ÎCCJ, decizie (scj.ro #83069)

Societate comercială. Modificarea actului constitutiv. Abuz de majoritate. Sancțiune aplicabilă Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea societăților comerciale. Index alfabetic: societate comercială - transmiterea acțiunilor - abuz de majoritate - acționar majoritar - anulare hotărâre AGA Legea nr. 31/1990, art. 8 lit. f 2 , art. 94, art. 136 1 Abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când deciziile adunării generale a acționarilor sunt luate cu intenția de a-i prejudicia pe minoritari contrar interesului general. Principiul majorității creează doar o prezumție în sensul că voința majorității echivalează cu voința socială. În concret, în cadrul voinței sociale trebuie urmărit interesul social, care la rândul său trebuie să coincidă cu interesul comun al acționarilor.

Abuzul de majoritate există atunci când au fost reglementate obligații excesive, corelative dreptului de preemțiune, în sarcina exclusiv a acționarului minoritar și în folosul exclusiv al majoritarului, încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra acțiunilor, și anume dreptul de dispoziție. Secția comercială, Decizia nr. 570 din 11 februarie 2010 Reclamantul D.M. a chemat în judecată S.C. B.C.R. Asigurări de viață S.A. și a solicitat Tribunalului București să pronunțe o hotărâre prin care să anuleze hotărârile A.G.E.A. societății pârâte, nr. 1,2 și 3 din 22 octombrie 2007 prin care s-au adus modificări actului constitutiv ca urmare a introducerii articolului 5 1 . Reclamantul și-a argumentat acțiunea arătând că prin modalitatea de transmitere a acțiunilor adoptată în AGEA nr. 3, la a cărei anulare și-a restrâns pretențiile, se îngrădește dreptul de proprietate asupra acțiunilor.

A mai susținut reclamantul că prin noile modificări privind transmiterea acțiunilor, singurul acționar care are drepturi este B.C.R., restul acționarilor având doar obligații, iar acest dezechilibru creat trebuie sancționat. În drept, s-au invocat prevederile art. 94 și 136 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora acțiunile acordă posesorilor drepturi egale pe care trebuie să le exercite cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari. Soluționând litigiul, Tribunalul București a pronunțat sentința nr.6941/2008 prin care a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere având ca obiect anularea hotărârilor A.G.E.A.

B.C.R. nr. 1 și 2/2007, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtă iar pe fond a respins acțiunea în anularea Hotărârii AGEA nr. 3/2007 formulată de reclamantul D.M., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul a reținut că prin art.5 1 introdus în actul adițional al societății pârâte s-a instituit dreptul de preferință al acționarului majoritar B.C.R., la cumpărarea acțiunilor oferite de ceilalți acționari și că prin instituirea acestui drept nu se încalcă prevederile art. 94 și 136 1 din Legea nr. 31/1990. Potrivit instanței, acțiunile trebuie să fie de valoare egală și să acorde posesorilor drepturi egale. Acest principiu instituit de art. 94 din LSC nu presupune o egalitate perfectă în drepturi a acționarilor.

A mai reținut instanța că instituirea dreptului de preferință nu împiedică vânzarea acțiunilor de către acționarii minoritari, care pot dispune liber de acțiunile pe care le dețin. Art. 5 1 introdus în actul constitutiv dă posibilitatea acționarului majoritar să cumpere el însuși acțiunile oferite spre vânzare, fără a interzice totuși acționarului minoritar să vândă, astfel că, dreptul de dispoziție al acționarilor minoritari, în opinia instanței, nu a fost încălcat. În sprijinul acestei concluzii, tribunalul a făcut trimitere și la prevederile art. 8 lit. f) din Legea nr. 31/1990 apreciind că legea societăților comerciale permite ca prin actul constitutiv să se instituie orice restricție cu privire la transferul acțiunilor, printre aceste restricții fiind și dreptul de preemțiune.

Acesta a constituit și argumentul tribunalului pentru respingerea susținerii potrivit căreia acționarul majoritar și-ar fi exercitat cu rea-credință drepturile în raport cu acționarii minoritari. Sentința nr. 694/2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția comercială, a fost apelată de acționarul D.M. Criticile aduse sentinței fondului au vizat atât netemeinicia cât și nelegalitatea soluției pronunțată de tribunal, apelantul structurându-și susținerile pe trei aspecte: - interpretarea greșită a art. 8 alin. (1) lit. f 2 , art. 94, art. 136 1 din Legea societăților comerciale; - încălcarea și limitarea dreptului de proprietate asupra acțiunilor prin introducerea art. 5 1 în noul act constitutiv al societății; - cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată.

