ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 885/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 885/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 885/2017

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

la data de 7 iulie 2011, reclamanții A. și B. au chemat în

judecată au chemat în judecată pârâții Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională

de Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1

București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Județul

Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul București,

prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București prin

Primarul General, SC C. SA, SC D., SC E. SRL, SC F. SRL și SC G. SRL

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să

răspundă în solidar pentru neexecutarea utilităților la

imobilul reclamanților din cartierul Henri Coandă, prin obligarea

acestora la plata unor despăgubiri, cuantificate prin petitele acțiunii.

Prin

încheierea de ședință din 20 decembrie 2013, instanța a

soluționat excepții și apărări invocate pe parcursul

procesului de către pârâte astfel: s-a luat act de renunțarea

reclamanților la judecată în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL; a

fost admisă excepția tardivității formulării cererii

modificatoare de către reclamanți, depusă la data de 1 octombrie

2013; a fost respinsă excepția necompetenței materiale a

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, invocată de

pârâtul Județul Ilfov, ca nefondată; a fost respinsă excepția

de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată; au fost admise excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local

al Sectorului 1 București, Consiliul General al Municipiului București,

a D. SA, SC E. SRL, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari și

SC F. SRL; s-a unit cu fondul excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, precum și celelalte excepții

privind lipsa calității procesuale pasive invocate de ceilalți

pârâți în cauză; de asemenea, a fost unită cu fondul excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată în

cauză de pârâtul Sectorul 1 București.

Prin sentința

civilă nr. 4614 din 1 octombrie 2014 instanța a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților ca

neîntemeiate, a respins cererea de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Sectorului 1 București,

Consiliul General al Municipiului București, D. SA, SC E. SRL, SC F. SRL,

Consiliul Local Voluntari, Consiliul Județean Ilfov, ca fiind

formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Au fost

respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate

în cauză de ceilalți pârâți, ca neîntemeiate.

A fost

respinsă în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

formulată și precizată, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția

Națională de Locuințe, Sectorul 1 București, Județul

Ilfov, Orașul Voluntari, prin Primar, Municipiul București, prin

Primarul General și SC C. SA, ca neîntemeiată. Au fost respinse

cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.

Pentru a

pronunța această hotărâre, sub aspectul prescripției

dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut

că, pe tărâm delictual, prescripția curge de la data la care

persoana păgubită prin delictul civil a cunoscut sau trebuia să

cunoască paguba și pe autorul acesteia, conform art. 8 din Decretul

nr. 167/1958, respectiv momentul la care reclamanții puteau prelua locuința

și aveau posibilitatea să constate că aceasta nu era

finalizată, iar pe tărâm contractual, termenul general de prescripție

este cel aplicabil acțiunilor personale, prin raportare la dispozițiile

art. 7 din Decretul nr. 167/1958. S-au avut în vedere și dispozițiile

art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora prescripțiile

începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și

rămân suspuse dispozițiilor legale care le-au instituit. În privința

datei începerii cursului prescripției, s-a avut în vedere faptul că

reclamanții și-au fundamentat pretențiile pe principiul

răspunderii contractuale, formulat în subsidiar în privința tuturor

pârâților.

S-a

concluzionat că data la care a început să curgă termenul de prescripție

este data la care locuința contractată de reclamanți trebuia

predată către aceștia, respectiv în 2 ani de la data ordinului

de începere a lucrărilor.

Ținând

cont de faptul că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței

la 7 iulie 2011, tribunalul a apreciat că, indiferent de tipul

răspunderii civile, termenul de prescripție aplicabil oricăreia

dintre formele răspunderii nu era împlinit la data sesizării instanței.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, s-a arătat că aceștia sunt titularii unor

raporturi contractuale în care Agenția Națională de Locuințe

și antreprenorul general se obligau să construiască o locuință

ce trebuia predată la un anumit termen, la cheie. Prin raportare la actele

normative invocate de reclamanți în cuprinsul acțiunii cât și

convențiile încheiate ulterior în vederea realizării utilităților

la locuința achiziționată de beneficiari, aceștia își

justifica calitatea procesuală activă.

