ÎCCJ, decizie (scj.ro #85198)

Competența

teritorială în materia contenciosului administrativ. Lipsa caracterului absolut

al regulii prevăzute d eart.6 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului

administrativ.

Norma de competență

teritorială din materia contenciosului administrativ a fost reglementată în

favoarea reclamantului și în consecință, la alegerea acestuia, poate fi

înlăturată, prin sesizarea instanței de la sediul autorității publice pârâte,

în aplicarea regulilor din dreptul comun.

Secția

de contencios administrativ, decizia nr.632 din 13 februarie 2004

Reclamanta Societatea comercială „L.S.” a solicitat anularea deciziei nr.254

din 8 august 2003 emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea

procesului-verbal de control nr. 7968 din 21 aprilie 2003 și a dispoziției de

urmărire nr. 3006 din 2 iulie 2003, acte emise de pârâta Direcția Regională

Vamală Interjudețeană Oradea, precum și anularea actelor constatatoare de la

nr. 399 la nr.570 din 13 iunie 2003, a actelor încheiate cu nr. 2754, nr. 2755,

nr. 2756 la data de 17 iunie 2003 de pârâtul Biroul vamal de control și vămuire

la interior Baia Mare cu privire la obligația sa de a  plăti taxa pe valoarea

adăugată, taxe vamale, majorări de întârziere și penalități aferente acestor

taxe.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților la

restituirea sumelor reținute în baza actelor administrative a căror anulare s-a

cerut, cu plata dobânzilor aferente și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În ședința publică de la 18 septembrie 2003, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a invocat excepția de necompetență teritorială în baza

dispozițiilor art. 6 din Legea nr.29/1990.

Prin sentința civilă nr.1393 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel

București,  secția de contencios administrativ a admis excepția invocată

de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel Cluj, reținând că reclamanta are sediul în raza teritorială a

acestei instanțe și că, norma de competență cuprinsă în art. 6 din Legea nr.

29/1990 are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, fiind

aplicabilă cu prioritate în materia contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta,

solicitând casarea hotărârii ca nelegală și trimiterea cauzei la aceeași

instanță pentru continuarea judecății.

Recurenta a susținut că instanța de fond a admis greșit excepția de

necompetență teritorială, deși  dispozițiile art. 6 din Legea nr. 29/1990

nu cuprind o normă de ordine publică și într-o asemenea situație, reclamantul

are dreptul să aleagă între norma de protecție prevăzută în acest text de lege

în favoarea sa și norma de drept comun, potrivit căreia se poate adresa

instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Recursul este nefondat.

Legea nr. 29/1990 prevede în art.18 că dispozițiile acestei legi se completează

cu prevederile C. proc. civ.

Conform art. 5 și art. 9 C. proc. civ., reclamanta a  sesizat Curtea de

Apel București, instanța de la sediul uneia din autoritățile administrative

chemate în judecată pe calea contenciosului administrativ.

Instanța de fond a apreciat eronat că nu sunt incidente aceste norme de

competență teritorială din dreptul comun, față de prevederile art. 6 alin.

(1)  din Legea nr.29/1990, care prevăd competența instanței de la

domiciliul reclamantului.

Competența teritorială a instanțelor judecătorești este în principiu relativă,

având caracter absolut numai în cauzele expres prevăzute de lege,  când

necompetența este de ordine publică și potrivit art. 159 pct. 3 C. proc. civ.,

părțile nu pot înlătura competența unei instanțe determinate pentru judecarea

pricinii.

Instanța de fond a considerat greșit că art. 6 din Legea nr. 29/1990 cuprinde o

asemenea dispoziție de ordine publică, prin care se atribuie instanței de la domiciliul

reclamantului o competență teritorială exclusivă.

Norma de competență teritorială din materia contenciosului administrativ a fost

reglementată în favoarea reclamantului și în consecință, la alegerea acestuia,

poate fi înlăturată, prin sesizarea instanței de la sediul autorității publice

pârâte, în aplicarea regulilor din dreptul comun menționate anterior.

Față de considerentele expuse, Curtea a admis recurs și în baza art.304 pct. 9

și art. 313 C. proc. civ., a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre

soluționare la aceeași instanță.