ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 966/2015

Decizia nr. 966/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/3/2011 la 06 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții B., C., Consiliul Local al sectorului 1 București, sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL, SC G. SA și SC H. SRL și a solicitat ca instanța să îi oblige pe pârâți în solidar la plata de despăgubiri în sumă de 105.000 euro, în echivalentul de 441.000 lei pentru lipsirea de beneficiul bunului imobil situat în cartierul rezidențial I. pe o perioadă de 35 de luni, ca și la plata de despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere directă și până la predarea efective a bunului, evaluate provizoriu la 37.800 lei. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta C. (numită în continuare C.) contractul de mandat din 25 mai 2004, prin care pârâta, în calitate de mandatar, s-a obligat față de reclamantul mandant să îl reprezinte pe acesta din urmă în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor vizând o locuință în ansamblul rezidențial I., pentru ca aceste lucrări să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

A arătat reclamantul că, ulterior încheierii contractului de mandat, s-a încheiat un contract de construire, autentificat din 5 decembrie 2005, cu pârâta SC G. SA, constructor ales de către C., contractul vizând un imobil compus din 5 camere și dependințe pe o suprafață construită de 241,30 mp și pe un teren aferent locuinței în suprafață de 369,52 mp, termenul de predare fiind de 24 de luni de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor, în speță acest termen împlinindu-se la 20 martie 2006.

A subliniat reclamantul că între SC G. SA și pârâta SC H. SRL s-a încheiat un contract de cesiune, în baza căruia cea de-a doua pârâtă a preluat toate obligațiile constructorului inițial, constructor care, însă, în opinia reclamantului, nu îl eliberează pe constructorul inițial, ținut de obligația de a preda locuința „la cheie", la fel ca și cel de-al doilea constructor.

Reclamantul a făcut referire și la Convenția nr. MM/1909 din 06 mai 2004, încheiată între pârâta C. și diferite autorități publice, în scopul participării conjugate la realizarea ansamblului rezidențial situat pe teritoriul Municipiului București și al orașului Voluntari, pentru edificarea utilităților aferente acestui ansamblu. în acest context, reclamantul a relevat faptul că implicarea autorităților în planul de realizare a utilităților a conferit o mare credibilitate respectivului program guvernamental de construcții de locuințe, ceea ce a determinat un grup considerabil, format din aproximativ 1200 de familii, să contracteze o locuință la cheie în acest complex.

Ulterior, în proiect s-au implicat Municipiul București și orașul Voluntari, care, prin contractul de cooperare încheiat în anii 2006-2008 și aprobat de Consiliul General al Municipiului București și de Consiliul Local Voluntari, s-au asociat tot în scopul realizării utilităților la acest complex, devenind astfel părți ale Convenției nr. MM/1909 din 2004.

Față de transformările care au survenit în privința structurilor societăților implicate, față de preluarea unor lucrări de la o autoritate publică la alta, de implicarea altor autorități publice sau de transformarea lor, a apreciat că pârâții implicați în raporturile grefate pe Convenția nr. 1909 din 2004 sunt cei indicați în petitul cererii de chemare în judecată, în privința B. reclamantul subliniind și obligația ce îi incumbă potrivit H.G. nr. 1631/2009, iar în privința C. obligația decurgând din Legea nr. 152/1998.

A arătat reclamantul că până la data promovării acestei cereri de chemare în judecată nu a fost finalizată executarea utilităților și că, deși constructorul a edificat parțial construcția, condițiile de locuit sunt improprii, iar imobilul nu ar putea fi predat. Aceasta în condițiile în care reclamantul a achitat avansul convenit și a contractat un credit ipotecar în vederea plății prețului.

A pus în evidență și faptul că procedura prealabilă a concilierii directe a înregistrat un eșec, la cea de a doua convocare pârâții neprezentându-se, conform procesului-verbal întocmit la 20 mai 2011.

Reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile a pârâților pentru fapta ilicită de neexecutare a utilităților, invocând răspunderea civilă delictuală sau, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală, în funcție de interpretarea pe care instanța o va da efectelor Convenției nr. 1909/2004, ale convențiilor asociate acesteia și ale întregului complex contractual creat de pârâta C. pentru edificarea locuinței.

A apreciat întrunite elementele constitutive pentru antrenarea răspunderii civile.

Astfel, a apreciat că fapta ilicită constă în nerealizarea de către pârâți a utilităților la care s-au obligat, ceea ce s-a concretizat în nepredarea imobilului la cheie în luna martie 2008.

Cât privește prejudiciul, reclamantul a apreciat că acesta constă în punerea sa în imposibilitate de a locui în imobil și de a-i culege roadele în ultimele 35 de luni. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că prejudiciul este cert ca existență, întrucât sunt de notorietate condițiile și stadiul utilităților din Cartierul I., precum și faptul că imobilele din acest cartier sunt improprii locuirii la stadiul de civilizație existent.

