ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 117/2012

Ședința publică de la 19 ianuarie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația la executare

înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad sub nr. 18218/55/2010 formulată

împotriva titlului executoriu transmis de A.V.A.S. prin adresa nr. VP4/2606 din

4 octombrie 2010 și comunicată societății la data de 4 noiembrie 2010, contestatoarea

SC A. SA a solicitat să se constatate nulitatea titlului executoriu,

restituirea cauțiunii și obligarea intimatei la plata dobânzilor legale

aferente sumei depuse cu titlu de cauțiune și a onorariului de succes, cu

cheltuieli de judecată.

Intimata a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale

a Judecătoriei Arad, excepția tardivității formulării contestației la

executare, iar pe fond, a solicitat respingerea contestației la executare ca

neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

2678 din 16 martie 2011, Judecătoria Arad a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București.

Pe rolul Curții de

Apel București cauza a fost înregistrată sub nr. 3877/2/2011 la Secția a VI-a comercială.

Prin sentința

comercială nr. 104 din 28 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a VI-a comercială s-a respins excepția tardivității formulării

contestației, iar pe fond s-a respins contestația ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut în principal că excepția este nefondată față

de data comunicării titlului executoriu (2 noiembrie 2010) și data formulării

contestației (19 noiembrie 2010), fiind respectate dispozițiile art. 401 alin.

(1) lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului A.V.A.S. de a pune în executare sentința civilă

nr. 1007 din 3 martie 2004 pronunțată de Judecătoria Arad instanța de fond a

reținut că întrucât dreptul de a cere executarea silită s-a născut la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțată la 3 martie 2004,

reiese că la data comunicării titlului executoriu către contestatoare nu era

împlinit termenul de 7 ani prevăzut de O.U.G. nr. 51/1998.

Împotriva sentinței comerciale nr. 104 din 28 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a declarat

recurs

SC

A. SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în sensul că: 1. a fost

pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare; 2. a fost dată de o instanță

necompetentă material; 3. așa-zisa recunoaștere invocată de instanța fondului

nu reprezintă nimic altceva decât expunerea pretențiilor reclamantei A.V.A.S.;

4.

instanța fondului a încălcat normele de

drept regăsite și reglementate de O.U.G. nr. 51/1998 și art. 405

2

C.

proc. civ., referitoare la prescripție; 5. instanța nu s-a pronunțat în

considerente și dispozitiv cu privire la excepția necompetenței materiale a

Curții de Apel București; 6. instanța nu s-a pronunțat pe capetele de cerere 1,

2 și 3 ale contestației motiv pentru care apreciază că aceasta nu a intrat pe

fondul cauzei.

Intimata

A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului.

Analizând

actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei, Înalta Curte

reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În

ceea ce privește critica recurentei referitoare la încălcarea dreptului la

apărare, Înalta Curte reține că este neîntemeiată față de faptul că art. 156 alin.

(1) C. proc. civ., nu obligă instanța să admită cererea pentru lipsă de

apărare, judecătorul putând să aprecieze temeinicia motivelor invocate de parte

și să respingă cererea dacă nu este întemeiată. Or, așa cum rezultă din

practicaua încheierii din 21 iunie 2011 contestatoarea nu a depus înscrisuri

justificative în susținerea cererii sale pentru lipsă de apărare.

Neîntemeiată

este și critica recurentei referitoare la necompetența Curții de Apel București

având în vedere dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 care prevăd că

cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu

activele statului preluate de A.V.A.S. sunt de competența Curții de apel în a

cărei rază teritorială se află sediul sau după caz domiciliul pârâtului.

Textul

legal menționat reglementează cererile de orice natură privind drepturile și

obligațiile în legătură cu activele statului, creanțele supuse executării

silite contestate făcând parte din această categorie conform art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 51/1998 potrivit căruia activele statului supuse valorificării

potrivit prezentei ordonanțe de urgență cuprind creanțele proprii rezultate din

activitatea A.V.A.S.

Criticile

recurentei referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe

celelalte capete de cerere sunt neîntemeiate întrucât din moment ce instanța a

respins contestația în totalitate nu era obligată să se pronunțe individual pe

fiecare capăt de cerere.

În

ceea ce privește motivul recurentei referitor la faptul că dreptul material de

a cere executarea silită s-a prescris, Înalta Curte reține că este întemeiat

având în vedere faptul că în prezenta cauză se aplică regula generală privind

termenul de prescripție.

Este

de reținut că termenul special de 7 ani prevăzut în art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998 se aplică în situația în care A.V.A.S. a preluat creanța constatată

prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost

investite cu formulă executorie și nu situațiilor în care A.V.A.S. a fost parte

într-un litigiu în legătură cu creanțele neperformante.

În

acest context subliniem faptul că art. 44 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998

prevede că litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria

publică în care A.V.A.S. este parte se soluționează cu respectarea prevederilor

capitolului IX din O.U.G. nr. 51/1998 completate în mod corespunzător cu

dispozițiile Codului de procedură civilă.

Art.

405 alin. (1) teza I C. proc. civ., prevede că dreptul de a cere executarea

silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

Față de faptul că

dreptul de a cere executarea silită s-a născut la data rămânerii definitive a

hotărârii în care A.V.A.S. a fost parte (20 septembrie 2004), iar titlul

executoriu a fost comunicat la 4 octombrie 2010, Înalta Curte reține că dreptul

material de a cere executarea silită s-a prescris la 20 septembrie 2007 și în

consecință având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

admite recursul; va modifica în parte sentința recurată în sensul că va admite

contestația la executare și în consecință va anula actele de executare; va

menține în rest dispozițiile sentinței.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul

formulat de contestatoarea SC A. SA, împotriva sentinței comerciale a Secției a

VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 104 din 28 iunie 2011.

Modifică în parte

sentința recurată în sensul că admite contestația la executare.

Anulează actele de

executare.

Menține în rest

dispozițiile sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2012.