ÎCCJ, decizie (scj.ro #84799)

Modificarea

raportului de serviciu prin transfer în interesul serviciului. Consecințe

asupra naturii juridice a răspunderii funcționarului public pentru

pagubele produse cu vinovăție patrimoniului instituției publice

care a dispus transferul.

Legea

nr. 188/1999, art.75 și art. 84

Din

interpretarea în ansamblu a normelor  cuprinse în Legea  nr. 188/1999

rezultă  că raportul  de serviciu ce ia naștere și se

exercită ca urmare a numirii într-o funcție publică, potrivit

art. 4 din legea menționată, are ca părți funcționarul

public și autoritatea sau instituția  publică în cadrul

căreia acesta își exercită funcția.

De

aceea, doar în situația în care raportul de serviciu rămâne

neschimbat în privința părților, antrenarea răspunderii

patrimoniale a funcționarului public pentru pagubele produse cu

vinovăție patrimoniului instituției publice în care

funcționează va avea loc în condițiile reglementate de

dispozițiile art. 85 alin.(1) corelat cu art. 84 lit. a) din Legea nr.

188/1999. În situația în care funcționarul public nu se mai află

în raport de serviciu cu autoritatea sau instituția publică

prejudiciată, angajarea răspunderii patrimoniale, calificate generic

în art. 75 și 84 din Legea  nr. 188/1999 ca fiind o răspundere  civilă,

nu poate   fi  făcută decât pe calea de drept comun a antrenării

răspunderii  civile delictuale, conform prevederilor   cuprinse în Codul

civil.

Decizia

nr. 1026 din 24 februarie 2012

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6

București, reclamanta Inspecția Muncii a chemat în judecată pe

pârâta TG, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 3.028 lei, reprezentând

cota parte din prejudiciul creat bugetului de stat prin neefectuarea inventarierii

generale a tuturor elementelor de activ și de pasiv, fapt care a condus la

lipsa efectivă a unor mijloace fixe corporale negăsite pe teren, cu

ocazia preluării patrimoniului Inspecției Muncii, sumă ce a fost

stabilită proporțional cu salariul net conform art. 271 alin. (2) din

Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința nr.7184 din 5.10.2010, Judecătoria

sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, Secția de contencios

administrativ și fiscal.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

că

obiectul cererii de chemare in judecată, vizează

obligarea pârâtei la plata sumei de 3028 lei, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat reclamantei, și a constatat incidența

prevederilor art.109 din Legea nr.188/1999, potrivit căruia cauzele care

au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de

competența instanțelor de contencios administrativ.

Instanța a reținut că, la data

săvârșirii de către pârâtă a faptei invocate, aceasta avea

calitatea de funcționar public, astfel încât instanța competentă

este stabilită expres de dispozițiile art.3 pct. 1 din Codul de procedură

civilă coroborate, cu art.10 din Legea nr.554/2004.

Sentința

Judecătoriei Sectorului 6 a rămas irevocabilă prin decizia  nr.

1089/13.04.2011 a Tribunalului   București – Secția a II-a

civilă.

Prin

sentința nr.6423 din 3 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Sector 6 București, trimițând cauza Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în vederea soluționării

conflictului negativ de competență.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă

obligarea pârâtei, membru în comisia de inventariere a patrimoniului

Inspecției Sociale, la plata către reclamanta Inspecția Muncii a

contravalorii prejudiciului creat prin neefectuarea inventarierii generale a

tuturor elementelor de activ și pasiv.

Instanța

a reținut că, în situația în care s-ar admite existența

unor raporturi de serviciu între părți, potrivit art.84 din Legea

nr.188/1999, răspunderea funcționarului public pentru pagubele

produse patrimoniului autorității/instituției publice este o

răspundere

civilă

, ceea ce atrage, în temeiul art. 1 pct. 1 c.p.c.

competența instanței de drept comun în soluționarea unor

asemenea litigii.

Aceasta

cu atât mai mult cu cât cauza nu are ca obiect raportul de serviciu al

funcționarului public, astfel că nu se poate susține aplicarea

dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Regulatorul

de competență

:

Învestită

legal cu soluționarea conflictului  negativ de competență,

potrivit art. 20 pct. 2,21 și 22 alin. (3) Cod procedură civilă,

Înalta Curte constată că  obiectul acțiunii  constă în

repararea  unui prejudiciu pretins a fi fost  cauzat  autorității

publice reclamante, de către  pârâtă, fost funcționar public al

Inspecției Sociale, desființată ca urmare a comasării prin

absorbție cu Inspecția Muncii, în temeiul Legii nr. 329/2009 (pct. 52

din Anexa 1).

Este

adevărat că, potrivit art.109 din Legea   nr. 188/1999 privind

statutul funcționarilor  publici , cauzele  care au   ca obiect raportul

de serviciu al funcționarului public sunt de competența

instanțelor de contencios administrativ, cu excepția

situațiilor   pentru care  este stabilită expres, prin  lege,

competența altor instanțe.

În

speță, deși fapta pretins  generatoare de prejudiciu

datează din  perioada în care   pârâta   se afla   în raport    de

serviciu cu Inspecția Socială, ale  cărei drepturi și

obligații le-a preluat Inspecția Muncii, la data   constatării

pagubei și apoi a sesizării instanței, pârâta nu mai exercita o

funcție publică în cadrul reclamantei, raportul de serviciu fiind

modificat, prin transfer în interesul serviciului la Agenția Națională pentru  Prestații Sociale, conform deciziei nr.

50/26.02.2009, emise de Inspectorul General de Stat al fostei Inspecții

Sociale.

Or,

deși nu se prevede expres, interpretarea în ansamblu a normelor  cuprinse

în Legea  nr. 188/1999 conduce  la concluzia   că raportul  de serviciu,

ce ia naștere și se exercită ca urmare a numirii   într-o

funcție publică, potrivit  art. 4 din legea   menționată,

are   ca părți funcționarul public și autoritatea sau

instituția  publică în cadrul căreia acesta își

exercită funcția.

În ipoteza

tipică în care elementele raportului  de serviciu rămân nemodificate,

antrenarea  răspunderii patrimoniale a funcționarului public pentru

pagubele  produse cu vinovăție patrimoniului autorității

sau   instituții publice în care   funcționează are loc prin

emiterea, de către  conducătorul autorității sau  instituției

publice, a unui ordin sau dispoziții de imputare ori, după caz, prin

asumarea unui angajament de plată, conform normelor speciale cuprinse în

art. 85 alin. (1) , corelat cu art. 84 lit. a) din  Legea nr. 188/1999.

Într-o

situație ca aceea din speță, în care prevederile art. 85 alin.

(1) nu pot fi  aplicate, pentru că funcționarul public nu se mai

află în raport de serviciu cu autoritatea   sau instituția

publică prejudiciată, angajarea răspunderii patrimoniale, calificate

generic în art. 75 și 84 din Legea   nr. 188/1999 ca fiind o

răspundere  civilă, nu poate   fi  făcută decât pe calea de

drept comun a antrenării răspunderii  civile delictuale, conform

prevederilor   cuprinse în Codul civil.

Acestea sunt

argumentele pe baza cărora Înalta Curte  a constatat că litigiul

dedus judecății nu este  unul având  ca obiect raportul de serviciu

al funcționarului public, în accepțiunea art. 109 din Legea nr.

188/1999, motiv pentru care, în temeiul art. 22 alin. (5) Cod procedură

civilă, a stabilit competența în favoarea Judecătoriei

Sectorului 6, luând în considerare, de asemenea, dispozițiile art. 1 pct.

1 și ale art. 5 din Codul de procedură civilă.