Apreciază reclamantul că prejudiciul este cert și sub aspectul întinderii sale, acesta constând în lipsirea de folosință și putând fi estimat material prin raportare la prețul unei chirii pe care reclamantul ar fi putut să o perceapă prin exploatarea bunului, ca și sub aspectul cuantumului, determinabil prin raportare la ofertele imobiliare din cartierele rezidențiale învecinate, care fundamentează o pretenție medie de 3.000 euro lunar pentru un imobil similar.

Cât privește legătura de cauzalitate, reclamantul a apreciat că aceasta este evidentă, de vreme ce imobilul nici nu a fost predat ca urmare a nerealizării sistemului de utilități.

În fine, referitor la vinovăția pârâților, reclamantul a subliniat intenția acestora de a prejudicia în modalitatea gravei neglijențe, fapt care în drept este asimilat dolului.

Cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 7201 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 5, art. 969-970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, art. 1079, art. 1081-1086, art. 1532 și următoarele C. civ., pe dispozițiile art. 238 și următoarele din Legea nr. 31/1990, pe dispozițiile Legii nr. 152/1998, pe dispozițiile Legii nr. 114/1996, pe dispozițiile Legii nr. 10/1995, pe dispozițiile Legii nr. 215/2001, pe dispozițiile Legii nr. 350/2001 și pe dispozițiile Codului comercial.

La 13 februarie 2012, reclamantul a depus precizări la cererea introductivă de instanță, susținând că în principal a invocat răspunderea civilă delictuală și în subsidiar pe cea contractuală și a detaliat față de toți pârâții, punctual, temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată (filele 267-278 ale vol. II al dosarului de fond).

În ședința publică de la 30 decembrie 2011, instanța a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâților B., Consiliul Local al sectorului 1 București, sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București, C., SC G. SA și SC F. SRL, apreciind, în esență, că nu s-a făcut dovada că persoanele semnatare ale actelor de procedură aveau calitatea de reprezentant sau că le fusese transmis dreptul de reprezentare. Pe cale de consecință, instanța a anulat întâmpinările depuse de acești pârâți.

În aceeași ședință, instanța a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâtei SC D. SA, apreciind, față de certificatul constatator depus, că semnatarul întâmpinării are calitate de reprezentant al societății.

Ca urmare a anulării întâmpinărilor la care s-a făcut referire în precedent și a respingerii excepției dovezii calității de reprezentant a SC D. SA, instanța a luat în analiză doar excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de această din urmă pârâtă, excepție pe care a respins-o raportat la faptul că pârâta figurează ca parte în Convenția nr. MM/1909/2004, iar nerespectarea obligațiilor asumate prin această convenție este susceptibilă de a antrena răspunderea pârâtei, dacă sunt întrunite condițiile impuse de lege.

Instanța de fond nu a luat în examinare nici excepțiile invocate oral de pârâții Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, cu motivarea că avocatul care i-a reprezentat la termenul la care au fost discutate excepțiile nu a făcut dovada că a fost mandatat de o persoană cu drept de reprezentare a acestor entități (filele 228-231 ale vol. II al dosarului de fond).

În ședința publică de la 22 februarie 2012, instanța a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâților Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, reținând că acești pârâți nu au depus dovada calității de primar a lui J.

A respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâților B., C., Consiliul Local al sectorului 1 București, Municipiul București și SC G. SA, cu motivarea de esență că, față de înscrisurile depuse, semnatarii actelor de procedură au făcut dovada mandatului care li s-a încredințat.

Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de părți și din oficiu în ședința publică de la 13 februarie 2012, prima instanța s-a pronunțat la același termen din 22 februarie 2012 după cum urmează:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al sectorului 1 București, a Orașului Voluntari, a Consiliului Local Voluntari, a Consiliului General al Municipiului București, a SC F. SRL, a SC E. SA și a SC G. SA.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a B., a C., a sectorului 1 București și a Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a evocat prevederile art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 255/2010, prin care s-a aprobat transmiterea terenului aferent locuințelor din Complex din administrarea C.onsiliului General al Municipiului București.

A evocat dispozițiile art. 2 alin. (1) și dispozițiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, care instituie în sarcina C. obligația de a încheia contracte de autoritățile administrative publice locale și, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (5) precitate, a apreciat că numai autoritățile administrației publice locale aveau obligația de a realiza programe de investiții în vederea viabilizării terenurilor.

În această ordine de idei, a reținut prima instanță că, atâta vreme cât pretențiile deduse judecății vizează o perioadă anterioară lunii decembrie 2010, când a fost adoptată Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 255/2010, au calitate procesuală pasivă atât autoritățile administrației locale ale sectorului 1 București, cât și cele ale Municipiului București, nefiind legitimate procesual pasive autoritățile constituite la nivelul Orașului Voluntari.

În plus, raportat la dispozițiile art. 80, art. 81 alin. (2) lit. f) și art. 82 din Legea nr. 215/2001, care definesc consiliile locale drept autorități deliberative, ca și la dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din actul normativ precitat, potrivit cărora obligațiile de plată stabilite în sarcina unităților administrativ-teritoriale aparțin acestora, nu autorităților administrației publice locale, prima instanță a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașului Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local al sectorului 2 București, corelativ cu respingerea excepției în ce îi privește pe pârâții sectorul 1 București și Municipiul București.

