ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2735/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2735/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra conflictului negativ de

competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

conflictul negativ de competență.

Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2011 pe rolul

Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, reclamanții Primarul comunei Amzacea, Primăria comunei Amzacea și

Comuna Amzacea, prin primar au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea

de Conturi a României și Camera de Conturi a județului Constanța, ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună:

- anularea încheierii nr. VI.286 din

07 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, în urma soluționării

contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin

Decizia nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanța;

- anularea parțială a Deciziei nr.

49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanța, respectiv

punctul nr. 1;

- anularea parțială a procesului

verbal de constatare nr. 1892 din 15 noiembrie 2010, acte administrative

apreciate ca fiind nelegale și netemeinice.

În motivare, se arată că la nivelul

Primariei Comunei Amzacea a fost efectuat un control de către reprezentații

Camerei de Conturi Constanța, un audit financiar al conturilor de execuție

bugetară pentru anul 2009, aspectele constatate fiind cuprinse în procesul

verbal nr. 1892 din 15 noiembrie 2010, în baza căruia a fost emisă Decizia nr.

49 din 07 decembrie 2010, act administrativ împotriva căruia a fost formulată

constestație, respinsă prin Încheierea nr. VI.286 din 07 iulie 2011.

Se mai susține în esență că sumele

de bani reținute în actul de control ca fiind acordate în mod nelegal, au fost

alocate pentru anul 2009, în baza acordului/contractului colectiv de muncă, iar

încheierea acordului/contractului colectiv de muncă s-a făcut cu respectarea

prevederilor L. nr. 130/1996, L. nr. 53/2003, L. nr. 54/2003, L. nr. 215/2001,

L. nr. 188/1999 și L. nr. 161/2003.

În ședința publică din 12 octombrie 2011

Curtea de apel a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale în

soluționarea cauzei, față de dispozițiile art. 159 alin. (2) din C. proc. civ.

raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 334 din 12

octombrie 201, Curtea de Apel Constanța, secția a II a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de apel a reținut în esență că, deși se contestă Încheierea emisă de

comisia de soluționare a contestațiilor constituită la nivelul departamentului

de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ teritoriale din

cadrul Curții de Conturi, litigiul privește Decizia nr. 49 din 07 decembrie 2010

emisă de Camera de Conturi a Județului Constanța, structură fără personalitate

juridical, ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992,

funcțiile Curții de Conturi în unitatea administrativ-teritorială a județului

Constanța.

Curtea de apel a apreciat că nu pot

fi incidente dispozițiile art. 228 din Regulamentul Curții de Conturi aprobat

prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011,

în condițiile în care, aceste dispoziții au înlocuit fără o anumită justificare

dispozițiile din Hotărârea nr. 1/2009 (art. 107 și 108) a Curții de Conturi,

prin care se reglementa o competență materială diferită, în funcție de

emitentul actului, respectiv: secția de contencios administrativ și fiscal a

Curții de Apel București, pentru încheierile emise de către structurile

centrale ale Curții de Conturi și secția de contencios administrativ și fiscal

a tribunalelor județene, în cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de

conturi.

Ținând seama de ierarhia actelor

normative și având în vedere că prin atribuțiile conferite de lege Curtea de

Conturi nu are îndrituirea de a stabili o competență specială și derogatorie a

instanțelor de judecată, Curtea de apel a reținut ca fiind incidentă competența

instituită de lege și nu pe cea stabilită de hotărârea Curții de Conturi, în

sensul că, litigiul privește un act emis de o autoritate publică locală, iar

competența de soluționare aparține Tribunalului Constanța, în raport de

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Tribunalul Constanța, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 498 din 14 februarie 2012

a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

Prin aceeași sentință a constatat ivit

conflictul negativ de competență și în conformitate cu art. 21 C. proc. civ., a

dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării regulatorului de

competență.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (4) din L. nr. 94/1992

privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi s-a stabilit că

”Litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi se soluționează de instanțele

judecătorești specializate.”

Pe de altă parte, a reținut că

potrivit pct. 228 din Regulamentul Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea nr.

130/2010, publicată în M.Of.nr. 832/2010, sesizarea instanței specializate de

contencios administrativ în raport cu activitatea de audit financiar desfășurată

de către Curtea de Conturi se poate face doar în referire la încheierea emisă

de Comisia de soluționare a contestațiilor, acesta fiind singurul actul

administrativ de natură a investi o instanță de judecată, sesizarea distinctă a

instanței cu solicitarea de analizare a legalității și temeiniciei actelor

administrative, proces verbal de control și decizie, fiind inadmisibilă.

Reținând că actul administrativ de

referință în sesizarea instanței, încheierea nr. VI.286 din 07 iulie 2011, a

fost emis de către Curtea de Conturi sub imperiul prevederilor Hotărârii nr. 130/2010,

pârâta reprezentând un organ al administraței publice centrale, Tribunalul

Constanța a apreciat că actele contestate urmează a fi supuse controlului de

legalitate de către Curtea de Apel Constanța, prin raportare la dispozițiile art.

3 pct. 1 din C.proc.civ. și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca regulator de

competență.

Înalta Curte, în raport de

dispozițiile art. 20 C. proc. civ., reține că a fost legal investită cu

soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a soluționa conflictul

negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține

că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr.

VI. 286 din 07 iulie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, în soluționarea

contestației administrative formulate împotriva Decizia nr. 49 din 07 decembrie

2010 emisă de Camera de Conturi Constanța, anularea parțială a Deciziei nr. 49

din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanța, respectiv pct. 1 și

anularea parțială a procesului verbal de constatare nr. 1892 din 15 noiembrie 2010;

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de

act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de

chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se

impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și

210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice

Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din

aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of.

al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, partea 1, împotriva măsurilor

dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație

în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea

măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau

parțial contestația”.

În raport de dispozițiile legale

menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi

prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care

îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act

administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene

ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise

de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate

poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile

Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același

regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității

verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a

contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din

cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

sus-menționate din regulament fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228 din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în

ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea

Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice

speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

În concluzie, față de toate

argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în

care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii

Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei

tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul

litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită

de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine

desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o

încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie

astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a

cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal,

întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice

și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării

este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de

Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile

în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar

între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul

împotriva Sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a

admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct.

228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența

materială de soluționare a unor astfel de cauze.

În același sens, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat și

prin Deciziile nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, nr. 243/2012 și nr. 245/2012.

Cum în cauză, contestația împotriva

Deciziei nr. 49 din 07 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Constanța a

fost respinsă prin Încheierea nr. VI. 286 din 07 iulie 2011. pronunțată de

Curtea de Conturi a României, Înalta Curte, ținând seama de considerentele

expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

a cauzei privind pe reclamanții Primăria comunei Amzacea, Comuna Amzacea, prin

primar și Primarul comunei Amzacea, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de

Conturi a României și Camera de Conturi a județului Constanța, în favoarea

Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 mai 2012.