ÎCCJ, decizie (scj.ro #84677)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84677) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Apel
.
Efectul
extensiv
.
Citare
Potrivit
art.371 alin.1
C.proc.pen
.,
instanța
judecă
apelul
cu
privire
la
persoana
care l-a
declarat
și
la
persoana
la care se
referă
declarația
de
apel
.
Ca
atare
,
prevederile
art.375 alin.2 din
același
cod,
potrivit
cărora
judecarea
apelului
se face cu
citarea
părților
,
trebuie
înțelese
în
sensul
că
se
citează
persoanele
menționate
în
art.371 alin.1,
cele
care au
calitatea
de
părți
în
procesul
ajuns
în
faza
de
apel
;
cele
care,
nedeclarând
apel
și
nefiind
vizate
de
declarația
de
apel
,
nu
mai
sunt
părți
în
această
fază
procesuală
.
În
consecință
,
dacă
instanța
,
făcând
aplicarea
art.373
C.proc.pen
.,
extinde
efectele
apelului
cu
privire
la
alte
persoane
decât
cele
prevăzute
în
art.371 alin.1,
acestea
nu
trebuie
citate
,
soluția
adoptându
-se
în
lipsa
lor
;
ele
au
însă
dreptul
de a
ataca
decizia
cu recurs,
potrivit
art.385
1
alin.4
partea
finală
,
pentru
alte
motive
decât
cazul
de
casare
prevăzut
în
art.385
9
alin.1 pct.21
C.proc.pen
.
Decizia
Secției
penale
nr.658 din 6
februarie
2002
Prin
sentința
penală
nr.274 din 16
octombrie
2000 a
Tribunalului
Bihor
,
inculpații
F.A., Z.M.
și
D.G. au
fost
condamnați
pentru
săvârșirea
,
între
altele
, a
infracțiunii
de
înșelăciune
prevăzută
în
art.215 alin.1, 2
și
5
C.pen
.,
respectiv
a
complicității
la
această
infracțiune
.
Instanța
a
reținut
că
inculpații
,
prin
înșelăciune
, au
păgubit
partea
civilă
cu
suma
de 46
milioane
de lire
italiene
.
Curtea
de
Apel
Oradea
,
prin
decizia
penală
nr.103 din 19
aprilie
2001, a
admis
apelurile
declarate
de
inculpații
Z.M.
și
D.G., a
extins
efectele
și
cu
privire
la
inculpatul
F.A. care
nu
declarase
apel
,
și
a
schimbat
încadrarea
juridică
a
infracțiunilor
săvârșite
de
inculpați
, ca
urmare
a
adoptării
Ordonanței
de
urgență
nr.207/2000, din art.215 alin.1, 2
și
5,
în
prevederile
art.215 alin.1și 2
C.pen
.,
aplicând
,
totodată
,
pedepse
mai
ușoare
,
potrivit
noii
încadrări
juridice
.
Împotriva
acestei
decizii
inculpatul
F.A. a
declarat
recurs,
apărătorul
susținând
că
instanța
de
apel
,
procedând
la
judecarea
apelurilor
celorlalți
doi
inculpați
și
extinzând
efectele
apelurilor
și
privitor
la F.A.,
nu
l-a
citat
pe
acesta
din
urmă
,
ceea
ce
constituie
motive de
casare
conform art.
385
9
alin.1 pct.17
1
și 21
C.proc.pen
.;
prin
cel
de al
doilea
motiv
de recurs,
prevăzut
în
art.385
9
alin.1 pct.14 din
același
cod,
inculpatul
a
susținut
că
pedeapsa
a
fost
greșit
individualizată
și
a
solicitat
suspendarea
condiționată
a
executării
pedepsei
.
Recursul
este
nefondat
.
Potrivit
art.371 alin.1
C.proc.pen
.,
instanța
judecă
apelul
numai
cu
privire
la
persoana
care l-a
declarat
și
la
persoana
la care se
referă
declarația
de
apel
și
numai
în
raport
cu
calitatea
pe
care o are
apelantul
în
proces
,
iar
potrivit
art.373 din
același
cod,
instanța
de
apel
examinează
cauza
prin
extindere
și
cu
privire
la
părțile
care
nu
au
declarat
apel
sau
la care
acesta
nu
se
referă
,
putând
hotărî
și
în
privința
lor
,
fără
să
poată
crea
acestor
părți
o
situație
mai
grea
.
Pe
de
altă
parte
,
potrivit
art.375
alin.2,
judecarea
apelului
se face cu
citarea
părților
.
Din
analiza
acestor
texte
rezultă
că
efectul
extensiv
al
apelului
este
instituit
de
lege
pentru
a
da
posibilitatea
ca
această
cale
de
atac
să
folosească
părților
ce
aparțin
aceluiași
grup
procesual
,
iar
soluția
dată
cauzei
să
fie
concordantă
pentru
toate
persoanele
aflate
în
situație
identică
ori
asemănătoare
cu
cea
a
apelantului
.