Referitor la

excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de

către fiecare dintre pârâții rămași în cauză, instanța

le-a respins cu motivarea că, pe de o parte, argumentele pârâților

vizează mai degrabă aspecte ce țin de netemeinicia cererii de

chemare în judecată și nu de calitatea procesuală pasivă,

iar pe de altă parte, pentru că pârâții sunt părți în

Convenția MM/1909, și că, în speță, a fost invocat și

temeiul răspunderii civile delictuale, fiind indicate de către

reclamanți faptele ilicite care, în opinia lor, ar putea atrage

răspunderea pârâților.

Pe fondul

cauzei s-a reținut că este certă suferirea de către

reclamanți a unui prejudiciu ca urmare a nepredării locuinței la

termenul stipulat în contract, însă părțile au prevăzut în

contractul de construire o clauză penală privind plata penalităților

pentru întârzierea în executarea obligațiilor, astfel că au avut în

vedere toate daunele, ceea ce constituie o limită a

răspunderii,anticipat stabilită prin acordul de voință al

părților. Prin urmare s-a stabilit că instanța nu poate

acorda în plus despăgubiri pentru beneficiul nerealizat dintr-o

posibilă închiriere.

S-a constatat

că în cauză, reclamanții au ales cu prioritate răspunderea

civilă delictuală ce decurge din aplicarea prevederilor art. 998 și

999 C. civ. pentru valorificarea drepturilor lor, reținând tribunalul

faptul că, și în ipoteza în care neexecutarea unui contract produce

aceleași consecințe ca un delict sau cvasi-delict, respectiv obligația

debitorului de a-l repara, opțiunea sau exercitarea concomitentă sau

succesivă a celor două forme de răspundere, contractuală și

delictuală, nu este permisă și nici obținerea unei duble

reparații, una fondată pe răspunderea contractuală,

cealaltă întemeiată pe răspunderea delictuală.

În raport de

analiza angajării răspunderii civile contractuale, și chiar

dacă s-ar aplica varianta potrivit căreia s-ar putea angaja față

de ceilalți pârâți, alții decât A.N.L. și antreprenorul

general, răspunderea civilă delictuală, tribunalul a reținut

că solicitarea reclamanților privind obligarea pârâților la plata

în solidar a sumelor stabilite prin raportul de expertiză, astfel cum a

fost completat, cu titlu de prejudiciu cauzat prin lipsirea de folosință

a imobilului contractat, nu este întemeiată. Astfel, s-au invocat

prevederile art. 1039 C. civ. și faptul că în cauză, nu a fost

prevăzută nicio clauză de solidaritate din punct de vedere al

răspunderii.

Împotriva

încheierii din data de 20 decembrie 2013 și a sentinței civile nr.

4614 din 1 octombrie 2014 au declarat apel reclamanții A. și B., soluționat

prin decizia civilă nr. 417/A din 8 martie 2016 a Curții de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Prin

această decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva încheierii din 20 decembrie 2013 și s-a admis apelul declarat

împotriva sentinței primei instanțe, în contradictoriu cu intimații

Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul General al

Municipiului București, Consiliul Județean Ilfov și Județul

Ilfov prin Președintele Consiliului Județean, Sectorul 1 al

Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București,

Consiliul Local Voluntari, Ministerul Dezvoltării Regionale și

Administrației Publice, Municipiul București prin Primarul General,

Orașul Voluntari, SC F. SRL, SC E. SRL, SC D. SA și SC C. SA,

schimbându-se în parte sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii

precizate, cu consecința obligării pârâtei Agenția Națională

pentru Locuințe să plătească reclamanților A. și B.,

echivalentul în lei la data plății, a sumei de 66.923 euro, cu titlu

de prejudiciu, suma de 11.622,49 lei cheltuieli de judecată în primă

instanță și 3.551,22 lei cheltuieli de judecată în apel. Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În

considerentele deciziei pronunțate în apel s-au reținut, în esență,

următoarele:

În ceea ce privește

apelul împotriva încheierii de ședință din data de 20 decembrie

2013, reclamanții au înțeles să critice soluția

adoptată de către prima instanță în legătură cu

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul General al

Municipiului București, a D. SA, SC E. SRL, Consiliul Județean Ilfov,

Consiliul Local Voluntari și SC F. SRL.

Astfel, prin

cererea de apel se motivează de către reclamanți că

pârâtele D. și E. SRL, companii rezultate în urma divizării E. SA,

răspund solidar pentru elementul de pasiv al acestei societăți,

semnatară a Convenției nr. 1909, în temeiul prevederilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Curtea a reținut că, argumentul

oferit de către apelanți ignoră caracterul special al

divizării E. SA, care a operat în temeiul art. 100 alin. (2) din Legea nr.

