ÎCCJ, decizie (scj.ro #84677)

Apel . Efectul extensiv . Citare Potrivit art.371 alin.1 C.proc.pen ., instanța judecă apelul cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel . Ca atare , prevederile art.375 alin.2 din același cod, potrivit cărora judecarea apelului se face cu citarea părților , trebuie înțelese în sensul că se citează persoanele menționate în art.371 alin.1, cele care au calitatea de părți în procesul ajuns în faza de apel ; cele care, nedeclarând apel și nefiind vizate de declarația de apel , nu mai sunt părți în această fază procesuală . În consecință , dacă instanța , făcând aplicarea art.373 C.proc.pen ., extinde efectele apelului cu privire la alte persoane decât cele prevăzute în art.371 alin.1, acestea nu trebuie citate , soluția adoptându -se în lipsa lor ; ele au însă dreptul de a ataca decizia cu recurs, potrivit art.385 1 alin.4 partea finală , pentru alte motive decât cazul de casare prevăzut în art.385 9 alin.1 pct.21 C.proc.pen . Decizia Secției penale nr.658 din 6 februarie 2002 Prin sentința penală nr.274 din 16 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor , inculpații F.A., Z.M.

și D.G. au fost condamnați pentru săvârșirea , între altele , a infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art.215 alin.1, 2 și 5 C.pen ., respectiv a complicității la această infracțiune . Instanța a reținut că inculpații , prin înșelăciune , au păgubit partea civilă cu suma de 46 milioane de lire italiene . Curtea de Apel Oradea , prin decizia penală nr.103 din 19 aprilie 2001, a admis apelurile declarate de inculpații Z.M. și D.G., a extins efectele și cu privire la inculpatul F.A. care nu declarase apel , și a schimbat încadrarea juridică a infracțiunilor săvârșite de inculpați , ca urmare a adoptării Ordonanței de urgență nr.207/2000, din art.215 alin.1, 2 și 5, în prevederile art.215 alin.1și 2 C.pen ., aplicând , totodată , pedepse mai ușoare , potrivit noii încadrări juridice . Împotriva acestei decizii inculpatul F.A.

a declarat recurs, apărătorul susținând că instanța de apel , procedând la judecarea apelurilor celorlalți doi inculpați și extinzând efectele apelurilor și privitor la F.A., nu l-a citat pe acesta din urmă , ceea ce constituie motive de casare conform art. 385 9 alin.1 pct.17 1 și 21 C.proc.pen .; prin cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut în art.385 9 alin.1 pct.14 din același cod, inculpatul a susținut că pedeapsa a fost greșit individualizată și a solicitat suspendarea condiționată a executării pedepsei . Recursul este nefondat . Potrivit art.371 alin.1 C.proc.pen ., instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care o are apelantul în proces , iar potrivit art.373 din același cod, instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă , putând hotărî și în privința lor , fără să poată crea acestor părți o situație mai grea . Pe de altă parte , potrivit art.375 alin.2, judecarea apelului se face cu citarea părților . Din analiza acestor texte rezultă că efectul extensiv al apelului este instituit de lege pentru a da posibilitatea ca această cale de atac să folosească părților ce aparțin aceluiași grup procesual ,

iar soluția dată cauzei să fie concordantă pentru toate persoanele aflate în situație identică ori asemănătoare cu cea a apelantului . Mai rezultă că instanța de apel , făcând aplicarea dispozițiilor referitoare la efectul extensiv , nu este obligată să citeze partea vizată de acest efect , singura limitare fiind neagravarea situației acestei părți . În speță , instanța de apel a fost sesizată numai cu apelurile declarate de inculpații Z.M.

și D.G.; constatând că ulterior judecării cauzei în primă instanță a intervenit o lege mai favorabilă , noua lege a fost corect aplicată de instanța de apel , ca urmare a extinderii efectelor și asupra inculpatului F.A., fără a-l cita pe acesta . Inculpatul are, însă , deschisă calea recursului împotriva deciziei instanței de apel , putând invoca alte motive de casare . Față de considerentele expuse , critica referitoare la necitarea inculpatului în apelul celorlalți inculpați nu poate fi primită . Constatându -se că și critica privitoare la individualizarea pedepsei de către instanța de apel este nefondată , recursul declarat de inculpat a fost respins .

20. APEL.MOTIV DE APEL PRIVIND JUDECAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ

INSTANȚĂ ÎN LIPSA INCULPATULUI ARESTAT ÎN ALTĂ CAUZĂ.OBLIGAȚIA DE A VERIFICA

În cazul în care inculpatul condamnat în primă instanță susține în apel că a fost judecat în lipsă deși era arestat în executarea unei pedepse anterioare , instanța are obligația să verifice realitatea acestei susțineri și , dacă ea se confirmă , să desființeze sentința și să dispună rejudecarea cauzei de către prima instanță . Respingerea apelului , cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată în stare de libertate , a fost ascultat și i s-a asigurat un apărător, iar instanța de fond nu a fost înștiințată despre arestarea lui în altă cauză înaintea dezbaterilor, fără a verifica existența acestui caz de nulitate absolută a hotărârii prevăzut în art.197 alin.2 și 3 C.proc.pen., constituie motiv de admitere a recursului inculpatului și de casare a deciziei cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

Decizia Secției penale nr.920 din 19 februarie 2002 Prin sentința penală nr.20 din 14 martie 2001, Tribunalul Sălaj a condamnat pe inculpatul B.B., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel, susținând, între altele, că a fost judecat în lipsă, deși se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr.206 din 7 iunie 2001, a admis apelul numai cu privire la omisiunea de a contopi unele pedepse. În ceea ce privește judecarea inculpatului în lipsă, s-a motivat că el a fost trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat în legătură cu învinuirile aduse, i s-a asigurat apărarea, iar instanța nu a fost încunoștințată despre arestarea lui pentru excutarea unei pedepse anterioare.

Decizia a fost atacată cu recurs de inculpat, cu motivarea că hotărârea primei instanțe era lovită de nulitate absolută, având în vedere că judecarea cauzei a avut loc fără a fi adus la judecată de la locul de deținere unde se afla în executarea unei pedepse. Recursul este fondat. Potrivit art.314 C.proc.pen., judecata nu poate avea loc decât în prezenta inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, aducerea lui la judecată fiind obligatorie. Pe de altă parte, potrivit art.197 alin.2 și 3 din același cod, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, între altele, și dispozițiile relative la prezența inculpatului când este obligatorie potrivit legii, această nulitate neputând fi acoperită în nici un mod.

În raport cu aceste prevederi legale, instanța de apel avea obligația să verifice dacă susținerea inculpatului este reală, iar în cazul în care ar fi constatat realitatea acesteia, trebuia să admită apelul, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță. Întrucât la dosar nu există dovezi în acest sens, în vederea stabilirii dacă inculpatul la data judecății la prima instanță se afla ori nu în stare de deținere și nu a fost adus la judecată, recursul a fost admis și s-a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea rejudecării sub aspectul menționat.