ÎCCJ, decizie (scj.ro #83069)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83069) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Societate

comercială. Modificarea actului constitutiv. Abuz de majoritate.

Sancțiune aplicabilă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcționarea

societăților comerciale.

Index alfabetic:

societate comercială

-

transmiterea acțiunilor

-

abuz de majoritate

-

acționar majoritar

-

anulare hotărâre AGA

Legea

nr. 31/1990, art. 8 lit. f

2

,

art. 94, art. 136

1

Abuzul

de majoritate este o formă a abuzului de drept care există mai ales

atunci când deciziile adunării generale a acționarilor sunt luate cu

intenția de a-i prejudicia pe minoritari contrar interesului general.

Principiul

majorității creează doar o prezumție în sensul că

voința majorității echivalează cu voința socială.

În concret, în cadrul voinței sociale trebuie urmărit interesul

social, care la rândul său trebuie să coincidă cu interesul

comun al acționarilor.

Abuzul

de majoritate există atunci când au fost reglementate obligații

excesive, corelative dreptului de preemțiune, în sarcina exclusiv a

acționarului minoritar și în folosul exclusiv al majoritarului,

încălcându-se unul din atributele dreptului de proprietate asupra

acțiunilor, și anume dreptul de dispoziție.

Secția

comercială, Decizia nr. 570 din 11 februarie 2010

Reclamantul

D.M. a chemat în judecată S.C. B.C.R. Asigurări de viață

S.A. și a solicitat Tribunalului București să pronunțe o

hotărâre prin care să anuleze hotărârile A.G.E.A.

societății  pârâte, nr. 1,2 și 3 din 22 octombrie 2007 prin care

s-au adus modificări actului constitutiv ca urmare a introducerii

articolului 5

1

. Reclamantul și-a argumentat acțiunea

arătând că prin modalitatea de transmitere a acțiunilor

adoptată în AGEA nr. 3, la a cărei anulare și-a restrâns

pretențiile, se îngrădește dreptul de proprietate asupra

acțiunilor.

A mai

susținut reclamantul că prin noile modificări privind

transmiterea acțiunilor, singurul acționar care are drepturi este

B.C.R., restul acționarilor având doar obligații, iar acest

dezechilibru creat trebuie sancționat. În drept, s-au invocat prevederile

art. 94 și 136 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora acțiunile

acordă posesorilor drepturi egale pe care trebuie să le exercite cu

bună-credință, cu respectarea drepturilor și intereselor

legitime ale societății și ale celorlalți  acționari.

Soluționând

litigiul, Tribunalul București a pronunțat sentința nr.6941/2008

prin care a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de

cerere având ca obiect anularea hotărârilor A.G.E.A. B.C.R. nr. 1 și

2/2007, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtă

iar pe fond a respins acțiunea în anularea Hotărârii AGEA nr. 3/2007

formulată de reclamantul D.M., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a

reținut că prin art.5

1

introdus în actul adițional al

societății pârâte s-a instituit dreptul de preferință al

acționarului majoritar B.C.R., la cumpărarea acțiunilor oferite

de ceilalți acționari și că prin instituirea acestui drept

nu se încalcă  prevederile art. 94 și 136

1

din Legea nr. 31/1990.

Potrivit

instanței, acțiunile trebuie să fie de valoare egală

și să acorde posesorilor drepturi egale. Acest principiu instituit de

art. 94 din LSC nu presupune o egalitate perfectă în drepturi a

acționarilor. A mai reținut instanța că instituirea

dreptului de preferință nu împiedică vânzarea acțiunilor de

către acționarii minoritari, care pot dispune liber de acțiunile

pe care le dețin. Art. 5

1

introdus în actul constitutiv dă

posibilitatea acționarului majoritar să cumpere el însuși

acțiunile oferite spre vânzare, fără a interzice totuși

acționarului minoritar să vândă, astfel că, dreptul de

dispoziție al acționarilor minoritari, în opinia instanței, nu a

fost încălcat. În sprijinul acestei concluzii, tribunalul a făcut

trimitere și la prevederile art. 8 lit. f) din Legea nr. 31/1990 apreciind

că legea societăților comerciale permite ca prin actul

constitutiv să se instituie orice restricție cu privire la transferul

acțiunilor, printre aceste restricții fiind și dreptul de

preemțiune.