351/2004, ca urmare a adoptării Directivei nr. 2003/55/EC. Ca efect al

acestei divizări a rezultat E., având ca obiect principal de activitate

distribuția de gaze naturale prin conducte, fără însă ca

aceasta să aibă calitatea de concesionar al serviciului public de

distribuție a gazelor naturale în Voluntari, și D. SA, societate ce

nu are în obiectul de activitate distribuirea de gaze naturale. Or, în limitele

stabilite legal, cele două pârâte nu ar fi putut să

îndeplinească obligațiile reclamate de apelanți. Contrar celor

susținute de apelanți prin concluziile scrise, lipsa licenței în

discuție este relevantă cauzei, întrucât răspunderea acestor

pârâte nu poate fi angajată în lipsa dovedirii faptei culpabile a

acestora, circumscrisă contractual ori delictual; or tocmai starea de

pasivitate a pârâtelor se cere a fi sancționată.

Nici art. 17

lit. f) din Legea nr. 351/2004, temei valorificat de către părțile

apelante, nu justifică pretinsa calitate procesuală pasivă,

întrucât prevederile acestuia fac referire la obligații asumate în

limitele drepturilor conferite prin licență. Or, situația

premisă pe care a fost construită motivarea primei instanțe

privește absența din obiectul de activitate a serviciului de

distribuire gaze, respectiv lipsa licenței pe raza comunei Voluntari,

împrejurări ce nu au fost contestate de reclamanți.

În ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă a Consiliului Local al

Sectorului 1 București, a Consiliului General al Municipiului București,

a Consiliului Județean Ilfov și a Consiliului Local Voluntari,

argumentată de apelanți prin raportare la conținutul Convenției

nr. 1909/2004 și a obligațiilor pe care aceste entități se

pretinde că și le-au asumat, Curtea a notat că, în cuprinsul

motivelor de apel nu se regăsește nicio critică referitoare la

considerentele primei instanțe, întemeiate pe prevederile art. 21 alin.

(1) și (5) din Legea nr. 215/2001, respectiv art. 2 alin. (10) și

art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, astfel că s-a apreciat că nu

se impune analiza argumentelor pe care intimatul-pârât Consiliul General al

Municipiului București le-a adus prin întâmpinare în susținerea excepției

lipsei calității sale procesuale pasive, care a fost admisă de

către prima instanță. În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București,

regăsită în întâmpinarea formulată în cadrul dosarului de apel,

Curtea a constatat că acest pârât nu a uzat de căile procedurale

adecvate prin formularea apelului sau apelului incident, raportat la

împrejurarea că această excepție a fost respinsă ca

nefondată prin sentința civilă nr. 4614 din 1 octombrie 2014.

Referitor la

modul în care prima instanță a înțeles să soluționeze

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC F. SRL,

apelanții - reclamanți au susținut că cesiunea contractului

de antrepriză generală nu a produs efecte asupra contractului de

construire încheiat de A. și această societate, iar schimbarea

constructorului nu este opozabilă beneficiarului. Suplimentar motivelor

pentru care prima instanță a înțeles să admită excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei intimate-pârâte,

respectiv cesionarea contractului de antrepriză cu acordul expres al

mandatarului A.N.L., Curtea a constatat că părțile contractului

de construire au determinat expres consecințele neexecutării obligației

de predare la termen și au stabilit prin clauză penală limitele

reparației ce se datorează de către constructor într-o astfel de

situație); în cauză, A.N.L. nu a emis în niciun moment către SC F.

SRL un ordin de începere a lucrărilor de construcție a locuinței

contractate de către reclamanți, în baza raporturilor convenționale

în care se regăseau toate aceste trei părți, ordinul fiind emis

către G. SRL, ulterior cesionării contractului de antrepriză

generală. Or, chiar și numai în considerarea raporturilor dintre

constructorul inițial și beneficiar premisa emiterii acestui ordin

era esențială în vederea executării obligațiilor imputate F.

Drept urmare,

în opinia instanței de apel soluția pronunțată prin

încheierea din 20 decembrie 2013 este temeinică și legală, motiv

pentru care apelul formulat împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca

nefondat.

În ceea ce

privește fondul litigiului, Curtea a reținut că singurele convenții

în cadrul cărora reclamantul A. este parte sunt contractul de mandat și

contractul de construire, astfel încât singurele intimate-pârâte din prezentul

litigiu care și-au asumat nemijlocit obligații față de

partea reclamantă sunt A.N.L. și SC F. SRL.

