Decizia nr. 948/2010 — ÎCCJ, Secția penală — Favorizarea infractorului. Individualizarea pedepsei

Faptele persoanei, de a ajuta la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență de către autorul care a lăsat să se creadă că are influență asupra unor magistrați și la săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane - pretinsa influență referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate și achitarea inculpatului -, precum și de a acționa pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susținerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicității la infracțiunea prevăzută în art. 257 C. pen. și la infracțiunea prevăzută în art. 6 1 din Legea nr. 78/2000, cât și elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum și cu calitatea făptuitorului - comisar șef de poliție, ținut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârșite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege și nici suspendarea executării pedepsei rezultante nu sunt justificate.

Legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este condiționată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiții prevăzute în art. 91 1 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanților, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată și să fie autorizate de către judecător.

În procesul de apreciere a probelor, declarațiile coinculpatului și ale martorului care a avut inițial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceștia sunt considerați martori, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010 Prin sentința nr. 198/PI din 17 iulie 2009, Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, a hotărât, în esență, următoarele: 1. În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul T.T. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani. 2. În baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 6 1 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit cele două pedepse în cea mai grea pe care a sporit-o cu 6 luni închisoare și a dispus executarea de către inculpat a pedepsei totale de 2 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 86 1 și art. 86 2 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani și 6 luni. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. 3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen. și la art. 18 1 C. pen., a dispus achitarea inculpatului S.O. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar în baza art. 91 C. pen. a aplicat inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ de 1.000 lei.

În baza art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul M.P. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 6 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.I., arestat în altă cauză, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cursul lunii iulie 2008 inculpatul S.I. era arestat preventiv și trimis în judecată pentru infracțiuni la Legea nr. 678/2001 în formă continuată. Pentru a reuși să obțină strămutarea judecării cauzei sale la o altă instanță decât cea învestită inițial și punerea în libertate în cursul procesului, S.I. fie personal, fie prin intermediul mamei sale - I.S., a intervenit pe lângă inculpatul R.V. - comisar șef în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș. Acesta din urmă a fost de acord să caute o persoană care să intervină pe căi nelegale pentru realizarea scopurilor urmărite de inculpatul S.I. Inculpatul R.V. l-a contactat pe inculpatul S.O. căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu un avocat ce va putea obține o soluție de strămutare a cauzei în care era judecat inculpatul S.I. Inculpatul S.O. l-a pus pe inculpatul R.V. în legătură cu avocatul T.T., inculpat în cauză, și a fost omul de legătură între R.V., I.S. - mama lui S.I. - și inculpatul T.T., participând și la înțelegerile între inculpați cu privire la cumpărarea și traficul de influență. Cu ocazia întâlnirilor dintre T.T. și I.S. la care au participat și inculpații R.V. și S.O., inculpatul T.T. a cerut martorei I.S. 7.000 euro, lăsând-o să creadă că are influență și poate interveni pe lângă magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a obține o soluție de strămutare favorabilă inculpatului S.I. Inculpatul T.T. a precizat că din suma de 7.000 euro, lui îi revin ca onorariu 2.000 euro, iar restul de 5.000 euro o va da persoanei ce urma să intervină pe lângă magistrați. Inculpatul T.T. a primit suma de 1.900 euro, restul până la 7.000 urmând să o primească după rezolvarea strămutării, iar din suma de 1.900 euro, i-a dat inculpatului S.O. 400 euro. Inculpatul T.T. a formulat cerere de strămutare a cauzei privind pe S.I., aceasta fiind respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Față de această împrejurare, inculpatul S.I. și mama lui i-au cerut inculpatul T.T. restituirea banilor. Instanța fondului reține că în convorbiri telefonice și la întâlnirea cu S.O., R.V. și I.S., inculpatul T.T. a sugerat că este nevoie de o campanie de presă favorabilă, referitoare la cauza privindu-l pe S.I., ceea ce ar putea constitui un motiv de strămutare. Ca urmare, inculpatul R.V. i-a cerut redactorului M.B. să scrie un articol referitor la cauza inculpatului S.I., punându-i la dispoziție materiale privind cauza. Articolul a apărut în ziar la 12 august 2008, a tratat ca subiect presupuse abuzuri ale procurorului care a instrumentat cauza referitoare la inculpatul S.I. și a fost folosit de inculpatul T.T. în cauza privind cererea de strămutare de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cererea de strămutare a fost respinsă la 14 noiembrie 2008. Instanța fondului mai reține că inculpatul M.P. i-a pretins inculpatului S.I. suma de 40.000 euro, pentru a interveni pe lângă un procuror care urma să influențeze magistrații în decizia de punere în libertate a inculpatului S.I. Împotriva sentinței menționate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și, între alții, inculpații S.O. și T.T. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în raport cu actele dosarului, constată că recursul procurorului este fondat, iar cele ale inculpaților sunt nefondate. I. În ce privește recursul procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că achitarea inculpaților R.V. și S.O. este greșită. Referitor la inculpatul R.V., Înalta Curte de Casație și Justiție observă că aprecierea stării de fapt cu privire la infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen., reținută în actul de sesizare, este în neconcordanță cu probele administrate în cauză. Instanța fondului a apreciat că acțiunile inculpatului R.V. legate de apariția în presă a articolului destinat argumentării cererii de strămutare se circumscriu laturii obiective ale infracțiunilor de complicitate la trafic de influență prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și complicitate la cumpărare de influență prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 și a motivat că aceste acțiuni nu constituie un ajutor dat inculpatului S.I., în sensul art. 264 C. pen. referitor la infracțiunea de favorizare a infractorului. Potrivit art. 264 C. pen., constituie infracțiunea de favorizare a infractorului și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii. Instanța fondului, contrar concluziilor din finalul motivării sentinței potrivit cărora fapta nu există, în conținutul expunerii a reținut că inculpatul R.V. (ulterior comiterii infracțiunilor prevăzute în art. 12 și art. 13 din Legea nr. 678/2001 de către S.I.) a acționat direct și a determinat apariția în presa locală a articolului care a servit ca probă în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru strămutarea cauzei privindu-l pe inculpatul S.I. Din conținutul convorbirilor interceptate dintre inculpatul R.V. și S.I. rezultă că ofițerul de poliție urmărea strămutarea judecării cauzei privindu-l pe S.I. la o instanță unde a lăsat să se creadă că-l poate ajuta să fie pus în libertate și achitat. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că activitatea inculpatului R.V., de a concepe și realiza prin intermediul ziaristului probe de natură să facă posibilă strămutarea cauzei de la instanța competentă la o altă instanță unde inculpatul S.I. ar fi urmat să fie pus în libertate și exonerat de răspundere, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 264 C. pen. Această activitate realizată cu intenție de inculpatul R.V. era destinată să zădărnicească judecata sau cel puțin să o îngreuneze. Așa fiind, achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută în art. 264 C. pen. este greșită, în cauză existând cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că și criticile referitoare la pedepsele aplicate inculpatului pentru infracțiunile de complicitate la trafic de influență și complicitate la cumpărare de influență sunt fondate. Într-adevăr, pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracțiuni sunt de la 2 la 10 ani închisoare. Față de pericolul social concret al faptelor inculpatului, de natură a afecta grav încrederea în capacitatea justiției de a soluționa în mod obiectiv cauzele deduse judecății, în afara influențelor unor persoane în curs de a fi trase la răspundere penală, ținând cont de împrejurarea că inculpatul R.V. era comisar șef de poliție ținut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor pe care le-a comis, având în vedere și faptul că a încercat să compromită credibilitatea celei mai înalte instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru cele două infracțiuni pentru care a fost condamnat inculpatul este mai potrivită pentru atingerea scopului prevăzut în art. 52 C. pen., în concordanță cu criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. Recursul procurorului mai critică sentința pentru achitarea inculpatului S.O. pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a art. 18 1 C. pen., apreciind în mod greșit că fapta, în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Așa cum s-a arătat, instanța fondului a reținut că inculpatul a comis fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la traficul de influență, infracțiune ce se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani. Traficul de influență la care a participat inculpatul viza cea mai înaltă instanță - Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la care inculpatul și coinculpații au acreditat ideea că este la discreția influențelor lor, gata să comercializeze atributele și încrederea de care trebuie să se bucure în societate. Având în vedere pericolul social deosebit al infracțiunilor de corupție prin vătămarea sau punerea în pericol a desfășurării activităților din toate sferele vieții sociale, reflectat și de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar și activitatea vizată în concret de infracțiuni - justiția la cel mai înalt grad de jurisdicție - Înalta Curte de Casație și Justiție consideră greșită aprecierea că prin acțiunile sale inculpatul S.O. ar fi adus o atingere minimă valorii ocrotite de lege, astfel că în cauză față de el nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 1 C. pen. Prin urmare, în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, inculpatul va fi condamnat la 2 ani închisoare, pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, inculpatul nu va mai săvârși infracțiuni, astfel că luând în considerare și celelalte condiții de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere pe care le consideră îndeplinite, va face aplicarea art. 86 1 și art. 86 2 C. pen. pe termenul de încercare de 4 ani. În recursul procurorului a fost criticată și individualizarea pedepselor aplicate inculpaților T.T., S.I. și M.P. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Înăuntrul limitelor pedepsei, definite de legiuitor, rămâne instanței atributul de a proporționaliza pedeapsa în raport cu celelalte criterii care caracterizează fapta și făptuitorul, gradul de pericol concret al acestora, astfel încât sancțiunea să fie capabilă să-și atingă scopul prevăzut în art. 52 C. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție este de acord cu afirmația din recurs, potrivit căreia infracțiunile de corupție cunosc o recrudescență, astfel că măsurile legislative de combatere a fenomenului trebuie să capete eficiență reală. Concomitent, constată că pedepsele aplicate intimaților inculpați se situează la limita minimă prevăzute de lege, deși în concret faptele acestora sunt de natură să pună la îndoială actul de justiție ce se înfăptuiește la instanța supremă. În privința inculpaților T.T. și M.P. instanța fondului nu numai că s-a oprit la limita minimă, dar a apreciat că pedepsele aplicate lor își pot atinge scopul fără executare. Hotărând astfel, instanța nu a motivat în niciun fel, deși potrivit art. 81 alin. (6) C. pen. suspendarea condiționată a executării pedepsei trebuie motivată. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în ce-l privește pe inculpatul T.T., pedeapsa este greșit individualizată atât prin cuantumul pedepsei aplicate, cât și prin modalitatea individualizării. Astfel, în cursul procesului penal inculpatul a avut o atitudine nesinceră atât în ce privește contribuția lui, cât și a celorlalți participanți la comiterea faptei. Pe de altă parte, împrejurarea că a acționat în calitate de avocat împreună cu coinculpatul R.V., ambii implicați prin natura profesiilor în înfăptuirea practică a actului de justiție, acreditând ideea că magistrații negociază ocult soluțiile din procese, este de natură să semnifice că a atentat grav la valorile ocrotite de lege. Prin urmare, o pedeapsă egală cu limita minimă prevăzută de lege este nejustificată, lipsită de potențialul de a-și atinge scopul prevăzut în art. 52 C. pen. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare este mai potrivită pentru atingerea acestuia. Pe de altă parte, în raport cu datele personale ale inculpatului T.T., căsătorit, având un copil minor, văzând și caracterizările pozitive numeroase depuse la dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că există motive care îndreptățesc convingerea că scopul pedepsei aplicate va putea fi atins fără executare, pronunțarea condamnării constituind un avertisment suficient pentru a-l preveni să comită infracțiuni. În ce-l privește pe inculpatul M.P., instanța fondului nu a motivat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen. față de acesta. Din examinarea actelor dosarului nu rezultă că ar exista motive pentru suspendarea condiționată a pedepsei ce i-a fost aplicată. Or, din materialitatea faptelor - pretinderea sumei de 40.000 euro inculpatului S.I. și acreditarea ideii că poate corupe justiția prin intermediul unor magistrați astfel încât să se evite răspunderea penală - rezultă că inculpatul M.P. prezintă prin acțiunile sale un pericol social deosebit care nu poate fi prevenit decât prin executarea efectivă a pedepsei aplicate. Cu referire la inculpatul S.I., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pedeapsa aplicată acestuia este, de asemenea, greșit individualizată. Instanța fondului nu a arătat niciun criteriu după care a individualizat pedeapsa la limita minimă prevăzută de lege. Or, din actele dosarului rezultă că acest inculpat este recidivist, a mai fost condamnat la 3 pedepse de câte 5 ani pentru infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal. În prezenta cauză a efectuat acte de cumpărare de influență, aflându-se în stare de arest, fiind cercetat pentru o altă infracțiune cu grad ridicat de pericol social - trafic de persoane - și a reușit să corupă un polițist cu înalt grad profesional, angrenând un grup de persoane relativ numeros în acțiunile sale. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție va majora pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracțiunea reținută de instanța fondului, de la 2 ani la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. II. Cât privește recursurile inculpaților, acestea sunt nefondate. Susținerile inculpatului S.O. cu privire la nulitatea absolută a interceptărilor și înregistrărilor audio în care este interlocutor sunt nefondate. Din examinarea dosarului rezultă că, prin autorizația nr. 380 din 18 august 2008, Curtea de Apel București a încuviințat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R.V., S.I. și I.S. Or, tocmai convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R.V. sunt relevante în ce-l privește pe recurentul S.O. Pe de altă parte, nu există niciun motiv legal pentru a înlătura relevanța penală a unei convorbiri telefonice în ce-l privește pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizație de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare. Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 91 1 C. proc. pen. a fost reglementarea condițiilor în care interceptările și înregistrările audio sau video pot deveni probe. Obiectul acestor probe - interceptări - îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane. Dacă există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă față de ambele persoane care poartă dialogul. Această apreciere este rațională, având în vedere și prevederile art. 63 C. proc. pen., care definesc în general proba. În sensul dispoziției citate, convorbirea telefonică este un element de fapt care poate servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanelor și la cunoașterea împrejurărilor. Referitor la constituționalitatea art. 91 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție observă că acest articol nu a fost declarat neconstituțional. Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate și înregistrate sunt astfel de probe. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăția unei persoane, pentru a nu face loc abuzului. În prezenta cauză interceptările și înregistrările telefonice se coroborează cu declarațiile martorilor sau ale inculpaților S.I. și M.P., care într-o accepțiune mai largă în cauza Curții Europene a Drepturilor Omului „Spînu împotriva României” sunt considerați martori. Problema interceptărilor și înregistrărilor audio și video a mai format obiectul preocupărilor instanței supreme cu prilejul judecării altor cauze. Înalta Curte de Casație și Justiție a motivat că legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condițiilor prevăzute în art. 91 1 C. proc. pen., respectiv existența unor indicii privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; infracțiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al articolului; să fie necesare pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanților care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiție fiind aceea a autorizării de către judecător. În cauză, aceste condiții pentru interceptare și înregistrare au fost realizate. Rezultă cu certitudine că inculpatul S.I. - aflat în arest preventiv - pentru o infracțiune gravă de trafic de minori, suspectat de infracțiuni la Legea nr. 39/2003, era preocupat în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor judiciare, poliție, procurori, magistrați și, din arest, l-a contactat telefonic pe inculpatul R.V. - comisar șef cu atribuții judiciare. Infracțiunile săvârșite erau prevăzute în Legea nr. 78/2000, enumerate în textul art. 91 1 alin. (2) C. proc. pen. și a existat autorizarea judecătorului pentru interceptări și înregistrări. Înalta Curte de casație și Justiție, preocupată și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut că în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) aceasta a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006 oferă garanțiile necesare în materie de interceptare și transcriere a comunicațiilor. Înalta Curte de Casație și Justiție a mai constatat în alte cauze că dispozițiile art. 91 1 - art. 91 6 C. proc. pen. sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă”, potrivit căruia aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracțiune gravă a fost săvârșită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane anume identificate ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat. Or, în prezenta cauză aceste „tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în recomandare. Nici recursul inculpatului T.T. nu este fondat. În legătură cu declarațiile inculpatului S.I. și ale lui I.S., acestea au fost corect interpretate de instanța fondului ca probe utile și pertinente în lămurirea situației de fapt. Așa cum s-a arătat, chiar dacă aceștia nu au avut de la început calitatea de martor în proces, deși, în final, I.S. a dobândit acest statut, ei trebuiau considerați martori în sensul accepțiunii pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o dă unor astfel de persoane care au avut posibilitatea să ia contact direct cu realitatea faptelor. În acest sens este hotărârea „Spînu împotriva României.” Or, din declarațiile celor doi rezultă că inculpatul T.T. a pretins de la I.S. 7.000 euro din care 2.000 euro pentru căutarea unei persoane care să poată determina obținerea unei soluții favorabile în fața magistraților de la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar 5.000 euro pentru cei care aveau să determine hotărârea favorabilă. Referitor la probe, în cursul procesului au fost ascultați martorii I.S., N.S., B.M., B.A., S.A., S.D., U.C. și M.A., s-au făcut interceptări și înregistrări autorizate ale posturilor telefonice ale inculpaților și înregistrări video ambientale. Aceste probe au fost examinate de instanța fondului, analizate și interpretate în mod temeinic, reținându-se din ansamblul probator că inculpatul T.T. a pretins suma de 7.000 euro pentru traficul de influență ce urma a fi exercitat asupra magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de motivele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de procuror, a casat, în parte, sentința penală recurată și rejudecând: 1. În ceea ce privește pe inculpatul R.V.: a înlăturat dispozițiile privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; în baza art. 264 C. pen., a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a majorat pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute în art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 26 C. pen. raportat la art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 la câte 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. 2. În ceea ce privește pe inculpatul T.T.: a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 și 82 C. pen.; a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la 4 ani închisoare; în baza art. 86 1 și 86 2 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, a făcut aplicarea art. 86 3 C. pen., a art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum și a art. 71 alin. (5) C. pen. 3. În ceea ce privește pe inculpatul S.O.: a înlăturat aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen. și art. 18 1 C. pen.; în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare; în baza art. 86 1 și 86 2 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani, a făcut aplicarea art. 86 3 C. pen., a art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum și a art. 71 alin. (5) C. pen. 4. În ceea ce privește pe inculpatul S.I.: a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prevăzută în art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. 5. În ceea ce privește pe inculpatul M.P.: a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 și 82 C. pen.; a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-un loc de deținere; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați.