ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3199/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 394 din 26 februarie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.C.P.I. Instanța a reținut că prin acțiune reclamanta a invocat imposibilitatea închirierii părții din imobil neocupată de pârâtă, precum și că exista o înțelegere de vânzare cumpărare fermă între părți. Se mai arată că prin refuzul pârâtei de a încheia în formă autentică contractul de vânzare - cumpărare s-a săvârșit o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii. Astfel, tribunalul a reținut că întreaga acțiune a reclamatei este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârșirea unei fapte ilicite, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Tribunalul a constatat că s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că începând cu data acordului directorului general și emiterea Hotărâri nr. 54/2008 a A.N.C.P.I. între cele două părți a intervenit un antecontract de vânzare - cumpărare, pârâta A.N.C.P.I. având obligația de a cumpăra imobilul. Răspunderea contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între păgubit și păgubitor, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale spre deosebire de răspunderea delictuală care se situează în afara raporturilor contractuale și impune cu pregnanță să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu imputa vreo culpă în producerea pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are domeniul său propriu de aplicare, doctrina juridică fiind constantă în a nu accepta coexistența celor două forme de răspundere.

Admiterea unui drept de opțiune al creditorului contractual între acțiunea contractuală și cea delictuală ar însemna a-i permite să pornească acțiunea de despăgubire pe teren delictual, deși dreptul la acțiune pe teren contractual s-a stins prin prescripție, sau să pretindă dezdăunare pentru orice pagube, deși debitorul contractual nu răspunde decât pentru cele directe. Astfel, în cadrul răspunderii civile delictuale, cel care săvârșește o faptă ilegală nu se află într-un raport juridic reglementat cu păgubitul, ori așa cum s-a arătat, părțile aveau un raport juridic reglementat, respectiv un antecontract de vânzare - cumpărare.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta SC C. SA, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, în sensul că instanța de fond nu a pus în discuția părților natura răspunderii aplicabile în cauză, întrucât conduita părților din faza precontractuală este o răspundere delictuală, deoarece unde încetează răspunderea contractuală poate începe răspunderea delictuală iar pârâta este vinovată de producerea prejudiciului echivalent al valorii lipsei de folosință a spațiului neînchiriat din imobil, astfel că soluția de respingere a cererii este nelegală. Prin suplimentul la concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamanta a solicitat să-i fie restituită diferența de taxă de timbru plătită în plus atât în fața instanței fondului, cât și în apel, deoarece taxa de timbru se calculează conform art. 287 17 lit. c) din O.U.G.

nr. 34/2006 privind achizițiile publice și nu conform Legii nr. 146/1997. Învestită cu soluționarea apelului, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins calea de atac, ca nefondată pentru considerentele ce urmează. Curtea nu a reținut criticile invocate de apelantă, deoarece pentru a opera răspunderea civilă delictuală, prin imposibilitatea închirierii părții din imobil neocupate de pârâtă, reclamanta avea obligația să facă dovada că sunt întrunite cerințele imperative ale art. 998 - 999 C. civ. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru antrenarea răspunderii juridice delictuale este necesar să fie întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

Reclamanta avea obligația să dovedească întrunirea cumulativă a acestor elemente, în condițiile art. 1169 C. civ. Ori, raporturile dintre părți s-au derulat pe tărâm contractual, între părți încheindu-se un proces - verbal de negociere la 04 decembrie 2008, prin care ambele părți au convenit să încheie un contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat în str. I.S.S., proprietatea reclamantei, prețul fiind stabilit la suma de 4.375.000 euro, fără T.V.A. Această convenție a părților reprezintă un antecontract prin care ambele și-au asumat obligații de a face, reclamanta de a vinde imobilul și pârâta obligația de a-l cumpăra, reclamanta rămânând proprietară a acestuia, neoperând transferul dreptului de proprietate.

Și după pronunțarea sentinței civile nr. 1038/2009 a Tribunalului Bacău, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și a fost constatată vânzarea - cumpărarea imobilului situat în Bacău, reclamanta a rămas proprietara imobilului în litigiu. Între părți s-au derulat mai multe litigii și prin sentința civilă nr. 632/2013 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a reținut irevocabil că hotărârea de perfectare a contractului de vânzare a devenit definitivă la data pronunțării apelului - 29 ianuarie 2012 - acesta fiind momentul la care dreptul de proprietate a fost transferat de la promitentul cumpărător la promitentul vânzător. În perioada noiembrie 2009 - mai 2011 calitatea de proprietar asupra imobilului revenea reclamantei, aceasta exercitând exclusiv prerogativele dreptului de proprietate referitoare la dispoziție, posesie, folosință.

Față de aceste elemente, condiția referitoare la fapta ilicită până la 29 ianuarie 2013 - data transferului dreptului de proprietate către pârâtă - nu se regăsește în cauză, reclamanta fiind cea care avea un drept real asupra imobilului. Se mai arată că nu trebuie confundate obligațiile ce rezultă dintr-un antecontract de vânzare cu obligațiile contractuale ce rezultă dintr-un contract de vânzare, transferul dreptului de proprietate survenind la 29 ianuarie 2012, moment până la care fructele civile revin proprietarului, respectiv reclamantei care era, totodată, obligată, având dispoziția bunului, să achite și utilitățile.

Cu privire la cererea formulată prin suplimentul la concluziile scrise, Curtea a constatat că elementele cererii de apel sunt stabilire de legiuitor prin prevederile art. 287. Părțile nu pot folosi înaintea instanței de apel alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în condițiile art. 292 Cod de procedură civilă. Cererea formulată prin suplimentul la concluziile scrise formulată mult după motivarea apelului nu respectă aceste cerințe legale, Curtea neanalizând această cerere în respectarea principiilor oralității, prevăzut de art. 127 C. proc. civ., și contradictorialității.

Reclamanta nu a formulat această cerere în fața instanței de apel, așa cum pretinde prin concluziile scrise, ci ea a fost inclusă în suplimentul la concluziile scrise după ce Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 182 la 10 martie 2014. Natura raportului juridic născut între părți a fost calificată irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin Decizia nr. 3162 din 12 octombrie 2010, unde, în considerente, s-a reținut că pot fi asimilate actelor administrative doar contractele expres prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, ori, actul juridic încheiat între părți nu se circumscrie niciuneia din categoriile textului evocat, după cum nu se încadrează nici în tipurile de contracte de achiziție publică prevăzute de O.U.G.

nr. 34/2006, nefiind încheiat în urma unei proceduri specifice achizițiilor publice. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând, în esență, admiterea acțiunii formulate. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată cele ce urmează. Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Decizia nr. 2905 din 27 septembrie 2013). În cauza de față, între părți s-a încheiat procesul-verbal de negociere din 04 decembrie 2008 ceea ce constituie mutatis mutandis un antecontract de vânzare-cumpărare, nefiind însă un antecontract propriu-zis. Tocmai de aceea conduita părților din faza precontractuală este o răspundere delictuală și nu una contractuală (C. proc. civ. Stătescu, C. Bîrsan - Teoria generală a obligațiilor p. 128, Ed.AU, 1992). În cazul în care între părți s-ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare și A.N.C.P.I. nu ar fi plătit prețul, atunci se putea considera că există un caz de răspundere contractuală.

Nerespectarea obligațiilor asumate prin procesul-verbal de negociere a fost sancționată, într-adevăr, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, acesta fiind remediul juridic specific, însă intimata, nici după pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau, motiv pentru care răspunderea pentru toate prejudiciile create s-a mutat în sfera delictuală. În considerentele deciziei recurate instanța nu a făcut o analiză corectă a faptei ilicite - condiție a răspunderii civile delictuale - întrucât, nu s-a raportat la elementele concrete ale cauzei. Art. 10 din Regulamentul privind procedura de atribuire a contractelor care au ca obiect cumpărarea sau închirierea de imobile pentru A.N.C.P.I.

prevede „autoritatea contractantă are dreptul de a iniția aplicarea procedurii numai dacă se îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiții: a) sunt identificate sursele de finanțare prin care se asigură fondurile necesare în vederea îndeplinirii contractului”. Intimata A.N.C.P.I. în virtutea temeiului legal invocat, avea în perioada negocierii și până la sfârșitul anului suma necesară achitării prețului de vânzare al imobilului, însă cu rea credință a refuzat prezentarea la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare. Prin adresa din 23 decembrie 2008, recurenta a invitat A.N.C.P.I. să semneze contractul de vânzare cumpărare, atrăgându-i atenția că fiecare zi de întârziere îi creează prejudicii.

La această adresă, A.N.C.P.I. a răspuns abia în ianuarie 2009, invocând că în acest an, nu are încă fonduri necesare pentru achitarea prețului. În vederea participării la licitație recurenta fost nevoită să rezilieze contractele de închiriere pe care le avea pentru spațiul din imobil și să elibereze spațiul, așa cum reiese din adresele către chiriași prezente la dosar. Totodată, a fost nevoită să elibereze imobilul (recurenta având sediul, în incintă) și să-l mențină liber în vederea vânzării, fiind nevoiți să refuze ofertele de închiriere primite. Motivul rezilierii contractelor de închiriere a fost determinat și de prevederea din cuprinsul procesului-verbal care impunea predarea imobilului liber în 24 de ore.

În cele cinci termene consecutive de conciliere A.N.C.P.I. a invocat diverse motive pentru a amâna finalizarea vânzării. S-a solicitat instanței de judecată să pronunțe o hotărâre judecătorească pentru „confecționarea titlu”, care nu a fost executată de bună voie de către A.N.C.P.I., aceasta exercitând toate căile de atac, fiind nevoită recurenta să recurgă la executarea silită. Încă de la inițierea procedurii de licitație A.N.C.P.I. a adoptat o conduită delictuală, întrucât, deși avea fondurile necesare pentru achiziție, nu s-a prezentat la notariat, așa cum s-a convenit, aducând prin această manieră de comportament prejudicii în patrimoniul recurentei. Având în vedere că din februarie 2009 s-a inițiat procedura concilierii, în vederea obligării A.N.C.P.I.

la încheierea contractului este de la sine înțeles că nu putea oferii spațiul spre închiriere. Dat fiind că A.N.C.P.I. are statut de instituție publică, s-a creat o încredere că aceasta acționează cu bună credință și, în plus, a permis să se acrediteze ideea că odată cu aprobarea bugetului se va achita prețul și va fi finalizată vânzarea, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, motiv pentru care în august 2009 s-a formulat cerere de chemare în judecată pentru „confecționare titlu”. În aceste condiții, recurenta nu mai putea să încheie alte contracte de închiriere pentru suprafața 1.219,63 mp, întrucât orice chiriaș solicită stabilitate și previzibilitate din partea proprietarului, ori în cauză, transferul de proprietate se putea efectua „din clipa următoare oricând”.

Dacă s-ar fi închiriat suprafața de imobil neocupată și se încheia contractul de vânzare cumpărare, recurenta era răspunzătoare, pe de-o parte față de A.N.C.P.I., față de angajamentul asumat prin procesul verbal din 04 decembrie 2008, iar pe de altă parte față de chiriași cărora nu li se mai putea asigura folosința. Astfel, fapta de a refuza intempestiv încheierea contractului de vânzare cumpărare, reprezintă o faptă ilicită care a produs un prejudiciu în patrimoniul SC C. SA, echivalent cu valoarea lipsei de folosință a spațiului neînchiriat din imobil. Față de toate acestea este evidentă nelegalitatea hotărârii recurate.

În considerentele acesteia, se găsește explicația sumară a soluției de respingere a apelului prin acea că, în perioada antecontractului „reclamanta fiind cea care avea un drept real asupra imobilului - transferul dreptului de proprietate survenind la 29 ianuarie 2012, moment până la care fructele civile revin proprietarului, respectiv reclamantei care era totodată obligată, având dispoziția bunului să achite și utilitățile”. Teoretic așa a susținut și recurenta, pretinzând ca i se cuvin fructele civile, însă instanța nu a analizat și nu a reținut toate împrejurările învederate ce reflectă imposibilitatea culegerii fructelor civile, tocmai ca urmare a conduitei delictuale a intimatei A.N.C.P.I.

Deci, se recunoaște calitatea de proprietar a recurentei, până la data mai sus menționată, însă, în considerente nu se găsește o analiză reală a tuturor actelor și faptelor delictuale învederate, ca fiind săvârșite de pârâtă în scopul de a o prejudicia. Hotărârea este nelegală și cu privire la greșita apreciere a temeiului legal al taxei judiciare de timbre. Astfel, reținând în mod greșit că litigiul nu derivă dintr-un contract de achiziție publică, a fost obligată la plata unei taxe judiciare calculată conform Legii nr. 146/1997, recurenta susținând că în speță sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice. În consecința, conform art. 287 17 din O.U.G.

nr. 34/2006, „cererile introduse, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, la instanțele judecătorești, având ca obiect contractele care intră în sfera de aplicare a acesteia, precum și cele pentru repararea prejudiciului cauzat se taxează, în funcție de valoare, după cum urmează: c) între 400.001 lei și 4.000.000 lei 10 up acel 10 e - 760 lei + 0,01% din 10 up ace depășește 400.001 lei.” În condițiile de față, chiar dacă solicitarea privitoare la restituirea taxei judiciare a fost făcută prin concluziile scrise, aceasta nu influența soluționarea cauzei pe fond și ca atare nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după punerea în discuție a cuantumului taxei de timbru și a temeiului juridic, la cererea recurentei, instanța a agreat temeiul legal al taxei de timbru învederat mai sus, acceptând ca în apel să fie achitată taxa de timbru potrivit O.G.

nr. 34/2006. Deci, nu s-a încălcat oralitatea și contradictorialitatea cu privire la această problemă de drept, impunându-se, astfel ca suma achitată în plus cu acest titlu să fie restituită. În raport de toate cele arătate mai sus, decizia recurată este nelegală și pentru că nu „cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” - motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanța de apel a arătat în mod sumar în cuprinsul hotărârii recurate motivele de fapt și de drept, care au dus la soluția pronunțată, încălcând, astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Fără a face o motivare convingătoare, instanța a reținut în considerentele hotărârii că „nu pot fi reținute criticile invocate de apelantă, deoarece, pentru a opera răspunderea civilă delictuală, prin imposibilitatea încheierii părții din imobil neocupate de pârâtă, reclamanta avea obligația să facă dovada că sunt întrunite cerințele imperative ale art. 998-999 C. civ.” După ce s-a oprit la aspectele arătate mai sus, instanța nu a mai analizat criticile formulate prin motivele de apel, nu a mai menționat motivele pentru care acestea „nu pot fi reținute” precum și de ce probele pe care le-a propus nu au fost avute în vedere la soluția pronunțată. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

- Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1038 de la 25 noiembrie 2009, a constatat vânzarea-cumpărarea imobilului situat în București, cu obligarea pârâtei A.N.C.P. la plata prețului convenit de 4.375.000 euro plus T.V.A. ce va fi achitat la cursul de 3,7482 lei/euro, hotărârea judecătorească ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În motivarea sentinței se arată că între părți a existat o convenție valabilă de înstrăinare, antecontract încheiat în urma încheierii procedurii de achiziție publică, că vânzătorul SC C. SA, este proprietarul imobilului vândut și că a existat un refuz de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare. - Promisiunea de vânzare-cumpărare face parte din categoria contractelor nenumite.

Particularitatea acesteia constă în faptul că se pregătește un alt contract, și anume acela de vânzare-cumpărare. Antecontractul de vânzare-cumpărare este acordul de voință cuprins într-un act juridic bilateral, prin care părțile se obligă să încheie în viitor, un contract de vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat, recurenta nu poate afirma în prezenta cauză că între părți nu a existat anterior pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea o relație contractuală, pentru a putea emite pretenții în temeiul răspunderii civile delictuale.