Referitor la

modul în care intimata-pârâtă A.N.L. a înțeles să își

execute obligațiile contractuale, Curtea a reținut că, din

cercetarea obligațiilor pe care această pârâtă și le-a

asumat se desprinde concluzia că fapta culpabilă a sa este

reprezentată de nefinalizarea imobilului, față de nerealizarea

rețelei de utilități în termenul convenit, 24 de luni de la

emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen care a expirat la data

de 14 octombrie 2008, iar în acord cu practica Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în cercetarea unor cauze similare, obligația

asumată de A.N.L. în calitate de mandatar al beneficiarului este una de

rezultat, iar nu de diligență, atât timp cât această parte

trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor la termen.

În ceea ce

privește apărările A.N.L. care invocă demersurile pe care

susține că le-a efectuat către toate părțile semnatare

ale convenției MM nr. 1909 în perioada 2012-2015, Curtea a subliniat

că acestea se situează cu mult în afara termenului în care partea se

angajase nu doar să le inițieze, ci să asigure punerea lor în

practică.

Apreciind

că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale,

analizate fiecare în parte, și valorificând în parte concluziile

expertizei tehnice judiciare din primă instanță, cu completarea

din apel, în privința perioadei pentru care li se cuvin reclamanților

despăgubiri, Curtea a reținut că în luna martie a anului 2013

locuința era dotată cu utilitățile care permiteau o

folosire corespunzătoare a acesteia și a admis în consecință

acțiunea, prin obligarea A.N.L. la plata echivalentului în lei la data

plății, a sumei de 66.923 euro, cu titlu de prejudiciu, valoare

identificată prin raportare la sumele individualizate de către

expert.

În ceea ce

privește criticile cu referire la răspunderea civilă

contractuală a pârâtei F., Curtea a făcut trimitere la considerentele

sale precedente care au analizat modul în care a fost soluționată

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

Referitor la

necesitatea angajării răspunderii civile contractuale a celorlalte

pârâte, în limitele recunoașterii calității procesuale pasive a

acestora de către instanța de fond, Curtea nu a împărtășit

punctul de vedere al reclamanților-apelanți în ceea ce privește

existența unui complex contractual, remarcând și faptul că

motivele de apel fac referire, cu precădere, la contractul de mandat,

contractul de construire și contractul de antrepriză generală,

convenții care nu au angajat din punct de vedere obligațional

pârâtele în discuție. Singurul contract care a implicat și alte

părți este reprezentat de Convenția nr. 1909 din 06 mai 2004,

însă modul în care s-a stabilit implicarea semnatarilor acestei convenții

în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nu permite

concluzia că părțile chemate în litigiu de către reclamanți

au avut raporturi contractuale cu aceștia și, cu atât mai puțin,

că sunt ținute a răspunde în solidar, iar răspunderea contractuală

operează cu prioritate față de cea delictuală, aspect

evidențiat și de prima instanță și asupra căruia

doctrina și jurisprudența s-au exprimat în mod consecvent.

Împotriva

deciziei au formulat cerere de recurs atât reclamanții A. și B., cât și

pârâta Agenția Națională de Locuințe.

Ulterior

înregistrării cererii de recurs, reclamanții au arătat că

nu înțeleg să-și îndeplinească obligația

achitării taxelor de timbru stabilite, fapt de care Înalta Curte a luat

act prin încheierea de ședință din data de 28 februarie 2017.

Cât privește

recursul pârâtei, aceasta aduce în sinteză următoarele critici ale

deciziei pronunțate în apel:

Sub aspectul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține

că instanța nu a efectuat o analiză asupra întrunirii condițiilor

răspunderii civile delictuale, care reprezintă fundamental cererii

reclamanților, nu a determinat raporturile juridice obligaționale și

tipul de răspundere aplicabil pentru fiecare pârât cu calitate

procesuală pasivă stabilită, decizia fiind lacunară din

acest punct de vedere, cât și contradictorie atunci când pe de o parte reține

că A.N.L. răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor din

contractul de mandat, iar pe de altă parte arată că, în afara

Convenției nr. 1909 niciunul din contractile menționate de reclamanți

nu au legătură cu prezenta cauză.

