ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6303/2013

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.C.G., obligarea pârâtului la plata sumei de 2.561 lei, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând drepturile salariale încasate necuvenit pentru perioada lucrată în anul 2010, respectiv 01 ianuarie 2010 - 07 noiembrie 2010. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare controlului efectuat de către Camera de Conturi a Municipiului București, s-a constatat faptul că aceste sume au fost încasate necuvenit. Prin Decizia Directorului Camerei de Conturi nr. 27 din 25 martie 2011, înregistrată la reclamantă sub nr. A 2831 din 29 martie 2011, s-a dispus recuperarea prejudiciului reprezentând drepturile salariale nete acordate necuvenit în perioada ianuarie - decembrie 2010 personalului angajat al Direcției. Pârâtul a fost angajat al reclamantei în cadrul Serviciului Control, Petiții și Sesizări, în funcția de consilier juridic, clasa I, grad profesional superior, treapta de salarizare 1, până la data de 08 noiembrie 2011, când i-au fost suspendate raporturile de serviciu conform Deciziei nr. D 2349 din 08 noiembrie 2010. În cursul anului 2010, în perioada 01 ianuarie 2010-07 noiembrie 2010, pârâtul a încasat necuvenit suma de 2.561 lei, reprezentând salarii de merit, contravaloarea tichetelor cadou și spor pentru condiții vătămătoare, defalcată pe luni, după cum urmează: Ianuarie - 21 lei; Februarie - 30 lei; Martie-25 lei; Aprilie-405 lei; Mai - 404 lei; Iunie - 403 lei; Iulie-315 lei; August - 340 lei; Septembrie - 311 lei; Octombrie -327 lei; Noiembrie - 82 lei. A mai arătat reclamanta faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 256 Codul muncii coroborate cu art. 992 și urm. și ale art. 1092 C. civ., privind existența plății nedatorate, în sensul că prestația față de pârât s-a făcut cu titlu de plată, care potrivit Deciziei Directorului Camerei de Conturi, a fost încasată necuvenit, neexistând o obligație a reclamantei de a plăti acea sumă, ce a fost achitată cu bună-credință și din eroare. S-a mai precizat că reclamanta a trimis pârâtului prin poștă cu confirmare de primire notificarea nr. A 3997 din 13 aprilie 2011, prin care a fost înștiințat că are de restituit suma reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit în perioada lucrată aferentă anului 2010 și că în 15 zile de la primirea notificării are posibilitatea să încheie un angajament de plată în vederea restituirii sumei, conform căruia plata să fie efectuată în rate lunare, până la stingerea totală a debitului, fără a depăși termenul de 36 de luni, însă pârâtul nu s-a prezentat la reclamantă în acest sens. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc. civ., art. 256 alin. (1) C. muncii, art. 84 lit. b) și art. 117 din Legea nr. 188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici, art. 992 și urm. C. civ., art. 1092 C. civ. și pe toate actele normative indicate în acțiune.

Hotărârea primei instanțe învestite Prin sentința civilă nr. 661 din 17 februarie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu de această instanță, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că în cazul dedus judecății, inclusiv la data stabilirii caracterului nedatorat al drepturilor salariale acordate în baza Deciziei Directorului Camerei de Conturi nr. 27 din 25 martie 2011, pârâtul nu mai avea raporturi de serviciu cu reclamanta, astfel că dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 nu sunt aplicabile în cauză și nu se mai poate, astfel, reține competența funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Hotărârea celei de-a doua instanțe învestite La rândul său, prin sentința civilă nr. 6862 din 18 septembrie 2012, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale, în consecință declinându-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că potrivit art. 84 și art. 117 din Legea nr. 188/1999 coroborat cu art. 109 din același act normativ, tribunalului îi revine competența de a soluționa, în fond, cererile privind conflictele de drepturi ori de câte ori prin legea specială nu se prevede altfel, conform art. 2 C. proc. civ., aceste dispoziții având caracter imperativ. Constatând intervenit conflictul negativ de competență, Judecătoria Sectorului 4 București a înaintat dosarul la Curtea de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Hotărârea dată în regulatorul de competență Prin sentința civilă nr. 145 din 16 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. În motivarea acestei soluții, Curtea a concluzionat, în esență, că față de dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, având în vedere că obiectul pricinii derivă din existența unor raporturi de serviciu existente între părți la momentul efectuării plății, competența de soluționare a cauzei aparține secției de contencios administrativ a tribunalului.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 145 din 16 ianuarie 2013 a formulat recurs reclamanta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 (D.G.P.L. Sector 6), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Invocând ca temei legal al demersului său judiciar, prevederile art. 299 și ale art. 304 1 C. proc. civ., recurenta Direcția Generală de Poliție Locală Sector 6 a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 4 București, înfățișând în acest sens următoarele argumente: - în mod greșit instanța care a soluționat conflictul de competență a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, apreciind că pârâtul a avut calitatea de funcționar public la data acordării sumelor necuvenite, întrucât relevantă este existența raportului de serviciu nu doar la momentul producerii pagubei, dar și la data constatării acesteia și respectiv la momentul sesizării instanței; - deși faptul pretins generator de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se afla în raport de serviciu cu instituția, la data constatării pagubei și apoi a sesizării instanței, pârâtul nu mai exercita o funcție în cadrul D.G.P.L. sector 6; - în prezenta cauză nu pot fi aplicate prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 pentru că funcționarul public nu se mai află în raporturi de serviciu cu unitatea recurentă la momentul constatării prejudiciului, angajarea răspunderii sale putând fi făcută numai pe calea de drept comun a răspunderii civile delictuale, ceea ce face ca judecătoria, ca instanță de drept comun, cu plenitudine de competență, să fie instanța stabilită pentru a soluționa cauza de față.