În ce o privește pe pârâta SC F. SRL, prima instanță a evocat prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 351/2004 și ale art. 5 din Ordinul nr. 1652/2007 al Ministerului Economiei și Finanțelor și, având în vedere și dispozițiile art. 35 lit. a) din Legea nr. 351/2004, a apreciat că pârâta nu are legitimare procesuală pasivă, întrucât nu s-a probat calitatea acesteia de concesionar al serviciului public de distribuție a gazelor naturale pe teritoriul orașului Voluntari.

Referitor la pârâta SC E. SA, tribunalul a reținut că aceasta are calitate de furnizor, nu de distribuitor de gaze naturale și, în conformitate cu dispozițiile art. 35 lit. a) din Legea nr. 351/2004 (lege specială, ale cărei dispoziții prevalează asupra celor din Legea nr. 31/1990), nu este ținută de obligația de dezvoltare a sistemului de distribuție a gazelor naturale. Ca urmare, instanța a apreciat întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

În privința pârâtei SC G. SA., tribunalul a reținut că existența contractului de cesiune a fost notificată reclamantului în luna septembrie 2009, că între cele două părți nu există raporturi contractuale care să fundamenteze răspunderea civilă contractuală, motiv pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte (filele 14-16 ale vol. III al dosarului de fond).

La termenul din 2 aprilie 2012, așa cum rezultă din practicaua încheierii de ședință de la termen, instanța de fond a respins excepția inadmisibilitătii acțiunii, invocată de C., cu motivarea de esență că nicio dispoziție legală nu condiționează exercitarea acțiunii în despăgubiri de promovarea unei acțiuni în îndeplinirea obligațiilor contractuale.

A respins și excepția lipsei calității procesuale active, motivat de faptul că reclamantul a promovat acțiune în despăgubire socotindu-se prejudiciat în calitatea sa de titular al unui drept de proprietate asupra unui bun imobil și uzând de prerogativa de a folosi bunul conform destinației (fila 73 a vol. II al dosarului de fond).

La termenul din 4 mai 2012, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean Ilfov și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Județul Ilfov, reținând că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imposibilitatea de a folosi bunul imobil contractat, iar prin convenția-cadru încheiată în anul 2004 și-a asumat obligația pârâtul Județul Ilfov ca unitate administrativ teritorială, fiind fără relevanță că acest pârât nu este parte în contractul de construire câtă vreme s-a invocat răspunderea civilă delictuală (filele 161-162 ale vol. III al dosarului de fond).

Prin sentința civilă nr. 16475 din 5 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant împotriva pârâților SC H. SRL, B., C., sectorul 1 București, Județul Ilfov, Municipiul București și SC D. SA.

A respins ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă cererea formulată împotriva pârâților Consiliul Local al sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, SC E. SA, SC F. SA și SC G. SA.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul sectorul 1 București împotriva Consiliului General al Municipiului București.

A admis cererea de majorare a onorariului, formulată de expertul K. și l-a obligat pe reclamant la plata unui onorariu suplimentar de 1.300 lei.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Făcând inventarul excepțiilor invocate și soluționate pâră la momentul pronunțării hotărârii de fond, prima instanță a stabilit situația de fapt legată de Programul de locuințe I., a trecut în revistă convențiile încheiate în scopul realizării acestui program, precum și actele normative incidente și, raportat la temeiurile juridice ale acțiunii în despăgubiri, astfel cum au fost precizate de reclamant la 13 februarie 2012, a apreciat cu titlu general că nu pot coexista răspunderea civilă delictuală și cea contractuală și că primul tip de răspundere încetează atunci când fapta comisă este urmarea neexecutării unei obligații contractuale.

Tribunalul a conchis, la finele inventarului convențiilor și al actelor normative incidente, că fapta ilicită nu poate fi detașată de contract, că, în prezența unui lanț eterogen de contracte, răspunderea pârâților nu poate fi decât contractuală, chiar și atunci când cauzele neexecutării unei obligații se completează cu fapta altor persoane, date fiind numeroasele acte juridice încheiate între părți și legăturile convenționale generatoare de drepturi și de obligații.

Tribunalul a detaliat, prin raportare la pârâții SC H. SRL, C., sectorul 1 București, Județul Ilfov și SC D. SA, temeiurile contractuale care pot antrena răspunderea civilă a acestora față de reclamant, subliniind faptul că reclamantul a suportat un prejudiciu în calitate de parte a unui contract, în legătură cu un alt contract a cărui nerespectare constituie o faptă ilicită.

În ce privește prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de pârâții chemați în judecată, tribunalul a subliniat constatările relevante din expertiza întocmită în cauză și a conchis că au fost dovedite cauzele care au dus la întârzierea finalizării construcției și că neîndeplinirea obligațiilor decurgând din Convenția nr. 1909 din 6 mai 2004, din contractul de construire autentificat din 5 decembrie 2005 și din contractul de mandat din 25 mai 2004 incumbă entităților implicate în proiect și constituie elementul esențial care a cauzat întârzierea, aceste entități fiind într-o evidentă culpă contractuală.