Celelalte

critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. susțin că s-au ignorat regulile referitoare la interpretarea

convențiilor, că nu s-au avut în vedere contractile încheiate între

părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații

specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Din

această perspectivă se arată că, în mod greșit s-au

pus în sarcina A.N.L. obligații pretins asumate prin contractul de mandat

care, deși incumbau celorlalți pârâți, aceștia au fost

exonerați de răspundere pentru simplul fapt că nu aveau

raporturi contractuale directe cu reclamanții.

Recurenta

arată că s-a interpretat eronat contractul de mandat, în baza

căruia mandatarul nu și-a asumat obligații cu privire la rețeaua

de utilități, ci numai asupra edificării construcției, în

relație cu constructorul, conform proiectului tehnic și autorizației

de construire și că noțiunea de „urmărire” definește

acțiuni de diligență, nu de rezultat, cum greșit s-a reținut.

Susține că demersul său, prin implicarea sa activă și

în realizarea utilităților este unul de mijloace și nu de

rezultat.

Se

învederează și faptul că împotriva unor părți

semnatare ale Convenției nr. 1909 s-au pronunțat hotărâri

judecătorești prin care au fost obligate la realizarea utilităților,

astfel că, și din această perspectivă este greșită

soluția de obligare exclusivă a A.N.L. la plata prejudiciului pretins

de reclamanți.

Cu privire la

deciziile de speță menționate în considerentele hotărârii

pronunțate în apel, recurenta învederează că nu poate opera în

privința lor puterea de lucru judecat, nefiind întrunite cumulativ condițiile

pentru aceasta.

Prin

întâmpinarea înregistrată la 9 februarie 2017 intimatul Municipiul București,

prin Primarul General, a solicitat respingerea recursului reclamanților.

Recurenții-reclamanți

au solicitat prin întâmpinarea înregistrată la 23 februarie 2017 aplicarea

efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce privește existența

răspunderii civile a A.N.L. față de beneficiarii locuințelor

din cartierul Henri Coandă și respingerea recursului pârâtei, pe

motiv că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de rezultat la

care s-a angajat în virtutea contractului de mandat, ceea ce a condus la

nepredarea la termen a locuinței reclamanților și producerea

unui prejudiciu acestora.

Recurenta-pârâtă

A.N.L. a solicitat prin întâmpinarea înregistrată la 24 februarie 2017

respingerea recursului reclamanților.

Analizând

recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe,

prin prisma criticilor invocate se vor reține următoarele:

În prezentul

litigiu, reclamanții A. și B. au solicitat să fie despăgubiți

pentru prejudiciul ce le-a fost creat prin nefinalizarea la termen a locuinței

și lipsirea în acest fel de folosință, utilizând ca reper chiria

ce ar fi putut fi încasată pentru imobil.

Contextul

general în care a fost promovată acțiunea a fost determinat de

următoarele:

În anul 2002

a fost conceput și promovat Programul de locuințe Henri Coandă,

la inițiativa Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței, care prevedea construirea unui număr de 784 apartamente în

regim de închiriere destinate tinerilor și a unui număr de 1624

unități locative ce urmau a fi achiziționate de beneficiari,

prin credit ipotecar.

Pentru

realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare în

amplasamentul Henri Coandă și implicit la locuința reclamanților

s-a încheiat la 6 mai 2004 între Ministerul Transporturilor Construcțiilor

și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe,

Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov,

Consiliului Local al Comunei Voluntari, SC H. SA, SC E. SA și SC I. SA

Convenția nr. MM 1909, prin care au fost stabilite obligațiile

specifice și necesare pentru realizarea ansamblului de locuințe pe o

suprafață de 115,6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului

București și al comunei Voluntari, jud. Ilfov.

Prin acest

înscris, părțile semnatare și-au asumat mai multe obligații,

expres enumerate la art. 2 lit. a)-h), individualizate pentru fiecare parte,

obligându-se să participe împreună la realizarea ansamblului de

locuințe.

Potrivit art.

2 pct. b din Convenție, A.N.L. urma să asigure realizarea

obiectivelor din cadrul programului „Locuințe pentru tineri, destinate

închirierii” și respectiv să asigure contractarea și realizarea

locuințelor finanțate cu credit ipotecar.