Acesta a

constituit și argumentul tribunalului pentru respingerea susținerii

potrivit căreia acționarul majoritar și-ar fi exercitat cu

rea-credință drepturile în raport cu acționarii minoritari.

Sentința

nr. 694/2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția

comercială, a fost apelată de acționarul D.M.

Criticile

aduse sentinței fondului au vizat atât netemeinicia cât și

nelegalitatea soluției pronunțată de tribunal, apelantul

structurându-și susținerile pe trei aspecte:

-

interpretarea greșită a art. 8 alin. (1) lit. f

2

, art. 94,

art. 136

1

din Legea societăților comerciale;

-

încălcarea și limitarea dreptului de proprietate asupra

acțiunilor prin introducerea art. 5

1

în noul act constitutiv al

societății;

- cuantumul

excesiv al cheltuielilor de judecată. (...)

Prin decizia

nr. 54/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția

comercială, s-a admis apelul declarat de reclamantul D.M., s-a schimbat în

parte sentința, s-a anulat hotărârea AGEA nr. 3/2007 a SC  B.C.R.

Asigurări de viață S.A. și s-au menținut celelalte

dispoziții.

Cu referire

la prima critică, ce privea încălcarea dispozițiilor legale,

Curtea de Apel a reținut că, în adevăr, s-au încălcat art. 94,

136

1

și art. 8 alin. (1) lit. f

2

din Legea nr. 31/1990,

întrucât prin hotărârea AGEA nr. 3, deși legea permite instituirea

unei restricții convenționale, dreptul de preemțiune a fost

reglementat într-un mod excesiv și abuziv, pentru că

funcționează numai în favoarea acționarului majoritar.

Prin art. 5

1

din noul act constitutiv, instanța de apel a apreciat că s-au

încălcat și două dintre principiile care guvernează

drepturile acționarilor și anume, principiul preeminenței

interesului social și principiul majorității. În continuare,

după considerațiile privind interesul social și componența

acestui interes, Curtea de Apel a observat că prin Hotărârea AGEA s-a

comis un abuz de drept întrucât  acționarul majoritar, prin vot, a

stabilit condiții excesive în sarcina doar a acționarului minoritar

care ar dori să vândă, acesta fiind  obligat să respecte dreptul

de preemțiune și împuternicirea irevocabilă stabilită în

favoarea directorului societății pentru finalizarea vânzării.

Curtea de

Apel a făcut trimitere și la prevederile art. 136

1

din

Legea nr. 31/1990 care reglementează la nivel de principiu exercitarea cu

bună-credință a dreptului de proprietate asupra acțiunilor,

apreciind că acest principiu trebuie să-l ocrotească și pe

acționarul minoritar de exercițiul abuziv al drepturilor

acționarului majoritar. În final, Curtea a înlăturat susținerile

intimatei privind restricțiile care pot fi aduse dreptului de proprietate

asupra acțiunilor apreciind că, în adevăr, acest drept este

recunoscut de lege, numai că în speță era vorba de modul cum

acționarul  majoritar și-a impus voința asupra

modalității concrete de exercitare a acestui drept.

Împotriva

deciziei nr. 54/2009 de Curtea de Apel București, Secția

comercială, a declarat  recurs pârâta SC BCR Asigurări de

Viață SA întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

După

expunerea sintetică a situației de fapt și a considerentelor din

sentința fondului, recurenta SC BCR Asigurări de Viață SA a

criticat decizia Curții de Apel sub cuvânt că aceasta se fundamentează

pe o  interpretare eronată a prevederilor legale aplicabile în materia

societăților comerciale.

