ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6536/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4673 din 3

septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cererii privind

pe reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6, în contradictoriu

cu pârâtul C.G., având ca obiect „pretenții”, în favoarea Tribunalului

București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție Curtea de Apel a reținut că reclamanta își întemeiază

pretențiile pe raportul de serviciu pe care l-a avut cu pârâtul în anul 2010,

reclamanta fiind o instituție publică cu personalitate juridică de rang local,

element determinant pentru stabilirea competenței materiale, astfel încât s-a

apreciat a fi competent material în a soluționa cererea reclamantei tribunalul,

în speță Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, în

raport de rangul autorității publice parte în cadrul raportului juridic

litigios, care nu este o instituție publică centrală, ci una locală, cu

personalitate juridică proprie și autonomie funcțională.

Curtea de Apel a

apreciat că tribunalul a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 109 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, apreciind că

întrucât pârâtul nu mai are, la data promovării acțiunii, calitatea de

funcționar public, raportul juridic litigios nu pune în discuție răspunderea

acestuia având ca izvor raportul său de serviciu, în condițiile în care se

invocă încasarea unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale care ar fi

fost încasate necuvenit în perioada de derulare a raportului de serviciu,

punându-se în discuție elemente esențiale ale raportului de serviciu.

Or, indiferent de

temeiul de drept generic indicat de către reclamantă, la stabilirea competenței

materiale instanțele sunt datoare să stabilească natura juridică a raportului

litigios, or acesta își are ca izvor de obligații raportul de serviciu, astfel

încât numai instanțele de contencios administrativ sunt competente să analizeze

elementele specifice răspunderii civile a funcționarilor publici.

Încetarea calității

de funcționar public nu are nicio relevanță prin raportare la regimul juridic

instituit pentru repararea pagubelor cauzate de funcționarul public

patrimoniului instituției publice, dispozițiile legale specifice instituind

proceduri și mecanisme specifice de stabilire a răspunderii, de contestare și

executare a sumelor stabilite.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta arată că

instanța de fond, în mod greșit, a reținut în motivarea sentinței

aplicabilitatea dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 republicată,

având în vedere faptul că pârâtul a avut calitatea de funcționar public la data

acordării sumelor încasate necuvenit, precum și faptul că, deși la momentul

constatării prejudiciului pârâtul nu se mai afla în raporturi de serviciu cu

instituția, sunt incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999,

deoarece este relevantă existența raportului de serviciu la momentul producerii

pagubelor aduse autorității sau instituției publice, iar nu la momentul

constatării acestora sau al emiterii titlului executoriu.

Este adevărat că,

potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind stalului funcționarilor

publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului

public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția

situațiilor pentru care este stabilită expres, prin lege, competență altor

instanțe.

În speță însă, deși

fapta pretins generatoare de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se

afla în raport de serviciu cu instituția, la data constatării pagubei și apoi a

sesizării instanței, pârâtul nu mai exercita o funcție în cadrul Direcției

Generale de Poliție Locală Sector 6.

Recurenta mai susține

că funcționarul public nu se mai afla în raporturi de serviciu cu instituția la

momentul constatării prejudiciului, angajarea răspunderii patrimoniale, calificată

generic în art. 75 și 84 din Legea nr. 188/1999 ca fiind o răspundere civilă,

nu poate fi făcută decât pe calea dreptului comun a antrenării răspunderii

civile delictuale, conform prevederilor cuprinse în Codul Civil.

Potrivit art. 1 pct.

1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare a

cererii al cărei obiect are o valoare mai mică de 500.000 RON, revine

judecătoriei, ca instanță de drept comun cu plenitudine de competență, și nu

secției de contencios administrativ a tribunalului.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin prezenta

acțiune, reclamanta a urmărit recuperarea de la pârâtă a sumei de 1.121 RON,

reprezentând în opinia sa, „drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada

lucrată în anul 2010, respectiv 1 ianuarie 2010 - 24 august 2010”.

Raportul de serviciu

al pârâtului a încetat ulterior acestei perioade, la data de 25 august 2010

(Decizia nr. D1729 din 25 august 2010).

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, pentru activitatea

desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu.

Conform art. 109 din

aceeași lege, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului

public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția

situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor

instanțe.

Astfel, chiar dacă în

prezent pârâtul nu mai are calitatea de funcționar public, suma ce se urmărește

a se recupera de la acesta reprezintă drepturi salariale aferente perioadei în

care pârâta a fost funcționar public și a existat între acesta și reclamantă un

raport de serviciu.

Pentru a putea

stabili dacă această sumă reprezintă „plată nedatorată”, instanța competentă

trebuie să analizeze și să stabilească existența/inexistența raportului de

serviciu între părți, cuantumul remunerației cuvenite, natura juridică a sumei

ce a fost plătită pârâtului și este solicitată prin prezenta acțiune.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că soluționarea

cauzei revine în competența Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar Curtea de Apel a pronunțat o hotărârea temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 împotriva

Sentinței civile nr. 4673 din 3 septembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2013.

Procesat de GGC - LM