(...) Prin decizia nr. 54/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția comercială, s-a admis apelul declarat de reclamantul D.M., s-a schimbat în parte sentința, s-a anulat hotărârea AGEA nr. 3/2007 a SC B.C.R. Asigurări de viață S.A. și s-au menținut celelalte dispoziții. Cu referire la prima critică, ce privea încălcarea dispozițiilor legale, Curtea de Apel a reținut că, în adevăr, s-au încălcat art. 94, 136 1 și art. 8 alin. (1) lit. f 2 din Legea nr. 31/1990, întrucât prin hotărârea AGEA nr. 3, deși legea permite instituirea unei restricții convenționale, dreptul de preemțiune a fost reglementat într-un mod excesiv și abuziv, pentru că funcționează numai în favoarea acționarului majoritar.

Prin art. 5 1 din noul act constitutiv, instanța de apel a apreciat că s-au încălcat și două dintre principiile care guvernează drepturile acționarilor și anume, principiul preeminenței interesului social și principiul majorității. În continuare, după considerațiile privind interesul social și componența acestui interes, Curtea de Apel a observat că prin Hotărârea AGEA s-a comis un abuz de drept întrucât acționarul majoritar, prin vot, a stabilit condiții excesive în sarcina doar a acționarului minoritar care ar dori să vândă, acesta fiind obligat să respecte dreptul de preemțiune și împuternicirea irevocabilă stabilită în favoarea directorului societății pentru finalizarea vânzării.

Curtea de Apel a făcut trimitere și la prevederile art. 136 1 din Legea nr. 31/1990 care reglementează la nivel de principiu exercitarea cu bună-credință a dreptului de proprietate asupra acțiunilor, apreciind că acest principiu trebuie să-l ocrotească și pe acționarul minoritar de exercițiul abuziv al drepturilor acționarului majoritar. În final, Curtea a înlăturat susținerile intimatei privind restricțiile care pot fi aduse dreptului de proprietate asupra acțiunilor apreciind că, în adevăr, acest drept este recunoscut de lege, numai că în speță era vorba de modul cum acționarul majoritar și-a impus voința asupra modalității concrete de exercitare a acestui drept. Împotriva deciziei nr. 54/2009 de Curtea de Apel București, Secția comercială, a declarat recurs pârâta SC BCR Asigurări de Viață SA întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. După expunerea sintetică a situației de fapt și a considerentelor din sentința fondului, recurenta SC BCR Asigurări de Viață SA a criticat decizia Curții de Apel sub cuvânt că aceasta se fundamentează pe o interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în materia societăților comerciale. Recurenta a afirmat că a fost respectat principiul egalității în drepturi a acționarilor precum și principiul exercitării cu bună-credință a drepturilor de către acționari. Potrivit opiniei sale, principiul egalității în drepturi nu privește drepturile convenționale, ci doar acele drepturi care izvorăsc în mod direct din lege. A dezvoltat în continuare argumente în sprijinul acestei susțineri referindu-se la prevederile art. 94 alin. (1) din legea societăților comerciale.

Din această perspectivă, autoarea recursului a susținut că prin instituirea dreptului de preferință nu se încalcă dreptul de proprietate și prerogativa dispoziției asupra acțiunilor. Citând doctrina și jurisprudența, recurenta a ajuns la concluzia că fondul dreptului de proprietate nu este atins prin aplicarea principiului majorității, ci doar exercițiul acestuia. Procedura de vânzare, în accepțiunea sa, oferă posibilitatea acționarului majoritar de a cumpăra el însuși acțiunile oferite spre vânzare, fără a interzice acționarului minoritar să vândă. Printr-o altă critică s-a susținut că legea societăților comerciale permite în mod expres instituirea unor limitări privind transferul acțiunilor și cum dreptul de preferință poate fi calificat ca fiind o astfel de limitare, permisă în mod expres de art. 8 alin. (1) lit. f) din LSC, introducerea în actul constitutiv a clauzelor referitoare la dreptul de preemțiune nu este contrară legii.

