ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 400/2013

SECȚA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C. Bart

Trans SRL Craiova a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/DJ

nr. 240 din 28 februarie 2011 până la pronunțarea instanței de fond asupra

contestației având ca obiect anulare act fiscal.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că prin actul fiscal contestat s-au

reținut în sarcina sa obligații fiscale suplimentare în cuantum total de

1.887.826 lei reprezentând impozit profit, T.V.A., impozit pe venituri realizate

în România de nerezidenți si accesorii.

Prin Sentința nr. 573/2012

din 18 mai 2012 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis cererea de suspendare

formulată de SC B.T. SRL în contradictoriu cu D.G.F.P. Dolj și a dispus

suspendarea provizorie a executării Deciziei de impunere nr. F/DJ 240 din 28

februarie 2011 emisă de D.G.F.P. Dolj până la pronunțarea instanței de fond

asupra contestației.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în procesul

executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit

echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât

acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să

furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului și că dispoziția

a cărei executare s-a solicitat a fi suspendată în cauza de față a fost atacată

cu contestație, fiind invocate aspecte de nelegalitate ale acesteia.

Instanța de fond a reținut

că aprecierea existenței cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit.

t) din Legea 554/2004, implică analiza unor împrejurări legate de starea de

fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității

actului administrativ și că sub acest aspect, în speța de față, s-a constatat

că la data de 14 ianuarie 2011 s-a emis un aviz de inspecție fiscală, prin care

organul fiscal a comunicat reclamantei că inspecția fiscală va avea 14

obiective, că inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 14 februarie 2011 –

28 februarie 2011, că în ultima zi a controlului, respectiv în data de 28

februarie 2011, s-a emis un alt aviz de inspecție fiscală prin care se

stabileau 15 obiective, obiectivul suplimentar vizând impozitul pe venituri

obținut din România de persoane juridice nerezidente.

Instanța a apreciat

că față de disp. art. 101 și art. 102 C. proc. fisc., unde se arată că avizul

trebuie transmis înaintea desfășurării inspecției fiscale cu cel puțin 15 zile

sau 30 de zile în cazul marilor contribuabili și, având în vedere că acest al

doilea aviz este emis în timpul controlului, chiar în ultima zi a acestuia, există

o aparentă nelegalitate a deciziei de impunere.

În ceea ce privește

cea de a doua condiție, referitoare la paguba iminentă, Curtea a reținut că

aceasta este îndeplinită, că prejudiciul rezultat din punerea în executare de

îndată a actului administrativ este reprezentat atât de prejudiciul material

suferit de reclamantă prin plata sumelor reținute în sarcina sa, cât și de cel

generat de afectarea gravă a activității societății, precum și a drepturilor și

intereselor terțelor persoane: salariați, parteneri contractuali, în condițiile

în care suma de plată reținută în sarcina reclamantei prin decizia de impunere este

mult mai mare decât veniturile realizate pe întregul an 2011 de societate, așa

cum rezultă din situația financiară depusă la dosar.

În acest context, instanța

a apreciat că măsura suspendării executării dispoziției apare ca fiind mai

oportună decât soluția neinstituirii suspendării.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Dolj, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, deoarece reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor de

admisibilitate a cererii suspendare și, în consecință, în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cauză instanța de

fond nu a reținut, în mod eronat, că această condiție a cazului bine justificat

ar fi îndeplinită datorită faptului că ar fi fost emise două avize de inspecție

fiscală cu conținut diferit.

Arată recurenta că

cele două avize de inspecție fiscală au fost emise datorită faptului că a fost realizată

inspecția fiscală pentru categorii de obligații fiscale diferite.

Recurenta apreciază

că nu pot fi reținute afirmațiile instanței de fond potrivit căreia exista o

neconcordanță între motivarea neaplicării art. 118 C. fisc. și faptul că acest

document a fost depus la dosarul cauzei și în recursul prealabil, precum și

faptul că actul de control a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale deoarece

reclamanta avea obligația să prezinte aceste certificate de rezidență fiscală

inspecției fiscale și nu și-a îndeplinit această obligație.

Se mai arată că

simpla contestare a actului administrativ de către reclamantă, nu este în

măsură să constituie, prin ea însăși, un motiv de îndoială serioasă în privința

legalității acestuia, în sensul dispozițiilor legale.

Apreciază recurenta

că reclamanta nu a adus argumente de natură a crea o puternică îndoială sub

aspectul legalității actului administrativ contestat, acesta nefiind analizat

nici în procedura prealabilă, că apărările formulate cu privire la situația de

fapt reținută în mod corect în raportul de inspecție fiscală, nu privesc

legalitatea actului a cărui suspendare se solicită.

În ceea ce privește

paguba iminentă, recurenta arată că îndeplinirea acestei condiții nu a fost

motivată în nici un fel, reclamanta limitându-se la a enumera condițiile ce

trebuie îndeplinite pentru acordarea suspendării, iar instanța de fond a

reținut în mod eronat că numai o eventuală executare obligațiilor fiscale este

suficientă pentru a dovedi îndeplinirea acestei condiții.

Această afirmație,

preluată de instanța de fond din acțiunea introductivă în motivarea hotărârii,

nu este suficientă pentru a dovedi îndeplinirea condiției impusă de lege,

nefiind încălcat dreptul reclamantei de a-și desfășura activitatea în

continuare, prejudiciul nefiind previzibil în mod evident.

Recurenta

apreciază că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă nici prejudiciul

efectiv, cu atât mai mult perturbarea activității contribuabilului respectiv,

că reclamanta nu putea demonstra producerea unui prejudiciu în patrimoniul ei

prin simpla enumerare a etapelor parcurse de organele fiscale în încercarea de

a recupera prejudiciul produs bugetului de stat, iar instanța de fond trebuia

să verifice situația concretă a reclamantei și efectele pe care le-ar putea

produce executarea silită a actului administrativ - fiscal, împotriva acesteia,

dar această verificare nu se putea face decât pe baza probelor existente la

dosarul cauzei, ori în speță nu au fost prezentate documente care să permită

analizarea situației de fapt referitoare la prejudiciu.

Mai mult decât atât, recurenta

consideră că nu cererea de suspendare nu este admisibilă și prin prisma

faptului că valoarea bunurilor existente în patrimoniu era suficientă pentru

continuarea activității și acoperă creanța datorată bugetului de stat, lucru

care demonstrează că executarea sumelor datorate nu ar perturba activitatea

reclamantei.

Mai reține recurenta

că în speță, din actele depuse nu rezultă că reclamanta a dovedit acea pagubă

iminentă de care face vorbire și care, împreună cu cazul bine justificat, ar

putea conduce la acordarea suspendării.

De asemenea,

apărările de fond, reținute de către instanța de fond în considerentele hotărârii,

legate de contestația formulată împotriva actelor administrativ - fiscale, nu

sunt de natură a convinge că, într-adevăr, executarea silită a creanțelor

bugetare ar aduce grave prejudicii reclamantei.

În concluzie, având

în vedere motivele invocate, recurenta solicită admiterea recursului,

modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii cererii de

suspendare formulată de către SC B.T. SRL, ca netemeinică și nelegală.

Analizând recurs

formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil,

Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Soluția recurată în

prezenta cauză a fost pronunțată în fond după casare cu trimitere spre

rejudecare în baza Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5789/2011.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de fond ținând cont de indicațiile deciziei de casare, a

analizat cele două condiții impuse de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ a căror îndeplinire cumulativă poate duce la suspendarea

provizorie a executării actului administrativ contestat.

În cauză se solicită

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/Dj nr. 240/2011 emisă de

D.G.F.P. a județului Dolj.

Susținerile

recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă SC B.T. SRL Craiova nu a

făcut dovada cazului bine justificat și a existenței unei pagube iminente,

urmează a fi înlăturate ca nefondate, Curtea reținând următoarele:

În privința cazului

bine justificat astfel cum este definit prin dispozițiile art. 2 lit. t) din

Legea contenciosului administrativ, acesta a fost dovedit fără a se face

aprecieri la criticile de nelegalitate ce vizează fondul, prin faptul că la

emiterea deciziei contestate au fost avute în vedere două avize de inspecție

fiscală, cu conținut diferit (cel din 14 și respectiv 28 februarie 2011),

împrejurarea de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului

administrativ emis în aceste condiții.

Cât privește

existența unei pagube iminente astfel cum este definită de art. 2 lit. ș) din

Legea contenciosului administrativ și această condiție a fost dovedită astfel

cum în mod corect reține și instanța de fond.

Astfel, paguba

iminentă constă în faptul că punerea în executare a deciziei contestate (ce

cuprinde obligații fiscale în cuantum de 1.887.826 lei) este de natură a afecta

grav atât activitatea societății intimate, cât și drepturile și interesele

terțelor persoane (salariați, parteneri contractuali) de vreme ce suma reținută

prin decizia de impunere este mai mare decât veniturile realizate de societatea

intimată pe întregul an 2011.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

D.G.F.P. a județului Dolj împotriva Sentinței nr. 573/2012 din 18 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2013.