Curtea de Apel a reținut, ca situație de fapt necontestată de recurentă, că: transferul dreptului de proprietate a intervenit la 29 ianuarie 2012, dată la care a devenit definitivă sentința nr. 1038/2009 a Tribunalului Bacău; dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1.219,63 mp pentru care solicită despăgubiri aferente perioadei ianuarie 2009 - aprilie 2011 a aparținut, cu toate prerogativele sale, reclamantei. Într-adevăr, așa cum arată recurenta, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractului este o răspundere delictuală și nu contractuală, numai că în speță între părți s-a încheiat o convenție de vânzare-cumpărare, ceea ce situează raporturile dintre părți în domeniul răspunderii contractuale.

Recurenta a optat pentru acțiunea contractuală în cadrul căreia putea să solicite atât prejudiciul efectiv (dominum emergens) cât și foloasele nerealizate (lucrum cessans). Odată aleasă calea procesuală (electa una via, non datur recursus ad alteram), recurenta nu mai putea apela la răspunderea civilă delictuală. Așa cum a arătat și instanța superioară de fond, recurenta, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, avea obligația să facă dovada întrunirii cumulative a condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale. Recurenta, prin motivele cererii de chemare în judecată a precizat că fapta ilicită săvârșită de pârâtă a constat în refuzul acestea „de a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare și de a achita prețul”.

Numai că, așa cum au statuat ambele instanțe de fond, neîncheierea contractului în formă autentică nu reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ. Așa cum s-a arătat, recurenta și-a exprimat opțiunea de a cere obligarea pârâtei la executarea obligației în cadrul căreia nu a solicitat și obligarea la plata de despăgubiri pentru neexecutarea în termen a obligației în condițiile art. 1086 C. civ. - O altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., învederează că instanța nu a făcut o motivare corespunzătoare motivului de apel privitor la existența condițiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Potrivit doctrinei și jurisprudenței constante în materia răspunderii civile delictuale, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale astfel cum rezultă din dispozițiile art. 998-999 C. civ.

trebuie întrunite cumulativ. Or, instanța de apel constatând că nu există o faptă ilicită a pârâtei, cercetarea existenței celorlalte condiții-prejudiciu, raport de cauzalitate și vinovăția - era inutilă. Din partea expozitivă a prezentei decizii rezultă că dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. au fost respectate, câtă vreme instanța de apel a motivat în fapt și drept chestiunile esențiale ce i-au fost supuse în dezbatere și anume existența cumulată a condițiilor cerute de legiuitor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Recurenta critică decizia din apel și sub aspectul neanalizării cu privire la existența faptei ilicite, mai multe probe cu înscrisuri, ceea ce reprezintă un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate, cum pretind dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. - O ultimă critică se referă la greșita soluționare a motivului de apel privind cuantumul taxei judiciare de timbru, recurenta apreciind că taxa trebuia calculată potrivit O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice și nu în temeiul Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Curtea de Apel a reținut că reclamanta nu a învestit instanța cu cercetarea legalității stabilirii cuantumului taxei judiciare de timbru datorate, motiv pentru care a apreciat, corect, că nu are a se pronunța asupra cererii formulate. Cu toate acestea, instanța arată de ce nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice și anume pentru că instanța de contencios administrativ, inițial învestită, a statuat că litigiul este de natură civilă și nu aparținând contenciosului administrativ.

Osebit de acesta, calea de atac prevăzută de legiuitor împotriva modului de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru este reexaminarea conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Cererea de reexaminare, potrivit art. 18 alin. (3), se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă. Așadar, față de împrejurarea că reclamanta nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege, în termenul stipulat de art. 18 alin. (3) din actul normativ - 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei, legalitatea cuantumului taxei judiciare de timbru stabilit nu putea face obiect al apelului. Înalta Curte, pentru considerentele de mai sus, reținând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 271/A din data de 23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.