Recurenta a apreciat că principiul majorității determină minoritatea să se supună majorității pentru că voințele acționarilor nu pot fi în mod obiectiv asemănătoare. În ce privește principiul majorității, recurenta a admis că acesta este limitat de apariția abuzului de drept în situația în care se încalcă interesul comun social, însă apreciază că eventualul abuz de drept trebuie raportat la drepturile legale ale acționarilor și nu la drepturile derivate din convenție. Recurenta a mai arătat că nu a fost dovedită în cauză reaua-credință a acționarului majoritar și nici vătămarea efectivă, suferită de intimat, ca acționar minoritar.(…) Recursul este nefondat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc.

civ. privește aplicarea greșită a legii. Abordarea analizei acestei critici a avut în vedere dispozițiile art. 94, 136 1 și 8 lit. f 2 din Legea nr. 31/1990 în următoarea ordine: I- 1.Prima critică a fost argumentată pe aplicabilitatea art. 94 din Legea nr.31/1990. „Acțiunile trebuie să fie de o egală valoare, ele acordă posesorilor drepturi egale”. Interpretând aceste dispoziții, recurenta a ajuns la concluzia că Legea nr. 31/1990 nu instituie o egalitate perfectă în drepturi între acționarii unei societăți, ci, dimpotrivă sunt avute în vedere numai drepturile izvorâte din lege nu și cele convenționale, stabilite între acționari sau prin actul constitutiv. Argumentele recurentei au în vedere numai un aspect care se desprinde din dispozițiile art. 94 din LSC și anume cel al egalității în drepturi ca principiu care își are izvorul în deținerea acțiunilor.

În realitate, art. 94 instituie o regulă mult mai profundă a dreptului societar care constă în egalitatea de tratament a tuturor acționarilor unei societăți comerciale. În alte cuvinte, acționarilor trebuie să li se ofere aceleași prerogative în exercitarea drepturilor lor, sens mult mai larg decât privirea teoretică asupra dispozițiilor art. 94 pe care a evocat-o în punctul său de vedere recurenta. 2. Principiul egalității în drepturi, potrivit recurentei privește numai drepturi izvorâte din lege nu și drepturi izvorâte din convenție. S-a arătat mai sus, că orice măsură care se adoptă în adunarea generală trebuie să coincidă interesului comun al acționarilor indiferent dacă sunt majoritari sau minoritari și indiferent dacă măsura luată izvorăște din lege sau din convenție.

Nu este lipsită de relevanță observația potrivit căreia principiul de guvernare majoritară chiar și atunci când legea permite anumite limitări în exercitarea unor drepturi trebuie să folosească interesului tuturor acționarilor și în niciun caz să fie folosit în scopul de a-l favoriza pe acționarul majoritar. În sensul aceluiași raționament trebuie observat că puterea pe care contractul de societate și organizarea legală a societății o acordă unora dintre acționari nu trebuie să fie deturnată pe principiul că ,,minoritatea se supune majorității” sau altfel spus cu unicul scop de a favoriza majoritarii în detrimentul minoritarilor, știut fiind că o hotărâre este adoptată pentru că este conformă atât interesului social cât și intereselor acționarilor.

II.1. Instituirea dreptului de preferință și corelația acestuia cu prevederile art. 8 alin. (1) lit.f 2 . În adevăr, art. 8 lit. f 2 din legea societăților comerciale instituie posibilitatea unor restricții cu privire la transferul acțiunilor și stabilește totodată obligativitatea ca, în actul constitutiv al societății, să fie menționate și aceste restricții. Cu privire la aceste critici, recurenta a acreditat ideea că legalitatea unei astfel de clauze pe care legea o permite nu poate fi pusă la îndoială. Este corectă afirmația autoarei recursului, în sensul că includerea în actul constitutiv a restricției este prevăzută de lege și tot corectă este și afirmația că legea prevede posibilitatea de a se restricționa dreptul de transfer asupra acțiunilor.

Ceea ce este esențial în legătură cu acest drept, conferit de lege, este însă modul în care se instituie dreptul (de preemțiune) în cazul în care se apelează la o astfel de restricție. Prin art. 5 1 intitulat ,,Transmiterea acțiunilor” s-a prevăzut: ,,Orice alt asociat în afară de B.C.R. (ofertantul) care intenționează să înstrăineze acțiunile deținute în societate (,,Acțiunile oferite”) către terț este obligat să acorde B.C.R. un drept de preempțiune la achiziționarea acțiunilor oferite. Pentru evitarea oricărui dubiu, termenul ,,terț” include pe lângă persoanele care nu dețin vreo acțiune în societate și pe ceilalți acționari ai societății în afară de ofertant și B.C.R.”. Din dispozițiile de mai sus, s-a observat fără îndoială, faptul că prin art. 5 1 , adoptat prin AGEA nr. 3/2007, i-a fost acordat exclusiv acționarului majoritar al societății, dreptul de preemțiune.

