ÎCCJ, decizie (scj.ro #86966)

Contestație în anulare. Eroare materială. Conținutul noțiunii.

Codul de procedură civilă, art. 317

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar  erorile de  fapt care  nu au  devenit  vizibile  decât la  finalul unei proceduri  judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității  juridice, pe motiv  că nu  a fost  posibilă îndreptarea  lor  prin  exercitarea  căilor  ordinare de atac.

Prin urmare, prima ipoteză a art. 317 din Codul de procedură civilă 1865, deși vizează inclusiv situații  în care  se  confundă  ori se omit date  materiale  importante  ale cauzei, nu poate constitui temei pentru  reexaminarea  fondului  prin  prisma  reaprecierii  probelor  administrate.

Decizia nr. 4743 din 28 martie 2013

Prin sentința  nr. 4420 din  9  noiembrie  2010 Curtea de Apel București- Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins  excepția  inadmisibilității cererii de obligare  a Autorității Naționale  a Vămilor  la plata  sumei de 8.348.865 lei și a respins acțiunea astfel cum a fost  formulată și precizată de reclamanta SC G România SRL în contradictoriu cu  pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de  Soluționare a Contestațiilor și Autoritatea  Națională  a Vămilor-Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București – Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală- Inspecția Mărfuri Accizate, ca neîntemeiată.

Împotriva  acestei  sentinței  a declarat recurs  reclamanta SC G România SRL, invocând  prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv interpretarea  greșită a dispozițiilor legale  incidente  în cauză.

Prin decizia nr. 1252 din 7 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de SC G România SRL împotriva  sentinței nr. 4420 din  9 noiembrie  2010, ca  nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte  a reținut  că în mod corect  instanța de  fond a constatat că reclamanta nu a  efectuat o plată dublă, întrucât obligația de plată a accizelor  stabilite în sarcina  acesteia s-a  făcut în considerarea  faptului că  societatea a  dedus din totalul  accizelor  datorate  corespunzător  livrărilor  de produse  din tutun în cursul unei luni, accizele din facturile în roșu, diminuându-se baza de impunere  cu valoarea  acestor facturi.

Prin întocmirea și includerea facturilor în roșu în jurnalele de vânzări s-a urmărit diminuarea bazei de impozitare, atât a TVA, cât și a accizelor iar prin înregistrarea în contabilitate a valorii accizelor în roșu, recurenta-reclamanta și-a dedus fără drept din totalul accizei datorate în cursul unei luni acciza aferenta „retururilor'' diminuând acciza de plată și celelalte taxe și contribuții, și în acest mod a încălcat dispozițiile art. 138 C. fiscal care reglementează ajustarea bazei de impozitare.

În concluzie, fiind în discuție deducerea nelegală a accizei pentru motivele arătate nu se poate reține că s-a efectuat o plată dublă așa cum susține recurenta-reclamantă fiind vorba de două operațiuni cu produse din tutun supuse reglementărilor fiscale.

Contestația  în anulare

Împotriva deciziei  nr.1252 din  7 martie  2012 a  formulat contestație în anulare  SC G România SRL, în temeiul  art. 318 Cod procedură civilă, susținând  că  instanța de  recurs nu a analizat  în nici un fel probele  aflate  la dosarul  cauzei  și, mai mult, din  motivarea realizată rezultă că  a intervenit o  eroare materială.

În dezvoltare, contestatoarea  a arătat că  eroarea materială  ce stă la baza  pronunțării  deciziei  Înaltei Curți de  Casație și Justiție rezultă din  însăși concluzia că „nu se poate   reține efectuarea  unei  plăți duble”, ceea ce denotă  omisiunea de a analiza ordinele de plată și  extrasele de  cont.

Din întreg  materialul probator, afirmă contestatoarea, rezultă că  a achitat acciza  aferentă produselor  returnate în antrepozitul  fiscal de  două ori, respectiv la a doua  eliberare în consum  și ca efect al  emiterii  deciziei de impunere.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației  în anulare

Examinând  decizia instanței  de recurs prin prisma  motivului  invocat de  contestatoarea SC G România SRL, Înalta Curte  constată că  în cauză nu s-a făcut  dovada  îndeplinirii  dispozițiilor art. 318 Cod procedură civilă,  prima ipoteză.

Potrivit  reglementării  invocate, „

hotărârile  instanțelor de recurs mai pot fi  atacate cu  contestație  când dezlegarea  dată este  rezultatul  unei  greșeli materiale (…)

”.

Conturând  presupusa greșeală materială,   contestatoarea  a susținut, în esență, că aceasta ar consta  în „

omisiunea  analizării  probelor  doveditoare  ale încălcării  principiului  evitării  dublei impuneri

”, prin neobservarea ordinelor de plată  și extraselor de  cont aflate la  dosarul  de fond.

În doctrina  relevantă procesual civilă, sintagma „

greșeală materială

” a fost  analizată prin  opoziție  cu  greșeala de judecată, subliniindu-se  că vizează  erori cu caracter  formal, procedural, sau  situații  în care  se  confundă  ori se omit date  materiale  importante  ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor  administrate.

Or, aspectul  invocat  prin  contestația  în anulare  de față a fost  analizat  și  dezlegat  pe baza  înscrisurilor   existente la  dosar, atât de  curtea de apel, cât și de  instanța de recurs.

Validând raționamentul primei  instanțe și, implicit, al  fiscului instanța de  recurs  a considerat  că  deducerea sumei de 4.428.397 lei reprezentând  accize  pentru  țigarete primite  în antrepozit în perioada  decembrie  2004-decembrie  2006 nu a fost  legală pentru că, în esență, operațiunea  de  distrugere a țigaretelor  consemnată în cele 8 procese verbale de  distrugere nu s-a derulat  sub  controlul  autorității fiscale.

Ca urmare, nu există  o dublă plată a accizelor  pentru  aceeași marfă, iar  considerentele reproduse  rezumativ la pct.2 al acestei decizii demonstrează că  nu poate  fi vorba de  o eroare  materială.

În realitate, ceea ce  urmărește  contestatoarea prin  exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai  repunerea  în discuție a  acestui  motiv de recurs și reevaluarea  ansamblului probator, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că ordinele de  plată  și extrasele de  cont  de nu au  aptitudinea de a-i susține concluzia, în contextul  în care nu a  solicitat  efectuarea  unei  expertize fiscale  pentru  verificarea corespondenței dintre  cantitatea de țigarete eliberată spre  consum  din  antrepozitul fiscal și acciza aferentă.

Conchizând, Înalta Curte  reține că  potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar  erorile de  fapt care  nu au  devenit  vizibile  decât la  finalul unei proceduri  judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității  juridice, pe motiv  că nu  a fost  posibilă îndreptarea  lor  prin  exercitarea  căilor  ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în:Mitrea c România/2008, Stanca Popescu  c România/2009).

În lipsa  unei  circumstanțe substanțiale  și  imperative de natură să justifice  redeschiderea  procesului  judecat irevocabil, prezenta contestație  în anulare  nu  poate fi  admisă, în contextul  în care chestiunea  presupusei duble impozitări a fost analizată de ambele  instanțe de  judecată (fond și recurs).

Văzând  și dispozițiile  art. 319 Cod procedură civilă  se va respinge  contestația  în anulare ca nefondată.