În ce privește evaluarea prejudiciului, față de concluziile aceluiași raport de expertiză tribunalul a apreciat că acesta se ridică la suma de 74.080 euro.

Sub aspectul temeiniciei cererii de reparare a prejudiciului, tribunalul a evocat prevederile art. 10 din contractul de construire, potrivit cărora, în cazul neîndeplinirii de către antreprenorul general a obligației de predare a bunului la termen, acesta va plăti penalități de 0,15% pe zi de întârziere.

A pus în evidență și faptul că reclamantul l-a chemat în judecată pe antreprenorul general SC G. SA, solicitând despăgubiri conform art. 10 din contractul de construire, obținând câștig de cauză prin Decizia comercială nr. 297 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel București, prin care i s-au acordat despăgubiri în sumă de 76.378 euro, în echivalent în lei, cu titlu de penalități de întârziere.

În acest context, tribunalul a înlăturat susținerea reclamantului privitoare la izvoarele distincte ale celor două pretenții, evocând prevederile art. 1073, coroborate cu prevederile art. 1084 C. civ., aceste din urmă dispoziții legale incluzând, apreciază instanța, atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat. Urmând acest raționament, prima instanță a apreciat că părțile au anticipat și evaluat prejudiciul, prin convenție cu putere de lege, fără ca instanța să poată interveni în termenii înțelegerii.

Tribunalul a reținut, în concluzie, că prin cele două acțiuni promovate reclamantul urmărește aceeași finalitate, respectiv plata de despăgubiri ca urmare a nefinalizării în termen a locuinței contractate și că acesta nu este în drept să obțină o dublă reparație în baza a două tipuri de răspundere civilă diferite.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată a fost apreciată ca neîntemeiată și, lipsind premisa legală, s-a apreciat ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul sectorul 1 al Municipiului București împotriva Consiliului General al Municipiului București.

Prin Decizia civilă nr. 415 din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 16475 din 5 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, și împotriva încheierilor din 4 mai 2012 și din 22 februarie 2012, pronunțate în același dosar.

A schimbat sentința apelată, în sensul că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA și SC H. SRL.

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, SC E. SA și SC F. SRL.

A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul Local al Sectorului I București, cu consecința respingerii acțiunii formulate împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A admis în parte acțiunea formulată împotriva pârâtei C., pe care a obligat-o să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 44.426,66 euro - în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, pentru perioada 17 septembrie 2009 - august 2012, precum și la plata în continuare a sumei de 1.215 euro lunar-, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, începând cu luna septembrie 2012 și până la predarea locuinței la cheie cu toate utilitățile. A obligat-o pe pârâta C. și la plata sumei de 8.997,69 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți asupra cărora a statuat că sunt legitimați procesual pasiv.

A păstrat dispozițiile din sentința atacată referitoare la cererea de chemare în garanție și la obligația de a plăti diferența de onorariu de expert.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

La termenul de judecată din 15 octombrie 2013, apelantul, prin reprezentant, a depus la dosarul cauzei o declarație autentificată din 08 octombrie 2013 de B.N.P., L. și M., potrivit căreia apelantul A. a declarat că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA și SC H. SRL.

Curtea de apel a luat act, în temeiul art. 246 C. proc. civ., de renunțarea la judecata cererii formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA și SC H. SRL.

În ceea ce privește susținerile SC E. SA, SC F. SA referitoare la cauza ilicită și interesul personal și legitim actual al cererii de renunțare la judecată, instanța de apel a reținut că s-au susținut la termenul de judecată din 15 octombrie 2013 următoarele: că cererea de renunțare la judecată nu se justifică; existența unei cauze ilicite; lipsa interesului; că părțile împotriva cărora se face această renunțare ar trebui să-și susțină punctul de vedere printr-un mandat special; că cererea de renunțare la judecată nu a fost comunicată către SC H. SRL.

Curtea a constatat sub un prim aspect că avocat Paraschiva Suică nu este reprezentantul legal sau convențional al intimatei SC H. SRL, fapt ce ar fi îndreptățit-o să formuleze o cerere de comunicare a cererii de renunțare.

Asupra acestei împrejurări, a solicitat lămuriri si reprezentantei SC E. SA și SC F. SA la termenul de judecată din 15 octombrie 2013, susținerile acestora fiind în sensul că nu are împuternicire de reprezentare a SC H. SRL, astfel cum rezultă din încheiere.

Sub al doilea aspect, renunțarea la judecată, act de dispoziție al părții, este expresia principiului disponibilității, consacrat în acest caz în art. 246 C. proc. civ.

Potrivit textului legal menționat, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scris, renunțarea la judecată constatându-se prin încheiere dată fără drept de apel. Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuieli. Când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.

Având în vedere stadiul procesual - apel, este de necontestat în cauză s-a intrat în dezbaterea fondului, dar „învoirea pârâtului" menționată de textul legal poate fi expresă, dar și tacită, implicit.

