ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 695/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

judecată.

Prin acțiunea înregistrată la data de 20 mai

2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, astfel cum a fost ulterior

precizată, reclamanta I.M. a solicitat obligarea pârâtei G.V. la plata sumei de

3.359 RON, reprezentând cota parte din prejudiciul creat bugetului de stat prin

neefectuarea inventarierii generale, fapt ce a condus la lipsa efectivă a unor

mijloace fixe corporale negăsite pe teren, cu ocazia preluării patrimoniului I.M.,

suma fiind stabilită proporțional cu salariul net, conform art. 271 alin. (2)

C. muncii.

1.1. Prin

întâmpinarea formulată, pârâta G.V. a invocat excepția necompetenței materiale

a Judecătoriei Sectorului 3 București, față de dispozițiile art. 109 din Legea

nr. 188/1999 și excepția inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile art.

84 lit. a), coroborat cu art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar pe

fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.2. Prin Sentința

civilă nr. 12381 din 5 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 3 București a

fost admisă excepția necompetenței materiale, declinându-se competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reținându-se incidente dispozițiile Legii

nr. 188/1999 privind competența instanței de contencios administrativ de

soluționare a cauzelor privind raportul de serviciu al funcționarului public și

calitatea reclamantei de autoritate publică centrală.

de fond

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, care prin Sentința civilă nr. 7772 din 20 decembrie

2011 a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, precum

și acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității, prima instanță a reținut că omisiunea autorității

publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare în termen de 30 de zile

de la constatarea pagubei și neobținerea unui angajament de plată din partea

funcționarului public, conform art. 84 lit. a) și 85 alin. (1) din Legea nr.

188/1999, nu exclude promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală,

aceasta cu atât mai mult cu cât raportul de serviciu al pârâtei a încetat

anterior sesizării instanței.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că fapta ilicită care i se impută pârâtei este îndeplinirea defectuoasă

a atribuțiilor de serviciu cu ocazia inventarierii patrimoniului Inspecției

Sociale în anul 2008, în calitate de membru în comisia de inventariere.

S-a constatat că din

probatoriul administrat în cauză a reieșit că pârâta, în calitate de membru al

comisiei de inventariere, nu a respectat dispozițiile O.M.F.P. nr. 1753 din 22

noiembrie 2004, fapta ilicită a acesteia fiind dovedită, rezultând totodată că

a fost săvârșită cu vinovăție, pârâta având responsabilitatea proprie în ce

privește efectuarea operațiunilor de inventariere, care nu poate fi înlăturată

pe motiv că ceilalți membri ai comisiei nu s-au implicat.

În ce privește însă

legătura de cauzalitate, instanța de fond a apreciat că aceasta nu există în

speță, întrucât nu se poate stabili niciun raport de la cauză la efect între

întocmirea defectuoasă a inventarului anual în 2008 și dispariția unor mijloace

fixe și obiecte de inventar, constatată în 2010.

S-a reținut că fapta

pârâtei, care nu a avut niciun moment gestiunea sau administrarea bunurilor

respective, nu a determinat și nici măcar nu a favorizat producerea

prejudiciului, deoarece nu s-a dovedit că prin efectuarea inventarierii din

2008, în conformitate cu legea, s-ar fi putut evita producerea pagubei.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta I.M.

Printr-un prim motiv

de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 și 7 din C. proc. civ.,

recurenta a susținut că, în mod nelegal, instanța de fond, prin hotărârea

atacată, a apreciat că este competentă să soluționeze cauza, deși în speță nu

se solicită anularea sau revocarea, în tot sau în parte a unui act

administrativ, conform Legii nr. 554/2004, competența de soluționare în primă

instanță revenind Judecătoriei Sector 3 București, ca instanță de drept comun.

Printr-un al doilea

motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a

susținut că în mod nejustificat prima instanță a reținut în sentința atacată că

în speță nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,

fiind ignorate condițiile cauzale, adică faptele ilicite care au făcut posibilă

și au mediat acțiunea cauzală.

Și aceasta întrucât,

în speță, pârâta avea obligația legală de a îndeplini atribuțiile de serviciu

respectiv de a efectua inventarierea patrimoniului Inspecției Sociale în anul

2008, împreună cu ceilalți membrii din comisie, ceea ce însă nu s-a realizat și

nici nu a fost adus la cunoștință, în scris.

considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și

lucrările dosarului precum și sentința atacată, raportat la criticile formulate

și față de prevederile legale incidente, Înalta Curte reține că este întemeiat

motivul de recurs vizând competența de soluționare a cauzei, potrivit art. 304

pct. 3 C. proc. civ., astfel că admițând recursul promovat se va casa hotărârea

recurată și se va trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sector

3 București, în considerarea celor în continuare arătate.

Astfel cum rezultă

necontestat din actele dosarului și după cum a reținut și prima instanță,

acțiunea recurentei-reclamante în obligarea pârâtei la plata sumei de 3.359 RON

reprezentând cota parte din prejudiciul creat bugetului de stat prin

neefectuarea inventarierii generale, a fost înregistrată la data 20 mai 2010

(inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București), în condițiile în care

raportul de serviciu al pârâtei încetase anterior, respectiv la 22 martie 2010.

Independent de

împrejurarea că și reclamanta-recurentă a indicat ca temei legal al cererii cu

care a învestit instanța de judecată, prevederile art. 998 - 999 C. civ.,

privind angajarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține, în acord

cu soluții similare deja pronunțate în materie (e.g. Decizia nr. 1026 din 24

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal) că nu poate fi atrasă competența instanței de

contencios administrativ față de o persoană care nu mai deține calitatea de

funcționar public chiar dacă la data producerii faptei pretins generatoare de

prejudiciu, pârâta se afla în raporturi de serviciu cu Inspecția Muncii.

Și aceasta întrucât

interpretarea logico-rațională a prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999,

în contextul întregii reglementări cuprinse în acest act normativ, nu poate

conduce decât la concluzia că antrenarea răspunderii patrimoniale a funcționarului

public, pentru pagubele produse cu vinovăție autorității publice în care

funcționează, pe temeiul art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, poate fi

realizată numai atâta timp cât funcționarul public se află în raport de

serviciu cu autoritatea.

Cum în cauză o atare

situație nu subzistă, în mod evident, angajarea răspunderii civile a pârâtei

intimate nu poate fi atrasă decât pe calea de drept comun, raportat la

prevederile C. civ. ce guvernează răspunderea civilă delictuală.

Față de cele arătate,

reținând așadar că instanța de contencios administrativ ce a pronunțat

hotărârea atacată, în mod neîntemeiat a apreciat că este competentă să

soluționeze cauza prezentă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2)

C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul,

va casa sentința și va trimite cererea recurentei spre competentă soluționare,

instanței de drept comun, respectiv Judecătoriei Sector 3 București și conform

dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 5 C. proc. civ.

Raportat la

modalitatea de soluționare a recursului de față desigur că nu se mai impune

examinarea și a celorlalte critici dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Inspecția Muncii împotriva Sentinței civile nr. 7772 din 20

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 3

București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.

Procesat de GGC - CL