Recurenta a

afirmat că a fost respectat principiul egalității în drepturi a

acționarilor precum și principiul exercitării cu

bună-credință a drepturilor de către acționari.

Potrivit opiniei sale, principiul egalității în drepturi nu

privește  drepturile convenționale, ci doar acele drepturi care

izvorăsc în mod direct din lege. A dezvoltat în continuare argumente în

sprijinul acestei susțineri referindu-se la prevederile art. 94 alin. (1)

din legea  societăților comerciale. Din această

perspectivă, autoarea recursului a susținut că prin instituirea

dreptului de preferință nu se încalcă dreptul de proprietate

și prerogativa dispoziției asupra acțiunilor. Citând doctrina

și jurisprudența, recurenta a ajuns la concluzia că fondul

dreptului de proprietate nu este atins prin aplicarea principiului

majorității, ci doar exercițiul acestuia. Procedura de vânzare,

în accepțiunea sa, oferă posibilitatea acționarului majoritar de

a cumpăra el însuși acțiunile oferite spre vânzare,

fără a interzice acționarului minoritar să vândă.

Printr-o

altă critică s-a susținut că legea societăților

comerciale permite în mod expres instituirea unor limitări privind

transferul acțiunilor și cum dreptul de preferință poate fi

calificat ca fiind o astfel de limitare, permisă în mod expres de art. 8

alin. (1) lit. f) din LSC, introducerea în actul constitutiv a clauzelor

referitoare la dreptul de preemțiune nu este contrară legii.

Recurenta a

apreciat că principiul majorității determină minoritatea

să se supună majorității pentru că voințele

acționarilor nu pot fi în mod obiectiv  asemănătoare. În ce

privește principiul majorității, recurenta a admis că

acesta este limitat de apariția abuzului de drept în situația în care

se încalcă interesul comun social, însă apreciază că

eventualul abuz de drept trebuie raportat la drepturile  legale ale

acționarilor și nu la drepturile derivate din convenție.

Recurenta a

mai arătat că nu a fost dovedită în cauză reaua-credință

a acționarului majoritar și nici vătămarea efectivă,

suferită de intimat, ca acționar minoritar.(…)

Recursul

este nefondat.

Motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.

privește aplicarea greșită a legii. Abordarea analizei acestei

critici a avut în vedere dispozițiile art. 94, 136

1

și 8

lit. f

2

din Legea nr. 31/1990 în următoarea ordine:

I- 1.Prima

critică a fost argumentată pe aplicabilitatea art. 94 din Legea

nr.31/1990.

„Acțiunile

trebuie să fie de o egală valoare, ele acordă posesorilor

drepturi egale”.

Interpretând

aceste dispoziții, recurenta a ajuns la concluzia că Legea nr. 31/1990

nu instituie o egalitate perfectă în drepturi între acționarii unei

societăți, ci, dimpotrivă sunt avute în vedere numai drepturile

izvorâte din lege nu și cele convenționale, stabilite între

acționari sau prin actul constitutiv.

Argumentele

recurentei au în vedere numai un aspect care se desprinde din dispozițiile

art. 94 din LSC și anume cel al  egalității în drepturi ca

principiu care își  are izvorul în deținerea acțiunilor. În

realitate, art. 94 instituie o regulă mult mai profundă a dreptului

societar care constă în egalitatea de tratament a tuturor

acționarilor unei societăți comerciale. În alte cuvinte,

acționarilor trebuie să li se ofere aceleași prerogative în

exercitarea drepturilor lor, sens mult mai larg decât privirea teoretică

asupra dispozițiilor art. 94 pe care a evocat-o în punctul său de

vedere recurenta.

2.

Principiul egalității în drepturi, potrivit recurentei privește

numai drepturi izvorâte din lege nu și drepturi izvorâte din

convenție.