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Recursul este fondat. Examinând hotărârea prin care s-a soluționat conflictul negativ de competență intervenit în cauza privind pe recurenta-reclamantă D.G.P.L. Sector 6, în contradictoriu cu intimatul S.C.G., având ca obiect obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 2.561 lei, actualizată cu indicele de inflație, cu titlu de drepturi salariale încasate necuvenit, Înalta Curte, constată, raportat la criticile recurentei-reclamante, la situația de fapt ca și la prevederile legale aplicabile, că se impunea stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 4 București. Înalta Curte, în acord cu susținerile recurentei-reclamante, apreciază că în cauza de față, raportat la situația concretă a intimatului-pârât, nu poate fi atrasă competența materială a instanței de contencios administrativ pe temeiul art. 84 și 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, a funcționarului public. Necontestat, astfel cum a reținut și instanța învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, la data efectuării plății sumelor ce formează obiectul acțiunii în pretenții de față, respectiv în cursul anului 2010, pârâtul a fost angajat consilier juridic în cadrul autorității recurente. Raportul său de serviciu a încetat însă la data de 8 noiembrie 2010 (Decizia nr. D.2349 din 8 noiembrie 2010), așadar anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată de față, la 13 iulie 2011 și a datei notificării trimise de recurentă (13 aprilie 2011) în vederea solicitării restituirii sumei de 2561 lei, acordată în anul 2010, urmare a Deciziei nr. 27 din 25 martie 2011 a Directorului Camerei de Conturi a Municipiului București. Contrar celor reținute de instanța a cărei hotărâre formează obiectul prezentului recurs, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 nu sunt incidente în cauză și ca atare nu sunt apte de a atrage competența instanței de contencios administrativ. Și aceasta întrucât, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe”. Or, în prezenta cauză, în mod evident, nu se mai poate vorbi, încă înainte de data formulării cererii și de data trimiterii notificării, de existența unui „raport de serviciu” între reclamanta-recurentă și intimat. În lipsa unor raporturi de serviciu existente la data investirii instanței, Înalta Curte apreciază, în sensul și spiritul normelor legale citate, că nu poate fi atrasă competența materială a instanței de contencios administrativ, pe temeiul legal invocat. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu este irelevantă, astfel cum a arătat instanța de fond, deținerea calității de funcționar public la data judecării cauzei, respectiv la data formulării acțiunii, neputându-se accepta că o normă cu caracter derogatoriu, de altfel, în ceea ce privește competența materială, în considerarea calității de funcționar public a persoanei implicate în raportul juridic, poate fi incidentă, fără limită de timp și independent de încetarea și/ sau continuarea raportului de serviciu la care norma legală face trimitere expresă. Mai mult, Înalta Curte, apreciind că nu poate fi irelevantă încetarea raporturilor de serviciu anterior constatării pretinsei pagube, semnificație având doar existența unor raporturi de serviciu între părți la momentul plății sumei în litigiu, astfel cum susține instanța de fond, arată că nu se poate reține competența funcțională a secției de contencios administrativ nici cu referire la art. 85 din Legea nr. 188/1999, la care s-a făcut trimitere, deopotrivă. Potrivit art. 85 din Legea nr. 188/1999 (forma în vigoare la data sesizării instanței) „(1) Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ. (3) Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.” (subl. n). În materia răspunderii administrativ-patrimoniale este de esență emiterea actului administrativ de imputare în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999 sau existența hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, în situația prevăzută la lit. c a aceluiași articol. Or, în măsura în care, în cauză, urmare faptului că la data stabilirii caracterului nedatorat al drepturilor salariale acordate în baza Deciziei Directorului Camerei de Conturi nr. 27 din 25 martie 2011 (f. 12-13), se suspendase raportul de serviciu al pârâtului cu autoritatea publică reclamantă, în mod evident aceasta din urmă nu a fost în măsură a emite un ordin sau o dispoziție de imputare în condițiile art. 85 alin. (1) raportat la art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 care să fi făcut eventual obiectul unui contencios în anulare la inițiativa pârâtului, pentru a se putea reține competența materială a instanței de contencios administrativ. Față de toate aspectele arătate, reținând așadar temeinicia susținerilor recurentei-reclamante care, de altfel, și-a calificat acțiunea de față încă de la momentul sesizării inițiale, ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul de față și va modifica hotărârea atacată în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 4 București, ca instanță de drept comun, competența fiind determinată în raport și de valoarea cererii conform art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.