ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 400/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 400/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
SECȚA DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C. Bart
Trans SRL Craiova a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/DJ
nr. 240 din 28 februarie 2011 până la pronunțarea instanței de fond asupra
contestației având ca obiect anulare act fiscal.
În
motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că prin actul fiscal contestat s-au
reținut în sarcina sa obligații fiscale suplimentare în cuantum total de
1.887.826 lei reprezentând impozit profit, T.V.A., impozit pe venituri realizate
în România de nerezidenți si accesorii.
Prin Sentința nr. 573/2012
din 18 mai 2012 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și
fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis cererea de suspendare
formulată de SC B.T. SRL în contradictoriu cu D.G.F.P. Dolj și a dispus
suspendarea provizorie a executării Deciziei de impunere nr. F/DJ 240 din 28
februarie 2011 emisă de D.G.F.P. Dolj până la pronunțarea instanței de fond
asupra contestației.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în procesul
executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit
echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât
acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să
furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului și că dispoziția
a cărei executare s-a solicitat a fi suspendată în cauza de față a fost atacată
cu contestație, fiind invocate aspecte de nelegalitate ale acesteia.
Instanța de fond a reținut
că aprecierea existenței cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit.
t) din Legea 554/2004, implică analiza unor împrejurări legate de starea de
fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității
actului administrativ și că sub acest aspect, în speța de față, s-a constatat
că la data de 14 ianuarie 2011 s-a emis un aviz de inspecție fiscală, prin care
organul fiscal a comunicat reclamantei că inspecția fiscală va avea 14
obiective, că inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 14 februarie 2011 –
28 februarie 2011, că în ultima zi a controlului, respectiv în data de 28
februarie 2011, s-a emis un alt aviz de inspecție fiscală prin care se
stabileau 15 obiective, obiectivul suplimentar vizând impozitul pe venituri
obținut din România de persoane juridice nerezidente.
Instanța a apreciat
că față de disp. art. 101 și art. 102 C. proc. fisc., unde se arată că avizul
trebuie transmis înaintea desfășurării inspecției fiscale cu cel puțin 15 zile
sau 30 de zile în cazul marilor contribuabili și, având în vedere că acest al
doilea aviz este emis în timpul controlului, chiar în ultima zi a acestuia, există
o aparentă nelegalitate a deciziei de impunere.
În ceea ce privește
cea de a doua condiție, referitoare la paguba iminentă, Curtea a reținut că
aceasta este îndeplinită, că prejudiciul rezultat din punerea în executare de
îndată a actului administrativ este reprezentat atât de prejudiciul material
suferit de reclamantă prin plata sumelor reținute în sarcina sa, cât și de cel
generat de afectarea gravă a activității societății, precum și a drepturilor și
intereselor terțelor persoane: salariați, parteneri contractuali, în condițiile
în care suma de plată reținută în sarcina reclamantei prin decizia de impunere este
mult mai mare decât veniturile realizate pe întregul an 2011 de societate, așa
cum rezultă din situația financiară depusă la dosar.
În acest context, instanța
a apreciat că măsura suspendării executării dispoziției apare ca fiind mai
oportună decât soluția neinstituirii suspendării.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Dolj, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea
recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea
greșită a legii, deoarece reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor de
admisibilitate a cererii suspendare și, în consecință, în speță nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În cauză instanța de
fond nu a reținut, în mod eronat, că această condiție a cazului bine justificat
ar fi îndeplinită datorită faptului că ar fi fost emise două avize de inspecție
fiscală cu conținut diferit.
Arată recurenta că
cele două avize de inspecție fiscală au fost emise datorită faptului că a fost realizată
inspecția fiscală pentru categorii de obligații fiscale diferite.
Recurenta apreciază
că nu pot fi reținute afirmațiile instanței de fond potrivit căreia exista o
neconcordanță între motivarea neaplicării art. 118 C. fisc. și faptul că acest
document a fost depus la dosarul cauzei și în recursul prealabil, precum și
faptul că actul de control a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale deoarece
reclamanta avea obligația să prezinte aceste certificate de rezidență fiscală
inspecției fiscale și nu și-a îndeplinit această obligație.
Se mai arată că
simpla contestare a actului administrativ de către reclamantă, nu este în
măsură să constituie, prin ea însăși, un motiv de îndoială serioasă în privința
legalității acestuia, în sensul dispozițiilor legale.
Apreciază recurenta
că reclamanta nu a adus argumente de natură a crea o puternică îndoială sub
aspectul legalității actului administrativ contestat, acesta nefiind analizat
nici în procedura prealabilă, că apărările formulate cu privire la situația de
fapt reținută în mod corect în raportul de inspecție fiscală, nu privesc
legalitatea actului a cărui suspendare se solicită.