Instanța de apel a reținut că nu se menționează în C. proc. civ. obligația de a comunica pârâtului cererea de renunțare la judecată; mai mult, potrivit alin. (1) al art. 246 C. proc. civ. cererea de renunțare poate fi formulată fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, astfel încât, urmare a raționamentului intimatelor, ar trebui comunicată încheierea în care partea a arătat că renunță la judecată, urmând ca asupra renunțării instanța să se pronunțe ulterior.

În plus, potrivit art. 69 C. proc. civ., numai pentru săvârșirea actelor procesuale de dispoziție se solicită procură specială; prin urmare, pentru a-și preciza poziția cu privire la cererea de renunțare nu se impune existența pentru partea adversă a unui mandat special, chiar și pentru situația în care aceasta consideră că este îndreptățită, potrivit art. 264 alin. (3) C. proc. civ., să solicite obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatele, prin reprezentant, au invocat, pe de o parte, nejustificarea în cauză a cererii de renunțare, lipsa interesului și cauza ilicită a acestui act.

Susținerea privind lipsa de justificare și de interes în formularea acestei cereri nu poate fi reținută, având în vedere caracterul de act de dispoziție al acestei cereri, fiind la latitudinea reclamantului cum înțelege să își valorifice pretențiile, acesta fiind cel care dispune de obiectul procesului - dreptul material, precum și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept - dreptul procesual.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a apreciat că pretinsa cauză ilicită urmărită prin renunțarea la judecată nu poate fi analizată în acest moment procesual.

S-a reținut că nu se impunea comunicarea cererii de renunțare la judecată formulată de reclamant către SC H. SRL și că ceilalți intimați nu trebuiau să se pronunțe asupra acestei cereri în baza unui mandat special.

Pentru situația în care renunțarea la judecata cererii are loc în calea de atac, prin analogie cu dispozițiile art. 247 C. proc. civ., curtea de apel a reținut că s-ar impune ca sentința apelată să fie anulată și să se ia act de renunțarea la judecată. Cum în cauză, pentru considerentele care urmează a fi menționate, se va impune și soluția de schimbare a sentinței, curtea a dispus schimbarea sentinței în sensul că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a lua act de renunțarea la judecata în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA și SC H. SRL.

Critica adusă sentinței prin prisma soluției pronunțate cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al sectorului 1, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, SC F. SRL, SC E. SA, Consiliul Județean Ilfov a fost găsită întemeiată pentru următoarele considerente:

Reclamantul a solicitat obligarea pârâților B., C., Consiliul Local al sectorului 1 București, sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari prin primar, Municipiul București prin primar general, Consiliul General al Municipiului București, SC D. SA, SC E. SA, SC F. SRL, SC G. SA și SC H. SRL la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosință a imobilului cauzat de nerealizarea utilităților în Ansamblul I. și în continuare până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare, cu cheltuieli de judecată.

Urmare a solicitării instanței, reclamantul și-a precizat acțiunea (fila 267 vol. II) și a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ. și în subsidiar pe principiul răspunderii contractuale; a arătat că a invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ.

Având în vedere această precizare, curtea de apel a reținut că cererea de chemare în judecată pune în discuție în principal raporturi juridice specifice răspunderii civile delictuale, împrejurare care face necesară analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății, nefiind posibil a soluționa excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate fără a statua și asupra fondului cauzei.

Cu alte cuvinte, pentru a exista calitate procesuală pasivă în ceea ce privește o acțiune întemeiată pe răspunderea delictuală este suficient ca reclamantul să invoce că pârâtul este persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite prin care i s-a cauzat prejudiciul, iar verificarea de către instanță a îndeplinirii condițiilor răspunderii delictuale, a faptului că pârâtul a săvârșit sau nu fapta imputată și dacă aceasta are caracter ilicit ține de temeinicia acțiunii.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților sus-menționați ca neîntemeiate, urmând să le respingă ca atare și sentința să fie schimbată în sensul arătat.

Cum doar în cadrul primului motiv de apel apelantul a solicitat trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare, instanța de apel nu a reținut această solicitare în privința celorlalte motive de apel, astfel că a analizat pe fond cauza.

Nu a fost analizată și soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC G. SA, pentru că, în ceea ce o privește pe această pârâtă, astfel cum s-a arătat în precedentele considerente, se va lua act de renunțarea la judecată în ceea ce o privește.

Prin întâmpinarea formulată în apel, Consiliul Local al sectorului 1 București și sectorul 1 București au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință.

A apreciat instanța de prim control judiciar, relativ la capacitatea procesuală de folosință, că aceasta reprezintă una dintre condițiile dreptului la acțiune, pe care reclamanții sunt ținuți să le justifice atât în ce privește latura activă, cât și cea pasivă.

Pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil, pe lângă celelalte condiții cerute de legea procesuală civilă este necesar ca aceasta să aibă capacitate procesuală civilă, în acest sens art. 41 C. proc. civ. precizând că poate fi parte în judecată „orice persoană care are folosința drepturilor civile", sancțiunea lipsei capacității de folosință fiind nulitatea absolută a actelor de procedură săvârșite.