În

exercitarea drepturilor și obligațiilor sale contractuale și

legale, potrivit Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale

pentru Locuințe, A.N.L. a încheiat contractul de antrepriză

generală nr. 7517 din 20 iulie 2004, cesionat ulterior către noul

antreprenor - SC F. SRL, cu care reclamantul A. a încheiat contractul de

construire autentificat sub nr. 860 din 30 iunie 2005 de B.N.P. J.

În

exercitarea acelorași drepturi și obligații, A.N.L. a încheiat

cu reclamantul Contractul de mandat nr. HC0280 din 11 mai 2004. Potrivit

acestuia, scopul urmărit a fost acela de predare la cheie a unei locuințe

tip S7 pe lotul 648, iar mandatarul s-a obligat față de mandant

să-l reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul

general implicați în proiect, în vederea urmăririi executării și

finalizării lucrărilor de construire.

Ulterior,

prin contracte de cesiune, încheiate succesiv cu SC G. SRL și SC G. SRL

(în prezent radiată), drepturile și obligațiile decurgând din

contractul de antrepriză generală au fost cedate, cu acordul expres

al A.N.L. și cunoștința reclamanților.

Potrivit

legii, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de

instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor

de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului

construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant

al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale. (art. 1-6 din Legea

nr. 152/1998)

Pârâta A.N.L.

avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la

îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și

obligația asigurării corelării programelor de investiții în

viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția

de locuințe.

Obligațiile

asumate în temeiul Contractului de mandat sunt unele de rezultat, părțile

convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să

urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen

(art. 1), predarea „la cheie” având semnificația că acea locuință

corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului

pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită.

Conform art.

14 din Contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de

daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar

potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate

de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura

terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului

încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art.

15 din contract.

Prin urmare,

mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare

a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru

modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile

art. 1539 C. civ. și ale art. 381 C. com.

Acest act

juridic nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul

sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de

vedere un act juridic complex, cu clauze nespecifice mandatului în modalitatea

reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii

sale, prin care reclamanții au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte

în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea

urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru

ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației

de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și

de credit ale reclamanților în vederea recuperării cheltuielilor

avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea

lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției,

și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Din

această perspectivă, hotărârea instanței de apel este

legală, iar criticile recurentei care vizează interpretarea greșită

a contractului de mandat nu au caracter întemeiat.

În mod corect

s-a reținut că în speță operează răspunderea

civilă contractuală și că, din acest punct de vedere,

singurele convenții în cadrul cărora reclamantul A. este parte sunt

contractul de mandat încheiat cu A.N.L. și cel de construire încheiat cu

SC F. SRL.

Nefinalizarea

la termenul scadent al construcției „la cheie”, prin nerealizarea rețelei

de utilități, deși avea toate pârghiile și mecanismele

legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de

către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt

care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost

stabilită în apel, urmare a analizării și constatării

îndeplinirii tuturor condițiilor de răspundere civilă.

Prin urmare,

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

nu sunt întemeiate și vor fi înlăturate potrivit celor mai sus reținute.

Cât privește

mențiunea din decizie conform căreia din contractele enumerate de

reclamanți, pentru evidențierea complexului contractual pe care l-au

susținut, prezintă legătură cu speța doar Convenția

nr. 1909, nu poate reprezenta decât o eroare care nu afectează logica în

motivarea celorlalte considerente care susțin soluția pronunțată;

întreaga hotărâre are ca punct de referință contractul de

mandat, care constituie, de altfel, chiar temeiul obligării pârâtei A.N.L.

la plata prejudiciului, prin dispozitivul deciziei, susținut pe deplin de

construcția juridică prezentată în considerente, astfel că

nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este

fondat.

Totodată,

se va reține că instanța de apel a realizat o judecată

proprie în urma căreia a ajuns la concluzia că obligația

asumată de mandatar este una de rezultat și nu de diligență,

menționând doar și aspectul potrivit căruia „nu se poate omite

împrejurarea potrivit cu care practica Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în cercetarea unor cauze similare, a tranșat în mod

irevocabil faptul că obligația asumată de A.N.L. în calitate de

mandatar al beneficiarului este una de rezultat (…)”.

În consecință,

față de cele mai sus reținute, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția

Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 417/A

din 8 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă, iar în privința recursului declarat de reclamanți

urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 147/1996 și se va dispune anularea ca netimbrat a acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează

ca netimbrat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva

deciziei civile nr. 417/A/2016 din 8 martie 2016 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru

Locuințe împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 mai 2017.