S-a

arătat mai sus, că orice măsură care se adoptă în

adunarea generală trebuie să coincidă interesului comun al

acționarilor indiferent dacă sunt majoritari sau minoritari și

indiferent dacă măsura luată izvorăște din lege sau

din convenție.

Nu este

lipsită de relevanță observația potrivit căreia

principiul de guvernare majoritară chiar și atunci când legea permite

anumite limitări în exercitarea unor drepturi trebuie să

folosească interesului tuturor acționarilor și în niciun caz

să fie folosit în scopul de a-l favoriza pe acționarul majoritar. În

sensul aceluiași raționament trebuie observat că puterea pe care

contractul de societate și organizarea legală a societății

o acordă unora dintre acționari nu trebuie să fie deturnată

pe principiul că ,,minoritatea se supune majorității” sau altfel

spus cu unicul scop de a favoriza majoritarii în detrimentul minoritarilor,

știut fiind că o hotărâre este adoptată pentru că este

conformă atât interesului social cât și intereselor

acționarilor.

II.1.

Instituirea dreptului de preferință și corelația acestuia

cu prevederile art. 8 alin. (1) lit.f

2

.

În

adevăr, art. 8 lit. f

2

din legea societăților

comerciale instituie posibilitatea  unor restricții cu privire la

transferul acțiunilor și stabilește totodată

obligativitatea  ca, în actul constitutiv al societății, să fie

menționate și aceste restricții.

Cu privire

la aceste critici, recurenta a acreditat ideea că legalitatea unei astfel

de clauze pe care legea o permite nu poate fi pusă la îndoială. Este

corectă afirmația autoarei recursului, în sensul că includerea

în actul constitutiv a restricției este prevăzută de lege

și tot corectă este și afirmația că legea prevede

posibilitatea de a se restricționa dreptul de transfer asupra

acțiunilor.

Ceea ce este

esențial în legătură cu acest drept, conferit de lege, este

însă modul în care se instituie dreptul (de preemțiune) în cazul în

care se apelează la o astfel de restricție.

Prin art. 5

1

intitulat ,,Transmiterea acțiunilor” s-a prevăzut: ,,Orice alt

asociat în afară de B.C.R. (ofertantul)

care

intenționează să înstrăineze acțiunile deținute

în societate (,,Acțiunile oferite”) către terț este obligat

să acorde B.C.R. un drept de preempțiune la achiziționarea

acțiunilor oferite. Pentru evitarea oricărui dubiu, termenul

,,terț” include pe lângă persoanele care nu dețin vreo

acțiune în societate și pe ceilalți acționari ai societății

în afară de ofertant și B.C.R.”.

Din

dispozițiile de mai sus, s-a observat fără îndoială, faptul

că prin art. 5

1

, adoptat prin AGEA nr. 3/2007, i-a fost acordat

exclusiv acționarului majoritar al societății, dreptul de

preemțiune. Întrucât acest drept decurge din calitatea de acționar

și o astfel de clauză poate reprezenta un mijloc util pentru

acționari de a-și  mări participația în societate, în

contextul arătat, exercitarea drepturilor de către acționarul

majoritar nu respectă drepturile legitime ale celorlalți

acționari întrucât preemțiunea a fost instituită într-un singur

sens, din moment ce s-a menționat expres că această

obligație  este în sarcina oricărui asociat ,,în afară de

bancă”.

Este

relevant în raport de argumentele de mai sus, faptul că dispozițiile

art. 8 alin. (1) lit. f

2

sunt în strânsă corelație cu art.

94 din Legea societăților și cu principiul general care se

desprinde din conținutul său, analizat mai sus.

ultimul rând se impune a fi observat faptul că modificarea statutară

care restrânge libertatea de a cesiona acțiunile prin menționarea

unui drept de preemțiune este doar atributul adunării generale de a

modifica actul constitutiv. Dar, conținutul modificării actului

constitutiv vizează exercițiul dreptului asupra acțiunilor

și nu este lipsit de relevanță să se observe că prin

forța principiului majoritar, exprimată în adunarea generală au

fost rezervate avantaje acționarilor majoritari în detrimentul

acționarilor minoritari.