Art. 1 alin. (2) lit. d) din legea nr. 215/2001, Legea administrației publice locale, stabilește că consiliul local este autoritate deliberativă.

Conform art. 21 din aceeași lege, „unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu", acestea „sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii". Potrivit alin. (2) al art. 21 din lege, „în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean".

Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, „comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale".

Din analiza acestor dispoziții legale a rezultat că intimatul Consiliul Local al sectorului 1 București nu are personalitate juridică pentru a avea calitate de parte în judecată, așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. Din cele arătate, curtea de apel a apreciat că este întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliul Local al sectorului 1 București, deoarece acesta nu are personalitate juridică, fiind numai o autoritate deliberativă, deci nu are capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată.

Pe cale de consecință, excepția a fost admisă și a fost respinsă acțiunea promovată în contradictoriu pârâtul Consiliul Local al sectorului 1 București ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, sentința apelată fiind schimbată în acest sens.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului sectorul 1 București, instanța de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată față de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale, potrivit cărora sectoarele municipiului București sunt subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor.

S-a mai reținut că s-a invocat prin întâmpinare excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitându-se ca excepția să fie admisă și de intimatele SC E. SA, SC F. SRL prin concluziile scrise, fără a detalia acest aspect.

Curtea de apel a reținut că această susținere este fără relevanță, raportat la faptul că prin apel apelantul a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea de folosință a locuinței din luna septembrie 2009 și până la predarea locuinței la cheie, echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plății. Chiar dacă ar fi întemeiate susținerile intimatului Consiliul Local al sectorului 1 cu privire la prescripție, perioada prescrisă ar putea fi lunile martie, aprilie și mai ale anului 2008.

Cu privire la situația de fapt, instanța de apel a reținut următoarele:

Sub un prim aspect, curtea a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din anul 1864 având în vedere dispozițiile art. 5 și 223 din Legea nr. 71/ 2011, contrar susținerilor apelantului, care, în justificarea îndeplinirii în cauză a condiției vinovăției, a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1358 din N.C.C.

Programul de locuințe I. a fost conceput și promovat în anul 2002, la inițiativa Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în prezent B. - și prevedea construirea unui nr. de 784 apartamente în regim de închiriere destinate tinerilor și a unui nr. de 1624 unități locative ce urmau să fie achiziționate de beneficiari prin credit ipotecar.

Pentru realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare în amplasamentul I. și implicit la locuința reclamantului s-a încheiat la 06 mai 2004 între Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului, C., Consiliul Local al sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliului Local al Comunei Voluntari, SC N. SA - SC O. SA, SC P. SA și SR.C SA Convenția nr. MM/1909, prin care au fost stabilite obligațiile specifice și necesare pentru realizarea ansamblului de locuințe pe o suprafață de 115, 6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului București și al com. Voluntari, județul Ilfov.

Prin acest înscris, părțile semnatare și-au asumat mai multe obligații, expres enumerate la art. 2 lit. a) - h), individualizate pentru fiecare parte.

În exercitarea obligațiilor asumate prin art. 2 lit. b) din actul juridic sus - menționat, C. a încheiat cu SC N. SA - SC O. SA o convenție constatată printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părți și înregistrată în evidențele C. din 9 ianuarie 2004. Prin acest contract, SC N. SA -SC O. SA s-a obligat să realizeze proiectarea rețelelor cu alimentare energie electrică pentru ansamblul de locuințe C. I., să promoveze investiția și să execute rețelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuințe C. I.

Între C. și SC F. SA s-a încheiat o convenție constatată printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părți și înregistrată în evidențele C. din 22 decembrie 2003. Prin acest contract, SC F. SA s-a obligat să realizeze proiectarea pentru rețelele cu gaze naturale pentru ansamblul de locuințe C. I., până la 20 februarie 2004, să promoveze investiția și să execute rețelele de alimentare cu gaze naturale pentru ansamblul de locuințe C. I.

Între Municipiul București și Orașul Voluntari s-a încheiat la 06 martie 2008 o convenție de cooperare, prin care acestea au convenit să realizeze împreună acțiunile de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe I. construit prin C.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 335 din 30 septembrie 2009 s-a stabilit ca o parte a investiției necesare pentru obiectivul „Realizarea rețelelor publice de alimentare cu apă și canalizare, precum și a drumurilor aferente ansamblului de locuințe „I. sector 1" să se facă din alocații de la bugetul local, credite interne/externe și alte surse, în condițiile asigurării fondurilor necesare realizării investiției și a respectării clauzei 20 din contractul de concesiune a serviciilor de alimentare cu apă și de canalizare din Municipiul București, încheiat cu SC T. SA, privind nivelele de servicii și a clauzei 5.2 din partea a IV-a a Caietului de sarcini privind tariful.

