ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6536/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4673 din 3 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cererii privind pe reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6, în contradictoriu cu pârâtul C.G., având ca obiect „pretenții”, în favoarea Tribunalului București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție Curtea de Apel a reținut că reclamanta își întemeiază pretențiile pe raportul de serviciu pe care l-a avut cu pârâtul în anul 2010, reclamanta fiind o instituție publică cu personalitate juridică de rang local, element determinant pentru stabilirea competenței materiale, astfel încât s-a apreciat a fi competent material în a soluționa cererea reclamantei tribunalul, în speță Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de rangul autorității publice parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu este o instituție publică centrală, ci una locală, cu personalitate juridică proprie și autonomie funcțională.

Curtea de Apel a apreciat că tribunalul a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, apreciind că întrucât pârâtul nu mai are, la data promovării acțiunii, calitatea de funcționar public, raportul juridic litigios nu pune în discuție răspunderea acestuia având ca izvor raportul său de serviciu, în condițiile în care se invocă încasarea unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale care ar fi fost încasate necuvenit în perioada de derulare a raportului de serviciu, punându-se în discuție elemente esențiale ale raportului de serviciu.

Or, indiferent de temeiul de drept generic indicat de către reclamantă, la stabilirea competenței materiale instanțele sunt datoare să stabilească natura juridică a raportului litigios, or acesta își are ca izvor de obligații raportul de serviciu, astfel încât numai instanțele de contencios administrativ sunt competente să analizeze elementele specifice răspunderii civile a funcționarilor publici. Încetarea calității de funcționar public nu are nicio relevanță prin raportare la regimul juridic instituit pentru repararea pagubelor cauzate de funcționarul public patrimoniului instituției publice, dispozițiile legale specifice instituind proceduri și mecanisme specifice de stabilire a răspunderii, de contestare și executare a sumelor stabilite.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta arată că instanța de fond, în mod greșit, a reținut în motivarea sentinței aplicabilitatea dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 republicată, având în vedere faptul că pârâtul a avut calitatea de funcționar public la data acordării sumelor încasate necuvenit, precum și faptul că, deși la momentul constatării prejudiciului pârâtul nu se mai afla în raporturi de serviciu cu instituția, sunt incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, deoarece este relevantă existența raportului de serviciu la momentul producerii pagubelor aduse autorității sau instituției publice, iar nu la momentul constatării acestora sau al emiterii titlului executoriu.

Este adevărat că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind stalului funcționarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres, prin lege, competență altor instanțe.

În speță însă, deși fapta pretins generatoare de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se afla în raport de serviciu cu instituția, la data constatării pagubei și apoi a sesizării instanței, pârâtul nu mai exercita o funcție în cadrul Direcției Generale de Poliție Locală Sector 6. Recurenta mai susține că funcționarul public nu se mai afla în raporturi de serviciu cu instituția la momentul constatării prejudiciului, angajarea răspunderii patrimoniale, calificată generic în art. 75 și 84 din Legea nr. 188/1999 ca fiind o răspundere civilă, nu poate fi făcută decât pe calea dreptului comun a antrenării răspunderii civile delictuale, conform prevederilor cuprinse în Codul Civil. Potrivit art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența materială de soluționare a cererii al cărei obiect are o valoare mai mică de 500.000 RON, revine judecătoriei, ca instanță de drept comun cu plenitudine de competență, și nu secției de contencios administrativ a tribunalului. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin prezenta acțiune, reclamanta a urmărit recuperarea de la pârâtă a sumei de 1.121 RON, reprezentând în opinia sa, „drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada lucrată în anul 2010, respectiv 1 ianuarie 2010 - 24 august 2010”.

Raportul de serviciu al pârâtului a încetat ulterior acestei perioade, la data de 25 august 2010 (Decizia nr. D1729 din 25 august 2010). Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu. Conform art. 109 din aceeași lege, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. Astfel, chiar dacă în prezent pârâtul nu mai are calitatea de funcționar public, suma ce se urmărește a se recupera de la acesta reprezintă drepturi salariale aferente perioadei în care pârâta a fost funcționar public și a existat între acesta și reclamantă un raport de serviciu.

Pentru a putea stabili dacă această sumă reprezintă „plată nedatorată”, instanța competentă trebuie să analizeze și să stabilească existența/inexistența raportului de serviciu între părți, cuantumul remunerației cuvenite, natura juridică a sumei ce a fost plătită pârâtului și este solicitată prin prezenta acțiune. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că soluționarea cauzei revine în competența Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar Curtea de Apel a pronunțat o hotărârea temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 împotriva Sentinței civile nr. 4673 din 3 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2013. Procesat de GGC - LM