ÎCCJ, decizie (scj.ro #84072)

Acte

premergătoare. Limite

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Urmărirea penală.

Efectuarea urmăririi penale

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

acte premergătoare

C. proc. pen., art. 224

Actele premergătoare, efectuându-se conform art. 224 C.

proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale, sunt limitate la îndeplinirea

scopului lor, de a completa informațiile organului de urmărire penală pentru a

le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi

penale, de a verifica informațiile deținute, confirmând sau infirmând

concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei și, după caz, de a

fundamenta convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluția de

neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.

I.C.C.J.,

secția penală, decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008

Prin sentința nr. 10 din 17 ianuarie 2008, pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția I penală, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarul R.M. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat

recurs petiționarul R.M., care, prin apărătorul ales, a solicitat casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt

și de drept, conform prevederilor art. 385

6

C. proc. pen., Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de petiționarul R.M.

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, petiționarul R.M. a solicitat efectuarea de cercetări față de

magistrații-procurori T.M. și R.I. - primul la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 4 București, iar cel de-al doilea la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Sectorului 2 București -pentru infracțiunile de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului, prevăzute

în art. 246 și art. 264 C. pen., fiind nemulțumit de modul de instrumentare a

unor cauze, dar mai ales de soluțiile nefavorabile date plângerilor pe care

le-a adresat unităților de parchet.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, constatând

că faptele reclamate nu sunt prevăzute de legea penală, a dispus, în temeiul

prevederilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații-procurori menționați,

prin rezoluția nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007, reținându-se că nu există

niciun indiciu în sensul că intimații ar fi adoptat soluțiile ca urmare a

comiterii vreunor fapte penale, soluțiile respective fiind date ca urmare a

aplicării legii în concordanță cu convingerea procurorului despre relevanța

probelor sau actelor premergătoare administrate în cauză, astfel încât actul

decizional, nefiind urmarea comiterii vreunei fapte penale, poate fi atacat

exclusiv pe căile prevăzute de lege (art. 278

1

C. proc. pen.).

Împotriva acestei rezoluții petiționarul R.M. a formulat

plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o ca

neîntemeiată, prin rezoluția nr. 1831/II/2/2007 din 30 noiembrie 2007.

Nemulțumit de soluția procurorului general, petiționarul

R.M. s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen., instanței de judecată competentă să judece cauza în primă instanță,

respectiv Curții de Apel București, care a pronunțat hotărârea atacată în

prezentul recurs.

În raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că rezoluția nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este legală și temeinică.

Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., constă în fapta funcționarului

public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu

îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta

cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, iar infracțiunea de

favorizarea infractorului, prevăzută în art. 264 C. pen., constă în ajutorul

dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul

săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală,

judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau

produsul infracțiunii.

Ca atare, pentru existența primei infracțiuni este necesar

ca funcționarul public să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, fie

printr-o inacțiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune -

îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea

intereselor legale ale unei persoane, iar pentru existența infracțiunii de

favorizarea infractorului, trebuie să se facă dovada ajutorului dat unui

infractor pentru a-i asigura folosul sau produsul infracțiunii ori pentru a

îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.

De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală,

într-o cauză sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă în existența acelui minim de date

care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit o

infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile,

fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate

ulterior sesizării.

Cea de-a doua condiție necesară începerii urmăririi penale

rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C.

proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b1). Intervenția unui astfel de

caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire

penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina

ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii

urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se

efectuează în vederea începerii urmăririi penale.

Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective:

- completează informațiile organului de cercetare pentru a

le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale;

- verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând

concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei;

- fundamentează convingerea organului de urmărire penală

referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.

În cauză, se constată că există ultima variantă, când din

actele premergătoare efectuate a rezultat soluția neînceperii urmăririi penale.

Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și

limitate de către organul de urmărire penală.

În cauză, împrejurarea că în această fază premergătoare nu

au fost administrate toate datele, apreciate de recurentul petiționar ca fiind

necesare soluționării dosarului, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziții

legale.

Din interpretarea textelor legale citate, rezultă că actele

premergătoare sunt limitate cantitativ și calitativ la îndeplinirea

activităților necesare atingerii scopului lor legal, astfel că sub acest aspect

susținerile recurentului petiționar R.M. sunt nefondate.

Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu

presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției.

Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz,

judecător) va examina justețea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor

probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora își va forma o convingere

fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o soluție care, în mod

invariabil, este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în

litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții, în detrimentul uneia dintre

părți, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu,

prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei sau cu o favorizare a

infractorului, așa cum a susținut recurentul petiționar, și nici nu se

circumscrie conținutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea

penală.

Din această perspectivă, în cauza de față

magistrații-procurori T.M. și R.I. au verificat temeinicia acuzațiilor

formulate de petiționarii R.M. și R.E., în dosarele penale nr. 7355/P/2002, nr.

7414/P/2005 și nr. 4908/P/2006, prin prisma acelor elemente probatorii sau,

după caz, acte premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru

soluționarea respectivelor cauze, iar pe baza acestora și-au format convingerea

că nu se impune trimiterea în judecată a persoanelor cercetate. Mai mult decât

atât, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 7414/P/2005 din 8 mai

2006, semnată de procurorul T.M. a fost supusă controlului jurisdicțional al

instanțelor, pe calea plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., legalitatea și temeinicia acesteia fiind confirmată atât de

instanța de fond, cât și de instanța de recurs. În ceea ce privește ordonanța

nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004, semnată de procurorul T.M. și rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale nr. 4908/P/2006 din 6 octombrie 2006, dată de procurorul

R.I., aceste acte procesuale ale organului de urmărire penală nu au putut fi

supuse, pe fond, controlului jurisdicțional al instanței, din pricina

nerespectării de către petiționarul R.M. a termenelor procedurale de promovare

a plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

astfel încât acestea au devenit definitive.

Împrejurarea că procurorii acuzați de petiționarul R.M. de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului au

ajuns la concluzia că acuzațiile reclamate de petiționar în cele trei dosare

penale ale Parchetelor de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 și 4 București nu

se verifică, dispunând soluții de netrimitere în judecată (scoatere de sub

urmărire penală sau, după caz, neîncepere a urmăririi penale), generând astfel

nemulțumirea petiționarului, nu se circumscrie conținutului constitutiv al

infracțiunilor prevăzute în art. 246 și art. 264 C. pen., actul decizional al

celor doi procurori, fiind, în fiecare caz în parte, urmarea aplicării dispozițiilor

legale în concordanță cu convingerea organului judiciar, fundamentată pe

elementele probatorii sau actele premergătoare existente în cauză.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte de Casație și

Justiție a constatat că nu există temeiuri pentru desființarea rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale și, în consecință, în conformitate cu prevederile

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul R.M. împotriva sentinței nr. 10 din 17

ianuarie 2008 a Curții de Apel  București, Secția I penală.