Prin Hotărârea Consiliului Local al sectorului 1 al Municipiului București nr. 255 din 16 decembrie 2010 s-a aprobat transmiterea terenurilor aferente locuințelor care se construiesc prin credite ipotecare prin intermediul C. din administrarea Consiliului Local, în administrarea Consiliului General al Municipiului București în vederea realizării rețelelor publice de alimentare cu apă și canalizare, precum și a drumurilor aferente ansamblului de locuințe I.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 6/2008 s-a aprobat cooperarea între Municipiul București și orașul Voluntari în vederea realizării în comun a proiectului de viabilizare a terenurilor și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe I., promovat de C.

Prin Hotărârea nr. 8/2011 a Consiliului Județean Ilfov s-a aprobat solicitarea formulată de Guvernul României privind transmiterea unor terenuri din proprietatea privată a statului și din folosința gratuită a C. în proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea autorităților administrației publice locale.

Contrar susținerilor intimatei C., curtea de apel a constatat că este vorba despre o răspundere contractuală în ceea ce o privește.

A apreciat că ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei anumite persoane și că, deși între cele două forme de răspundere nu există deosebiri de esență, elementele care le condiționează fiind comune, răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special.

În cazul în care preexistă un contract valabil încheiat de părți, cum este și cazul în speță, răspunderea nu poate fi decât contractuală.

A subliniat instanța de apel că reclamantul și pârâta C. au încheiat contractul denumit de părți ca fiind de mandat din 25 mai 2004, constatat printr-un înscris sub semnătură privată, semnat de ambele părți.

Contractul denumit de părți ca fiind de mandat nu este, în opinia curții de apel, un contract de mandat astfel cum acesta este reglementat de art. 1532 și următoarele C. civ., pentru că nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul C. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului.

Prin acest contract, reclamantul a împuternicit C. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului deschise la B.C.R. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de C. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței (art. 1 din contract).

Mandantul avea obligația de a încheia contract de credit cu Banca finanțatoare în termenul stabilit de mandatar(art. 6 din contract).

Mandantul avea, potrivit art. 7 din contract, obligația de a încheia în formă autentică contractul de construire cu antreprenorul general, la data stabilită de către mandatar și de a înscrie la Cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcției, în baza contractului de construire autentificat.

Potrivit art. 8 din contract, mandantul avea obligația de a încheia contractul de ipotecă cu Banca finanțatoare (...), iar potrivit art. 9 din contract avea obligația de a asigura locuința (...).

Rezultă că este vorba despre un contract complex, care a prevăzut, pe lângă obligațiile specifice unui contract de mandat și o serie de obligații pentru mandatar, sub sancțiunea încheierii de către C. a contractului cu un alt beneficiar.

C. a încheiat contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004 cu SC G. SA. Prin acest contract, SC G. SA, în calitate de antreprenor general, s-a obligat să realizeze lucrări de construcții de locuințe în ansamblul de locuințe C. I., București-Băneasa - zona B2, în termen de 24 de luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Potrivit art. 4, antreprenorul general urma să încheie cu beneficiarii de credit ipotecar contracte de construire.

Art. 5 al contractului a stabilit o durată de realizare de 24 luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor(.).

Conform art. 19, „obligația de a realiza proiectarea rețelelor de alimentare cu energie electrică, gaze naturale, de a promova investiția și a executa rețelele de alimentare cu energie electrică, cu gaze naturale, revine SC N. SA, SC F. SA, conform convențiilor din 09 ianuarie 2004 și nr. 15580 din 22 decembrie 2003, încheiate cu C. (alin. (1) branșarea locuințelor la rețelele de utilități revine Antreprenorului General (alin. (2)) C. și Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii și utilităților (alin. (3)).

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că s-a încheiat la 05 decembrie 2005 contractul de construire, autentificat din 5 decembrie 2005 la B.N.P., U., între reclamant, în calitate de beneficiar și pârâta SC G. SA, în calitate de antreprenor general.

Prin acest contract, SC G. SA s-a obligat să construiască în beneficiul reclamantului o locuință la cheie situată în amplasamentul I., pe terenul proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale și administrat de Consiliul Local, Municipiul București, Consiliul Local al Orașului Voluntari și Județul Ilfov, o locuință tip S2, înscris în cartea funciară individuală, ce urma a fi alcătuită din 5 camere de locuit și dependințe, contra sumei de 96.539 euro (T.V.A. inclus).

În art. 18 din acest contract se stipulează că reclamantul a luat cunoștință, la data semnării actului, de conținutul contractului de antrepriză generală, iar clauzele contractului de construire se completează cu cele ale contractului de antrepriză generală.

Potrivit art. 8 din contract, antreprenorul general se obligă să predea beneficiarului locuința contractată, pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse și perioadele de timp friguros.

În cazul nerespectării de către antreprenor a termenului prevăzut la art. 8, din motive imputabile, acesta urma să plătească beneficiarului penalități de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la predarea efectivă a locuinței.

Raportat la acest cadru contractual, instanța de apel a apreciat că se impune a se analiza îndeplinirea de către C. a obligațiilor asumate prin contractul din 25 mai 2004 încheiat cu reclamantul și la măsura în care conduita acesteia a dus la producerea prejudiciului pretins de reclamant.

