ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 400/2013

SECȚA DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C. Bart Trans SRL Craiova a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/DJ nr. 240 din 28 februarie 2011 până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației având ca obiect anulare act fiscal. În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că prin actul fiscal contestat s-au reținut în sarcina sa obligații fiscale suplimentare în cuantum total de 1.887.826 lei reprezentând impozit profit, T.V.A., impozit pe venituri realizate în România de nerezidenți si accesorii. Prin Sentința nr. 573/2012 din 18 mai 2012 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis cererea de suspendare formulată de SC B.T.

SRL în contradictoriu cu D.G.F.P. Dolj și a dispus suspendarea provizorie a executării Deciziei de impunere nr. F/DJ 240 din 28 februarie 2011 emisă de D.G.F.P. Dolj până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului și că dispoziția a cărei executare s-a solicitat a fi suspendată în cauza de față a fost atacată cu contestație, fiind invocate aspecte de nelegalitate ale acesteia.

Instanța de fond a reținut că aprecierea existenței cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004, implică analiza unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ și că sub acest aspect, în speța de față, s-a constatat că la data de 14 ianuarie 2011 s-a emis un aviz de inspecție fiscală, prin care organul fiscal a comunicat reclamantei că inspecția fiscală va avea 14 obiective, că inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 14 februarie 2011 – 28 februarie 2011, că în ultima zi a controlului, respectiv în data de 28 februarie 2011, s-a emis un alt aviz de inspecție fiscală prin care se stabileau 15 obiective, obiectivul suplimentar vizând impozitul pe venituri obținut din România de persoane juridice nerezidente.

Instanța a apreciat că față de disp. art. 101 și art. 102 C. proc. fisc., unde se arată că avizul trebuie transmis înaintea desfășurării inspecției fiscale cu cel puțin 15 zile sau 30 de zile în cazul marilor contribuabili și, având în vedere că acest al doilea aviz este emis în timpul controlului, chiar în ultima zi a acestuia, există o aparentă nelegalitate a deciziei de impunere.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, referitoare la paguba iminentă, Curtea a reținut că aceasta este îndeplinită, că prejudiciul rezultat din punerea în executare de îndată a actului administrativ este reprezentat atât de prejudiciul material suferit de reclamantă prin plata sumelor reținute în sarcina sa, cât și de cel generat de afectarea gravă a activității societății, precum și a drepturilor și intereselor terțelor persoane: salariați, parteneri contractuali, în condițiile în care suma de plată reținută în sarcina reclamantei prin decizia de impunere este mult mai mare decât veniturile realizate pe întregul an 2011 de societate, așa cum rezultă din situația financiară depusă la dosar.

În acest context, instanța a apreciat că măsura suspendării executării dispoziției apare ca fiind mai oportună decât soluția neinstituirii suspendării. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Dolj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii suspendare și, în consecință, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. În cauză instanța de fond nu a reținut, în mod eronat, că această condiție a cazului bine justificat ar fi îndeplinită datorită faptului că ar fi fost emise două avize de inspecție fiscală cu conținut diferit.

Arată recurenta că cele două avize de inspecție fiscală au fost emise datorită faptului că a fost realizată inspecția fiscală pentru categorii de obligații fiscale diferite. Recurenta apreciază că nu pot fi reținute afirmațiile instanței de fond potrivit căreia exista o neconcordanță între motivarea neaplicării art. 118 C. fisc. și faptul că acest document a fost depus la dosarul cauzei și în recursul prealabil, precum și faptul că actul de control a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale deoarece reclamanta avea obligația să prezinte aceste certificate de rezidență fiscală inspecției fiscale și nu și-a îndeplinit această obligație. Se mai arată că simpla contestare a actului administrativ de către reclamantă, nu este în măsură să constituie, prin ea însăși, un motiv de îndoială serioasă în privința legalității acestuia, în sensul dispozițiilor legale.

Apreciază recurenta că reclamanta nu a adus argumente de natură a crea o puternică îndoială sub aspectul legalității actului administrativ contestat, acesta nefiind analizat nici în procedura prealabilă, că apărările formulate cu privire la situația de fapt reținută în mod corect în raportul de inspecție fiscală, nu privesc legalitatea actului a cărui suspendare se solicită. În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta arată că îndeplinirea acestei condiții nu a fost motivată în nici un fel, reclamanta limitându-se la a enumera condițiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea suspendării, iar instanța de fond a reținut în mod eronat că numai o eventuală executare obligațiilor fiscale este suficientă pentru a dovedi îndeplinirea acestei condiții.

Această afirmație, preluată de instanța de fond din acțiunea introductivă în motivarea hotărârii, nu este suficientă pentru a dovedi îndeplinirea condiției impusă de lege, nefiind încălcat dreptul reclamantei de a-și desfășura activitatea în continuare, prejudiciul nefiind previzibil în mod evident.

Recurenta apreciază că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă nici prejudiciul efectiv, cu atât mai mult perturbarea activității contribuabilului respectiv, că reclamanta nu putea demonstra producerea unui prejudiciu în patrimoniul ei prin simpla enumerare a etapelor parcurse de organele fiscale în încercarea de a recupera prejudiciul produs bugetului de stat, iar instanța de fond trebuia să verifice situația concretă a reclamantei și efectele pe care le-ar putea produce executarea silită a actului administrativ - fiscal, împotriva acesteia, dar această verificare nu se putea face decât pe baza probelor existente la dosarul cauzei, ori în speță nu au fost prezentate documente care să permită analizarea situației de fapt referitoare la prejudiciu.

Mai mult decât atât, recurenta consideră că nu cererea de suspendare nu este admisibilă și prin prisma faptului că valoarea bunurilor existente în patrimoniu era suficientă pentru continuarea activității și acoperă creanța datorată bugetului de stat, lucru care demonstrează că executarea sumelor datorate nu ar perturba activitatea reclamantei. Mai reține recurenta că în speță, din actele depuse nu rezultă că reclamanta a dovedit acea pagubă iminentă de care face vorbire și care, împreună cu cazul bine justificat, ar putea conduce la acordarea suspendării. De asemenea, apărările de fond, reținute de către instanța de fond în considerentele hotărârii, legate de contestația formulată împotriva actelor administrativ - fiscale, nu sunt de natură a convinge că, într-adevăr, executarea silită a creanțelor bugetare ar aduce grave prejudicii reclamantei.

În concluzie, având în vedere motivele invocate, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de către SC B.T. SRL, ca netemeinică și nelegală. Analizând recurs formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente: Soluția recurată în prezenta cauză a fost pronunțată în fond după casare cu trimitere spre rejudecare în baza Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5789/2011. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond ținând cont de indicațiile deciziei de casare, a analizat cele două condiții impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ a căror îndeplinire cumulativă poate duce la suspendarea provizorie a executării actului administrativ contestat.

În cauză se solicită suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/Dj nr. 240/2011 emisă de D.G.F.P. a județului Dolj. Susținerile recurentei-pârâte în sensul că intimata-reclamantă SC B.T. SRL Craiova nu a făcut dovada cazului bine justificat și a existenței unei pagube iminente, urmează a fi înlăturate ca nefondate, Curtea reținând următoarele: În privința cazului bine justificat astfel cum este definit prin dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, acesta a fost dovedit fără a se face aprecieri la criticile de nelegalitate ce vizează fondul, prin faptul că la emiterea deciziei contestate au fost avute în vedere două avize de inspecție fiscală, cu conținut diferit (cel din 14 și respectiv 28 februarie 2011), împrejurarea de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ emis în aceste condiții.

Cât privește existența unei pagube iminente astfel cum este definită de art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ și această condiție a fost dovedită astfel cum în mod corect reține și instanța de fond. Astfel, paguba iminentă constă în faptul că punerea în executare a deciziei contestate (ce cuprinde obligații fiscale în cuantum de 1.887.826 lei) este de natură a afecta grav atât activitatea societății intimate, cât și drepturile și interesele terțelor persoane (salariați, parteneri contractuali) de vreme ce suma reținută prin decizia de impunere este mai mare decât veniturile realizate de societatea intimată pe întregul an 2011. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. a județului Dolj împotriva Sentinței nr. 573/2012 din 18 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.