În ceea ce privește
paguba iminentă, recurenta arată că îndeplinirea acestei condiții nu a fost
motivată în nici un fel, reclamanta limitându-se la a enumera condițiile ce
trebuie îndeplinite pentru acordarea suspendării, iar instanța de fond a
reținut în mod eronat că numai o eventuală executare obligațiilor fiscale este
suficientă pentru a dovedi îndeplinirea acestei condiții.
Această afirmație,
preluată de instanța de fond din acțiunea introductivă în motivarea hotărârii,
nu este suficientă pentru a dovedi îndeplinirea condiției impusă de lege,
nefiind încălcat dreptul reclamantei de a-și desfășura activitatea în
continuare, prejudiciul nefiind previzibil în mod evident.
Recurenta
apreciază că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă nici prejudiciul
efectiv, cu atât mai mult perturbarea activității contribuabilului respectiv,
că reclamanta nu putea demonstra producerea unui prejudiciu în patrimoniul ei
prin simpla enumerare a etapelor parcurse de organele fiscale în încercarea de
a recupera prejudiciul produs bugetului de stat, iar instanța de fond trebuia
să verifice situația concretă a reclamantei și efectele pe care le-ar putea
produce executarea silită a actului administrativ - fiscal, împotriva acesteia,
dar această verificare nu se putea face decât pe baza probelor existente la
dosarul cauzei, ori în speță nu au fost prezentate documente care să permită
analizarea situației de fapt referitoare la prejudiciu.
Mai mult decât atât, recurenta
consideră că nu cererea de suspendare nu este admisibilă și prin prisma
faptului că valoarea bunurilor existente în patrimoniu era suficientă pentru
continuarea activității și acoperă creanța datorată bugetului de stat, lucru
care demonstrează că executarea sumelor datorate nu ar perturba activitatea
reclamantei.
Mai reține recurenta
că în speță, din actele depuse nu rezultă că reclamanta a dovedit acea pagubă
iminentă de care face vorbire și care, împreună cu cazul bine justificat, ar
putea conduce la acordarea suspendării.
De asemenea,
apărările de fond, reținute de către instanța de fond în considerentele hotărârii,
legate de contestația formulată împotriva actelor administrativ - fiscale, nu
sunt de natură a convinge că, într-adevăr, executarea silită a creanțelor
bugetare ar aduce grave prejudicii reclamantei.
În concluzie, având
în vedere motivele invocate, recurenta solicită admiterea recursului,
modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii cererii de
suspendare formulată de către SC B.T. SRL, ca netemeinică și nelegală.
Analizând recurs
formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil,
Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Soluția recurată în
prezenta cauză a fost pronunțată în fond după casare cu trimitere spre
rejudecare în baza Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5789/2011.
Cu ocazia
rejudecării, instanța de fond ținând cont de indicațiile deciziei de casare, a
analizat cele două condiții impuse de art. 14 din Legea contenciosului
administrativ a căror îndeplinire cumulativă poate duce la suspendarea
provizorie a executării actului administrativ contestat.
În cauză se solicită
suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/Dj nr. 240/2011 emisă de
D.G.F.P. a județului Dolj.
Susținerile
recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă SC B.T. SRL Craiova nu a
făcut dovada cazului bine justificat și a existenței unei pagube iminente,
urmează a fi înlăturate ca nefondate, Curtea reținând următoarele:
În privința cazului
bine justificat astfel cum este definit prin dispozițiile art. 2 lit. t) din
Legea contenciosului administrativ, acesta a fost dovedit fără a se face
aprecieri la criticile de nelegalitate ce vizează fondul, prin faptul că la
emiterea deciziei contestate au fost avute în vedere două avize de inspecție
fiscală, cu conținut diferit (cel din 14 și respectiv 28 februarie 2011),
împrejurarea de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului
administrativ emis în aceste condiții.
Cât privește
existența unei pagube iminente astfel cum este definită de art. 2 lit. ș) din
Legea contenciosului administrativ și această condiție a fost dovedită astfel
cum în mod corect reține și instanța de fond.
Astfel, paguba
iminentă constă în faptul că punerea în executare a deciziei contestate (ce
cuprinde obligații fiscale în cuantum de 1.887.826 lei) este de natură a afecta
grav atât activitatea societății intimate, cât și drepturile și interesele
terțelor persoane (salariați, parteneri contractuali) de vreme ce suma reținută
prin decizia de impunere este mai mare decât veniturile realizate de societatea
intimată pe întregul an 2011.
În consecință, în
raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de
D.G.F.P. a județului Dolj împotriva Sentinței nr. 573/2012 din 18 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 29 ianuarie 2013.