Altfel spus,

prevederea din art. 8 lit. f

2

în sensul obligativității ca

în actul  constitutiv să se introducă ,,orice restricții” în

legătură cu transferul acțiunilor nu are și

semnificația ,,în orice condiții”.

Prin urmare,

nu legalitatea unei astfel de clauze restrictive este pusă la

îndoială, cum a susținut recurenta, ci exercițiul acestui

drept.

Din acest

punct de vedere s-au înlăturat și susținerile recurentei prin

care invocă legalitatea modificării actului constitutiv prin faptul

că diferite ,,organe abilitate” au verificat aceste modificări.

III. - Cea

de-a treia critică a fost examinată prin prisma aplicării art. 136

1

din Legea nr. 31/1990, abordare în cadrul căreia a fost avut în vedere

principiul majorității și abuzul de majoritate asupra

căruia s-a oprit instanța de apel.

Se

observă că în doctrină și practică se admite ideea

potrivit căreia abuzul de majoritate este o formă a abuzului de drept

care există mai ales atunci când deciziile adunării generale  a

acționarilor sunt luate cu intenția de a-i prejudicia pe minoritari

contrar interesului general.

Fără

observarea acestor elemente esențiale în exercițiul dreptului de a

institui o restricție permisă de lege în legătură cu

transmiterea acțiunilor, recurenta a  exprimat opinia că principiul

majorității determină minoritatea să se supună

hotărârilor luate de persoana care deține majoritatea capitalului

social.

Este

adevărat că în baza principiului majorității, așa cum

a susținut recurenta, s-a creat o prezumție că voința

majorității echivalează cu voința socială. Numai

că voința socială nu este abstractă cum s-ar deduce din

argumentele sale, ci, aceasta  trebuie să coincidă cu interesul comun

al acționarilor care este dat de contractul de societate și de

organizarea societății.

aceeași ordine de idei, trebuie observat că organizarea

societății are în vedere egalitatea de statut juridic a

acționarilor, așa cum rezultă din art. 94 alin.1  din Legea nr. 31/1990

care se raportează la drepturile atașate acțiunilor. Egalitatea

de statut juridic nu se referă la o egalitate perfectă în drepturi,

independentă de participația la capital, ci la egalitate de tratament

în exercițiul dreptului. Așa se explică de ce principiul

majorității creează doar o prezumție în sensul că

voința majorității echivalează cu voința socială.

În concret, în cadrul voinței sociale trebuie urmărit interesul

social care la rândul său trebuie să coincidă cu interesul comun

al acționarilor.

În caz

contrar, prin deturnarea funcțiilor și principiului

majorității se ajunge la abuzul de majoritate săvârșit în

cadrul adunării generale a acționarilor și la prejudicierea

intereselor legitime ale minoritarilor.

Prin urmare,

se poate trage concluzia că interacțiunea dintre voința

individuală și cea a majorității nu conduce inevitabil la

înfrângerea celei dintâi, astfel că forța principiului

majorității nu este absolută pentru a putea fi opusă în

orice situație.

a susținut că nu a săvârșit un abuz de majoritate prin

introducerea art. 5

1

în actul constitutiv, întrucât un astfel de

abuz se analizează prin raportare la drepturile legale ale

acționarilor, drepturi care derivă din acțiunile deținute

și nu cu referire la drepturile derivate din convenții prin care se

instituie  drepturi inexistente anterior în patrimoniul acționarului.

Susținerea

nu a fost primită. Transmiterea acțiunilor și restricțiile

convenționale pentru exercițiul acestei transmiteri derivă din

calitatea de acționar și orice măsură, indiferent că

se instituie drepturi care ar putea să privească în viitor

patrimoniul acționarului, vizează interesul legitim al

acționarilor, care se traduce, în speță, în recunoașterea

dreptului de preemțiune și a procedurii instituită pentru

valorificarea acestui drept în favoarea acționarilor care doresc

să-și transmită acțiunile, respectând dispozițiile mai

sus analizate.