Atragerea răspunderii contractuale presupune existența între părți a unui contract și îndeplinirea următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

în ceea ce privește fapta ilicită, curtea de apel a reținut că pârâta C. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual, potrivit cărora trebuia să îl reprezinte pe reclamant în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului deschise la B.C.R. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de C. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Locuința reclamantului nu a fost finalizată. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert K., la 29 august 2012 (data convocării părților), locuința reclamantului în teren se afla în stadiu la gri cu închiderile exterioare executate și parțial sustrase, fără finisaje interioare și exterioare, fără instalații interioare și exterioare, fără utilități în interior și exterior, fără drumuri de acces amenajate.

În ceea ce privește vinovăția pârâtei C., curtea a reținut că prin adresa din 11 martie 2008 SC G. SA a solicitat C. încheierea unui act adițional prin care să prelungească termenele de execuție cu perioada în care nu a putut lucra, precum și cu o perioadă suplimentară pentru reintrarea în ritmul normal de execuție. De asemenea, aceasta face dovada existenței unei corespondențe între părți cu privire la imposibilitatea efectuării lucrărilor de construcții din cauza drumurilor impracticabile și a lipsei unui transformator în zona șantierului.

Prin urmare, cu șapte zile înainte de data împlinirii termenului prevăzut în contract pentru predarea imobilului lucrarea nu era finalizată pentru că, astfel cum rezultă din adresa menționată, C., deși notificată în acest sens, nu a rezolvat situația creată de drumurile impracticabile și de lipsa unui transformator, deși situația i-a fost prezentată, potrivit aceleiași adrese, la 03 decembrie 2007.

Că lucrările nu erau finalizate la data menționată în contract rezultă și din adresa din 13 mai 2008, emisă de C. către reclamant, în care se precizează că lucrările la lotul acesteia se află la zidărie etaj și centuri etaj turnate, urmând ca în continuare constructorul să execute șarpanta și finisajele interioare și exterioare.

Data predării construcției era 20 martie 2008, reținându-se că termenul de predare a construcției a fost stabilit la 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, iar ordinul de începere a lucrărilor a fost emis la 20 martie 2006.

Aceleași concluzii rezultă și din adresa SC G. SA către C. din 25 martie 2003, în care i se comunică faptul că până la acea dată nu s-au reparat drumurile de acces către șantier, fapt ce conduce la imposibilitatea efectuării oricărui tip de transport. Prin aceeași adresă s-a solicitat a se lua toate măsurile necesare rezolvării acestor probleme în cel mai scurt timp, astfel constructorul fiind pus în situația de a întrerupe lucrările pe șantier.

Reține curtea de apel că este adevărat că prin adresa din 07 octombrie 2010 C. a solicitat Primăriei Municipiului București să includă în bugetul pentru anul 2010 sumele necesare pentru viabilizarea terenului din amplasamentul I. și demararea lucrărilor în primul trimestru al anului 2010 și că, chiar dacă aceasta ar putea justifica preocuparea intimatei pârâte pentru realizarea lucrărilor, din cuprinsul adresei rezultă și faptul că la 07 octombrie 2010 locuința reclamantului nu era finalizată, deși potrivit art. 1 din contractul din 25 mai 2004 pârâta avea obligația urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

Coroborat cu lipsa de reacție a pârâtei la adresele anterior menționate și față de corespondența menționată în această adresă, instanța de control judiciar a apreciat că este evidentă culpa pârâtei în neîndeplinirea obligațiilor asumate.

De asemenea, împrejurarea menționată în răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 15), în sensul că în perioada 29 august 2005-07 august 2006 au fost sistate lucrările ca urmare a executării unor sentințe judecătorești, a fost apreciată de instanță ca fără relevanță, față de faptul că a fost vorba doar o perioadă de cinci luni. Or, astfel cum s-a reținut, nici la data efectuării expertizei imobilul nu era finalizat, deși au trecut aproape 6 ani.

Apărarea pârâtei C. conform căreia obligația finanțării nu este în sarcina C., ci revenea autorităților administrației publice, părți semnatare ale convenției din 2004 (răspunsul la întrebarea din interogatoriu, fila 112 vol. III), este neîntemeiată, pentru că, potrivit art. 2 lit. b) din convenția menționată, C. avea obligația să asigure realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului „locuințe pentru tineri, destinate închirierii"

Este adevărat că, potrivit art. 2 lit. a), Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului avea obligația de a asigura promovarea și finanțarea obiectivelor de investiții din cadrul aceluiași program, dar acest aspect nu echivalează cu o exonerare a pârâtei C. în raport de obligațiile asumate contractual față de reclamant.

Aceasta avea obligația de a urmări finalizarea imobilului contractat de reclamant.

Că este așa rezultă și din contractul de antrepriză generală din 27 aprilie 2004, încheiat de C., în calitate de antreprenor general, cu SC G. SA; potrivit art. 19, „obligația de a reali