Întrucât acest drept decurge din calitatea de acționar și o astfel de clauză poate reprezenta un mijloc util pentru acționari de a-și mări participația în societate, în contextul arătat, exercitarea drepturilor de către acționarul majoritar nu respectă drepturile legitime ale celorlalți acționari întrucât preemțiunea a fost instituită într-un singur sens, din moment ce s-a menționat expres că această obligație este în sarcina oricărui asociat ,,în afară de bancă”. Este relevant în raport de argumentele de mai sus, faptul că dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. f 2 sunt în strânsă corelație cu art. 94 din Legea societăților și cu principiul general care se desprinde din conținutul său, analizat mai sus.

2. Nu în ultimul rând se impune a fi observat faptul că modificarea statutară care restrânge libertatea de a cesiona acțiunile prin menționarea unui drept de preemțiune este doar atributul adunării generale de a modifica actul constitutiv. Dar, conținutul modificării actului constitutiv vizează exercițiul dreptului asupra acțiunilor și nu este lipsit de relevanță să se observe că prin forța principiului majoritar, exprimată în adunarea generală au fost rezervate avantaje acționarilor majoritari în detrimentul acționarilor minoritari. Altfel spus, prevederea din art. 8 lit. f 2 în sensul obligativității ca în actul constitutiv să se introducă ,,orice restricții” în legătură cu transferul acțiunilor nu are și semnificația ,,în orice condiții”.

Prin urmare, nu legalitatea unei astfel de clauze restrictive este pusă la îndoială, cum a susținut recurenta, ci exercițiul acestui drept. Din acest punct de vedere s-au înlăturat și susținerile recurentei prin care invocă legalitatea modificării actului constitutiv prin faptul că diferite ,,organe abilitate” au verificat aceste modificări. III. - Cea de-a treia critică a fost examinată prin prisma aplicării art. 136 1 din Legea nr. 31/1990, abordare în cadrul căreia a fost avut în vedere principiul majorității și abuzul de majoritate asupra căruia s-a oprit instanța de apel. Se observă că în doctrină și practică se admite ideea potrivit căreia abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales atunci când deciziile adunării generale a acționarilor sunt luate cu intenția de a-i prejudicia pe minoritari contrar interesului general.

Fără observarea acestor elemente esențiale în exercițiul dreptului de a institui o restricție permisă de lege în legătură cu transmiterea acțiunilor, recurenta a exprimat opinia că principiul majorității determină minoritatea să se supună hotărârilor luate de persoana care deține majoritatea capitalului social. Este adevărat că în baza principiului majorității, așa cum a susținut recurenta, s-a creat o prezumție că voința majorității echivalează cu voința socială. Numai că voința socială nu este abstractă cum s-ar deduce din argumentele sale, ci, aceasta trebuie să coincidă cu interesul comun al acționarilor care este dat de contractul de societate și de organizarea societății. 2. - În aceeași ordine de idei, trebuie observat că organizarea societății are în vedere egalitatea de statut juridic a acționarilor, așa cum rezultă din art. 94 alin.1 din Legea nr. 31/1990 care se raportează la drepturile atașate acțiunilor.

Egalitatea de statut juridic nu se referă la o egalitate perfectă în drepturi, independentă de participația la capital, ci la egalitate de tratament în exercițiul dreptului. Așa se explică de ce principiul majorității creează doar o prezumție în sensul că voința majorității echivalează cu voința socială. În concret, în cadrul voinței sociale trebuie urmărit interesul social care la rândul său trebuie să coincidă cu interesul comun al acționarilor. În caz contrar, prin deturnarea funcțiilor și principiului majorității se ajunge la abuzul de majoritate săvârșit în cadrul adunării generale a acționarilor și la prejudicierea intereselor legitime ale minoritarilor. Prin urmare, se poate trage concluzia că interacțiunea dintre voința individuală și cea a majorității nu conduce inevitabil la înfrângerea celei dintâi, astfel că forța principiului majorității nu este absolută pentru a putea fi opusă în orice situație.

