a face o

motivare convingătoare, instanța a reținut în considerentele hotărârii că „nu

pot fi reținute criticile invocate de apelantă, deoarece, pentru a opera

răspunderea civilă delictuală, prin imposibilitatea încheierii părții din

imobil neocupate de pârâtă, reclamanta avea obligația să facă dovada că sunt

întrunite cerințele imperative ale art. 998-999 C. civ.” După ce s-a oprit la

aspectele arătate mai sus, instanța nu a mai analizat criticile formulate prin

motivele de apel, nu a mai menționat motivele pentru care acestea „nu pot fi

reținute” precum și de ce probele pe care le-a propus nu au fost avute în

vedere la soluția pronunțată.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate, constată caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

- Tribunalul Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1038 de la

25 noiembrie 2009, a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului situat în

București, cu obligarea pârâtei A.N.C.P. la plata prețului convenit de

4.375.000 euro plus T.V.A. ce va fi achitat la cursul de 3,7482 lei/euro,

hotărârea judecătorească ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

În motivarea

sentinței se arată că între părți a existat o convenție valabilă de înstrăinare,

antecontract încheiat în urma încheierii procedurii de achiziție publică, că

vânzătorul SC C. SA, este proprietarul imobilului vândut și că a existat un

refuz de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.

- Promisiunea de vânzare-cumpărare

face parte din categoria contractelor nenumite. Particularitatea acesteia

constă în faptul că se pregătește un alt contract, și anume acela de vânzare-cumpărare.

Antecontractul de vânzare-cumpărare este acordul de voință cuprins într-un act

juridic bilateral, prin care părțile se obligă să încheie în viitor, un

contract de vânzare-cumpărare.

Cu alte cuvinte, ca

efect pozitiv al puterii de lucru judecat, recurenta nu poate afirma în

prezenta cauză că între părți nu a existat anterior pronunțării hotărârii

judecătorești prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea o relație

contractuală, pentru a putea emite pretenții în temeiul răspunderii civile

delictuale.

Curtea de Apel a

reținut, ca situație de fapt necontestată de recurentă, că: transferul

dreptului de proprietate a intervenit la 29 ianuarie 2012, dată la care a

devenit definitivă sentința nr. 1038/2009 a Tribunalului Bacău; dreptul de

proprietate asupra suprafeței de 1.219,63 mp pentru care solicită despăgubiri

aferente perioadei ianuarie 2009 - aprilie 2011 a aparținut, cu toate

prerogativele sale, reclamantei.

Într-adevăr, așa cum

arată recurenta, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza

precontractului este o răspundere delictuală și nu contractuală, numai că în

speță între părți s-a încheiat o convenție de vânzare-cumpărare, ceea ce

situează raporturile dintre părți în domeniul răspunderii contractuale.

Recurenta a optat

pentru acțiunea contractuală în cadrul căreia putea să solicite atât

prejudiciul efectiv (dominum emergens) cât și foloasele nerealizate (lucrum

cessans).

Odată aleasă calea

procesuală (electa una via, non datur recursus ad alteram), recurenta nu mai putea

apela la răspunderea civilă delictuală.

Așa cum a arătat și

instanța superioară de fond, recurenta, întemeindu-și pretențiile pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală,

avea obligația să facă dovada întrunirii cumulative a condițiilor generale ale

răspunderii civile delictuale.

Recurenta, prin

motivele cererii de chemare în judecată a precizat că fapta ilicită săvârșită

de pârâtă a constat în refuzul acestea „de a încheia în formă autentică

contractul de vânzare-cumpărare și de a achita prețul”.

Numai că, așa cum au

statuat ambele instanțe de fond, neîncheierea contractului în formă autentică

nu reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ.

Așa cum s-a arătat,

recurenta și-a exprimat opțiunea de a cere obligarea pârâtei la executarea

obligației în cadrul căreia nu a solicitat și obligarea la plata de despăgubiri

pentru neexecutarea în termen a obligației în condițiile art. 1086 C. civ.

- O altă critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., învederează că

instanța nu a făcut o motivare corespunzătoare motivului de apel privitor

la existența condițiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale.

Potrivit doctrinei și

jurisprudenței constante în materia răspunderii civile delictuale, condițiile

generale ale răspunderii civile delictuale astfel cum rezultă din dispozițiile art.

998-999 C. civ. trebuie întrunite cumulativ.

Or, instanța de apel

constatând că nu există o faptă ilicită a pârâtei, cercetarea existenței

celorlalte condiții-prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăția - era

inutilă.

Din partea expozitivă

a prezentei decizii rezultă că dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au

fost respectate, câtă vreme instanța de apel a motivat în fapt și drept

chestiunile esențiale ce i-au fost supuse în dezbatere și anume

existența cumulată a condițiilor cerute de legiuitor pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale.

Recurenta critică

decizia din apel și sub aspectul neanalizării cu privire la existența faptei

ilicite, mai multe probe cu înscrisuri, ceea ce reprezintă un motiv de

netemeinicie și nu de nelegalitate, cum pretind dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

- O ultimă critică se

referă la greșita soluționare a motivului de apel privind cuantumul taxei

judiciare de timbru, recurenta apreciind că taxa trebuia calculată potrivit

O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice și nu în temeiul Legii nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru.

Curtea de Apel a

reținut că reclamanta nu a învestit instanța cu cercetarea legalității

stabilirii cuantumului taxei judiciare de timbru datorate, motiv pentru care a

apreciat, corect, că nu are a se pronunța asupra cererii formulate.

Cu toate acestea,

instanța arată de ce nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 privind

achizițiile publice și anume pentru că instanța de contencios administrativ, inițial

învestită, a statuat că litigiul este de natură civilă și nu aparținând contenciosului

administrativ.

Osebit de acesta,

calea de atac prevăzută de legiuitor împotriva modului de determinare a

cuantumului taxei judiciare de timbru este reexaminarea conform art. 18 alin.

(2) din Legea nr. 18/1991.

Cererea de

reexaminare, potrivit art. 18 alin. (3), se soluționează în camera de consiliu,

fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Așadar, față de

împrejurarea că reclamanta nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege, în

termenul stipulat de art. 18 alin. (3) din actul normativ - 3 zile de la data

la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei, legalitatea cuantumului

taxei judiciare de timbru stabilit nu putea face obiect al apelului.

Înalta Curte, pentru

considerentele de mai sus, reținând că nu sunt incidente motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 271/A

din data de 23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2014.