Mai
rezultă
că
instanța
de
apel
,
făcând
aplicarea
dispozițiilor
referitoare
la
efectul
extensiv
,
nu
este
obligată
să
citeze
partea
vizată
de
acest
efect
,
singura
limitare
fiind
neagravarea
situației
acestei
părți
.
În
speță
,
instanța
de
apel
a
fost
sesizată
numai
cu
apelurile
declarate
de
inculpații
Z.M.
și
D.G.;
constatând
că
ulterior
judecării
cauzei
în
primă
instanță
a
intervenit
o
lege
mai
favorabilă
,
noua
lege
a
fost
corect
aplicată
de
instanța
de
apel
, ca
urmare
a
extinderii
efectelor
și
asupra
inculpatului
F.A.,
fără
a-l
cita
pe
acesta
.
Inculpatul
are,
însă
,
deschisă
calea
recursului
împotriva
deciziei
instanței
de
apel
,
putând
invoca
alte
motive de
casare
.
Față
de
considerentele
expuse
,
critica
referitoare
la
necitarea
inculpatului
în
apelul
celorlalți
inculpați
nu
poate
fi
primită
.
Constatându
-se
că
și
critica
privitoare
la
individualizarea
pedepsei
de
către
instanța
de
apel
este
nefondată
,
recursul
declarat
de
inculpat
a
fost
respins
.
20. APEL.MOTIV DE APEL PRIVIND JUDECAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ
INSTANȚĂ ÎN LIPSA INCULPATULUI ARESTAT ÎN ALTĂ CAUZĂ.OBLIGAȚIA DE A VERIFICA
În
cazul
în
care
inculpatul
condamnat
în
primă
instanță
susține
în
apel
că
a
fost
judecat
în
lipsă
deși
era
arestat
în
executarea
unei
pedepse
anterioare
,
instanța
are
obligația
să
verifice
realitatea
acestei
susțineri
și
,
dacă
ea se
confirmă
,
să
desființeze
sentința
și
să
dispună
rejudecarea
cauzei
de
către
prima
instanță
.
Respingerea
apelului
, cu
motivarea
că
inculpatul
a
fost
trimis
în
judecată
în
stare de
libertate
, a
fost
ascultat
și
i
s-a
asigurat un apărător, iar instanța de fond
nu
a fost înștiințată despre arestarea lui în altă
cauză înaintea dezbaterilor, fără a verifica existența acestui caz de
nulitate absolută a hotărârii prevăzut în art.197 alin.2 și 3 C.proc.pen.,
constituie motiv de admitere a recursului inculpatului și de casare a deciziei
cu trimitere pentru rejudecarea apelului.
Decizia
Secției penale nr.920 din 19 februarie 2002
Prin sentința penală nr.20 din 14 martie 2001, Tribunalul Sălaj a condamnat pe
inculpatul B.B., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic
de influență.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel, susținând, între altele,
că a fost judecat în lipsă, deși se afla în executarea unei pedepse privative
de libertate.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia penală nr.206 din 7 iunie 2001, a admis
apelul numai cu privire la omisiunea de a contopi unele pedepse.
În ceea ce privește judecarea inculpatului în lipsă, s-a motivat că el a fost
trimis în judecată în stare de libertate, a fost ascultat în legătură cu
învinuirile aduse, i s-a asigurat apărarea, iar instanța nu a fost
încunoștințată despre arestarea lui pentru excutarea unei pedepse anterioare.
Decizia a fost atacată cu recurs de inculpat, cu motivarea că
hotărârea primei instanțe era lovită de nulitate absolută, având în
vedere că judecarea cauzei a avut loc fără a fi adus la judecată de la locul de
deținere unde se afla în executarea unei pedepse.
Recursul este fondat.
Potrivit art.314 C.proc.pen., judecata nu poate avea loc decât în prezenta
inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, aducerea lui la
judecată fiind obligatorie.
Pe de altă parte, potrivit art.197 alin.2 și 3 din același cod, sunt prevăzute
sub sancțiunea nulității, între altele, și dispozițiile relative la
prezența inculpatului când este obligatorie potrivit legii, această
nulitate neputând fi acoperită în nici un mod.
În raport cu aceste prevederi legale, instanța de apel avea obligația să
verifice dacă susținerea inculpatului este reală, iar în cazul în care ar fi
constatat realitatea acesteia, trebuia să admită apelul, cu trimiterea cauzei
pentru rejudecare la prima instanță.
Întrucât la dosar nu există dovezi în acest sens, în vederea stabilirii dacă
inculpatul la data judecății la prima instanță se afla ori nu în stare de
deținere și nu a fost adus la judecată, recursul a fost admis și s-a casat
decizia atacată, cu trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea
rejudecării sub aspectul menționat.