3. Recurenta a susținut că nu a săvârșit un abuz de majoritate prin introducerea art. 5 1 în actul constitutiv, întrucât un astfel de abuz se analizează prin raportare la drepturile legale ale acționarilor, drepturi care derivă din acțiunile deținute și nu cu referire la drepturile derivate din convenții prin care se instituie drepturi inexistente anterior în patrimoniul acționarului. Susținerea nu a fost primită. Transmiterea acțiunilor și restricțiile convenționale pentru exercițiul acestei transmiteri derivă din calitatea de acționar și orice măsură, indiferent că se instituie drepturi care ar putea să privească în viitor patrimoniul acționarului, vizează interesul legitim al acționarilor, care se traduce, în speță, în recunoașterea dreptului de preemțiune și a procedurii instituită pentru valorificarea acestui drept în favoarea acționarilor care doresc să-și transmită acțiunile, respectând dispozițiile mai sus analizate.

IV. - Revenind la critica de nelegalitate prin prisma săvârșirii abuzului de majoritate a cărui inexistență a fost invocată de recurentă: Art. 136 1 din Legea nr. 31/1990 reglementează în domeniul societar principiul exercitării cu bună-credință a dreptului de proprietate asupra acțiunilor. Din acest punct de vedere trebuie precizat mai întâi că restricția instituită prin art. 5 1 în adunarea generală privește exercițiul dreptului de proprietate. În al doilea rând trebuie observat dacă a existat elementul intențional de a impune numai în sarcina acționarului minoritar anumite obligații, acționarul majoritar fiind favorizat prin măsura luată.

Sub ambele aspecte subliniate s-a constatat că abuzul de majoritate a existat întrucât au fost reglementate obligații excesive, corelative dreptului de preemțiune, în sarcina exclusiv a acționarului minoritar și în folosul exclusiv al majoritarului – (în acest sens prin procedura instituită s-au acordat puteri directorului B.C.R. peste voința acționarului minoritar), încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra acțiunilor, și anume dreptul de dispoziție. 2. Opunând o astfel de clauză nu se poate reține că acționarul majoritar și-a exercitat drepturile în adunarea generală cu bună-credință și cu respectarea intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari.

Chiar, dacă în legea nr. 31/1990 nu sunt prevăzute interdicții în legătură cu poziția acționarului majoritar prin care folosirea poziției de majoritar să fie interzisă, (ca în cazul legii nr. 297/2004), dispozițiile art. 136 1 din LSC sunt suficiente pentru a se aprecia dacă acționarul majoritar, care guvernează societatea, acționează în interes social și cu bună-credință. În concret, această poziție a acționarului majoritar se raportează la avantajele obținute în AGEA în detrimentul celorlalți acționari. În aceste condiții, corect Curtea de Apel prin decizia criticată a procedat la sancționarea abuzului de drept prin anularea Hotărârii AGEA. 3. În privința exercițiului drepturilor în adunarea generală, recurenta a înțeles să demonstreze că nu a fost dovedită reaua-credință în exercitarea dreptului, motivat de faptul că nu există nicio dispoziție legală care să-i limiteze sau să-i condiționeze un astfel de drept.

Raționamentul recurentei se bazează pe natura convențională a dreptului de preferință la cumpărarea acțiunilor oferite spre vânzare, care, în opinia sa, îl exclude de la regula egalității. A justificat această excludere pe faptul că dreptul de preferință nu este conferit de calitatea de acționar. Această susținere a fost înlăturată. Dreptul de proprietate asupra acțiunilor și atributele acestui drept decurg din calitatea de acționar astfel că toate măsurile care vizează acest drept sunt în legătură sau decurg din calitatea de acționar.

În cazul de față transmiterea acțiunilor a fost restricționată prin instituirea dreptului de preemțiune, iar în exercitarea dreptului de preemțiune au fost stabilite condiții excesive, care au fost îndreptate într-un singur sens (către acționarul minoritar) prin folosirea poziției majoritare care constituie o manifestare a abuzului de drept, a poziției dominante în luarea deciziilor în societate.(...) Prin urmare, nu simpla poziție dominantă generează abuz de drept, ci nerespectarea cerințelor privind exercițiul drepturilor. În consecință, față de cele ce preced, constatând că decizia Curții de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, conform art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.(…)