IV. -

Revenind la critica de nelegalitate prin  prisma săvârșirii abuzului

de majoritate a cărui inexistență a  fost invocată de

recurentă:

Art. 136

1

din Legea nr. 31/1990 reglementează în domeniul societar principiul

exercitării cu bună-credință a dreptului de proprietate

asupra acțiunilor. Din acest punct de vedere trebuie precizat mai întâi

că restricția instituită prin art. 5

1

în adunarea

generală privește exercițiul dreptului de proprietate. În al

doilea rând trebuie  observat dacă a existat elementul intențional de

a impune numai în sarcina acționarului minoritar anumite obligații,

acționarul majoritar fiind favorizat prin măsura luată.

Sub ambele

aspecte subliniate s-a constatat că abuzul de majoritate a existat

întrucât au fost reglementate obligații excesive, corelative dreptului de

preemțiune, în sarcina exclusiv a acționarului minoritar și în

folosul exclusiv al majoritarului – (în acest sens prin procedura

instituită s-au acordat puteri directorului B.C.R. peste voința

acționarului minoritar), încălcându-se unul din atributele dreptului

de proprietate asupra acțiunilor, și anume dreptul de

dispoziție.

astfel de clauză nu se poate reține că acționarul majoritar

și-a exercitat drepturile în adunarea generală cu

bună-credință și cu respectarea intereselor legitime ale

societății și ale celorlalți acționari. Chiar,

dacă în legea nr. 31/1990 nu sunt prevăzute interdicții în

legătură cu poziția acționarului majoritar prin care

folosirea poziției de majoritar să fie interzisă, (ca în cazul

legii nr. 297/2004), dispozițiile art. 136

1

din LSC sunt

suficiente pentru a se aprecia dacă acționarul majoritar, care

guvernează societatea, acționează în interes social și cu

bună-credință.  În concret, această poziție a

acționarului majoritar se raportează la avantajele obținute în

AGEA în detrimentul celorlalți acționari. În aceste condiții,

corect Curtea de Apel prin decizia criticată a procedat la

sancționarea abuzului de drept prin anularea Hotărârii AGEA.

privința exercițiului drepturilor în adunarea generală,

recurenta a înțeles să demonstreze că nu a fost dovedită

reaua-credință în exercitarea dreptului, motivat de faptul că nu

există nicio dispoziție legală care să-i limiteze sau

să-i condiționeze un astfel de drept.

Raționamentul

recurentei se bazează pe natura convențională a dreptului de

preferință la cumpărarea acțiunilor oferite spre vânzare,

care, în opinia sa, îl exclude de la regula egalității. A justificat

această excludere pe faptul că dreptul de preferință nu

este conferit de calitatea de acționar. Această susținere a fost

înlăturată. Dreptul de proprietate asupra acțiunilor și

atributele acestui drept decurg din calitatea de acționar astfel că

toate măsurile care vizează acest drept sunt în  legătură

sau decurg din calitatea de acționar. În cazul de față

transmiterea acțiunilor a fost restricționată prin instituirea

dreptului de preemțiune, iar în exercitarea dreptului de  preemțiune

au fost stabilite condiții excesive, care au fost îndreptate într-un

singur sens (către acționarul minoritar) prin folosirea poziției

majoritare care constituie o manifestare a abuzului de drept, a poziției

dominante în  luarea deciziilor în societate.(...)

Prin urmare,

nu simpla poziție dominantă generează abuz de drept, ci

nerespectarea cerințelor privind exercițiul drepturilor.

În

consecință, față de cele ce preced, constatând că

decizia Curții de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii,

conform art. 312 C. proc. civ., recursul a fost  respins ca nefondat.(…)