ÎCCJ, decizie (scj.ro #83901)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83901) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Favorizarea infractorului. Individualizarea

pedepsei. Interceptările și înregistrările audio sau video. Declarațiile

martorilor

Cuprins

pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere

unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege

Indice

alfabetic:

Drept penal

-

favorizarea

infractorului

C. pen.,

art. 26, art. 257, art. 264

Legea nr. 78/2000,

art. 6

1

C. proc. pen.,

art. 91

1

- art. 91

6

de a ajuta la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență de către autorul

care a lăsat să se creadă că are influență asupra unor magistrați și la

săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență de către inculpatul arestat

într-o cauză privind traficul de persoane - pretinsa influență referindu-se la

strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate și achitarea inculpatului -,

precum și de a acționa pentru publicarea în presa locală a articolului care a

fost invocat ca probă în susținerea cererii de strămutare, întrunesc atât

elementele constitutive ale complicității la infracțiunea prevăzută în art. 257 C. pen. și la infracțiunea prevăzută în art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, cât și

elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului

prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al

faptelor, precum și cu calitatea făptuitorului - comisar șef de poliție, ținut

prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârșite, nici

aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege și nici suspendarea

executării pedepsei rezultante nu sunt justificate.

interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este condiționată de

începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiții prevăzute

în art. 91

1

C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice

privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din cele enumerate în alin.

(2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situației de fapt ori

pentru identificarea sau localizarea participanților, care nu ar fi posibilă

prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată și să fie autorizate de

către judecător.

probelor, declarațiile coinculpatului și ale martorului care a avut inițial

calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceștia sunt

considerați martori, în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010

Prin sentința nr. 198/PI din 17 iulie 2009, Curtea

de Apel Timișoara, Secția penală, a hotărât, în esență, următoarele:

infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în

baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării

pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a

condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la

trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe același inculpat

pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență la

pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit cele două pedepse în cea

mai grea pe care a sporit-o cu 6 luni închisoare și a dispus executarea de

către inculpat a pedepsei totale de 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 86

1

și art. 86

2

C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani și 6 luni.

În baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe

același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului

prevăzută în art. 264 C. pen.

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen.

și la art. 18

1

C. pen., a dispus achitarea inculpatului S.O. pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență, prevăzută în

art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000,

iar în baza art. 91 C. pen. a aplicat inculpatului sancțiunea cu caracter

administrativ de 1.000 lei.

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare,

iar în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a

executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

1

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a

condamnat pe inculpatul S.I., arestat în altă cauză, pentru săvârșirea

infracțiunii de cumpărare de influență la pedeapsa de 2 ani închisoare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că în cursul lunii iulie 2008 inculpatul S.I. era arestat preventiv și

trimis în judecată pentru infracțiuni la Legea nr. 678/2001 în formă

continuată.

Pentru a reuși să obțină

strămutarea judecării cauzei sale la o altă instanță decât cea învestită

inițial și punerea în libertate în cursul procesului, S.I. fie personal, fie

prin intermediul mamei sale - I.S., a intervenit pe lângă inculpatul R.V. -

comisar șef în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș. Acesta din

urmă a fost de acord să caute o persoană care să intervină pe căi nelegale

pentru realizarea scopurilor urmărite de inculpatul S.I.

Inculpatul R.V. l-a contactat pe

inculpatul S.O. căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu un avocat ce va putea

obține o soluție de strămutare a cauzei în care era judecat inculpatul S.I. Inculpatul

S.O. l-a pus pe inculpatul R.V. în legătură cu avocatul T.T., inculpat în

cauză, și a fost omul de legătură între R.V., I.S. - mama lui S.I. - și

inculpatul T.T., participând și la înțelegerile între inculpați cu privire la

cumpărarea și traficul de influență.

Cu ocazia întâlnirilor dintre T.T.

și I.S. la care au participat și inculpații R.V. și S.O., inculpatul T.T. a

cerut martorei I.S. 7.000 euro, lăsând-o să creadă că are influență și poate

interveni pe lângă magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a obține o soluție de strămutare favorabilă inculpatului S.I. Inculpatul T.T.

a precizat că din suma de 7.000 euro, lui îi revin ca onorariu 2.000 euro, iar

restul de 5.000 euro o va da persoanei ce urma să intervină pe lângă

magistrați.

Inculpatul T.T. a primit suma de

1.900 euro, restul până la 7.000 urmând să o primească după rezolvarea

strămutării, iar din suma de 1.900 euro, i-a dat inculpatului S.O. 400 euro.

Inculpatul T.T. a formulat cerere

de strămutare a cauzei privind pe S.I., aceasta fiind respinsă de Înalta Curte

de Casație și Justiție. Față de această împrejurare, inculpatul S.I. și mama

lui i-au cerut inculpatul T.T. restituirea banilor.

Instanța fondului reține că în

convorbiri telefonice și la întâlnirea cu S.O., R.V. și I.S., inculpatul T.T. a

sugerat că este nevoie de o campanie de presă favorabilă, referitoare la cauza

privindu-l pe S.I., ceea ce ar putea constitui un motiv de strămutare. Ca

urmare, inculpatul R.V. i-a cerut redactorului M.B. să scrie un articol

referitor la cauza inculpatului S.I., punându-i la dispoziție materiale privind

cauza. Articolul a apărut în ziar la 12 august 2008, a tratat ca subiect presupuse abuzuri ale procurorului care a instrumentat cauza referitoare la inculpatul S.I. și a fost folosit de inculpatul T.T. în cauza privind cererea de strămutare

de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Cererea de strămutare a fost

respinsă la 14 noiembrie 2008.

Instanța fondului mai reține că

inculpatul M.P. i-a pretins inculpatului S.I. suma de 40.000 euro, pentru a

interveni pe lângă un procuror care urma să influențeze magistrații în decizia

de punere în libertate a inculpatului S.I.

Împotriva sentinței menționate au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și, între

alții, inculpații S.O. și T.T.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând recursurile în raport cu actele dosarului, constată că

recursul procurorului este fondat, iar cele ale inculpaților sunt nefondate.

I. În ce privește recursul

procurorului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că achitarea

inculpaților R.V. și S.O. este greșită.

Referitor la inculpatul R.V., Înalta Curte de Casație și Justiție observă că aprecierea stării de fapt cu

privire la infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen., reținută în actul de sesizare, este în neconcordanță cu probele administrate în cauză.

Instanța fondului a apreciat că

acțiunile inculpatului R.V. legate de apariția în presă a articolului destinat

argumentării cererii de strămutare se circumscriu laturii obiective ale

infracțiunilor de complicitate la trafic de influență prevăzută în art. 26

raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și complicitate

la cumpărare de influență prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 și a motivat că aceste acțiuni nu

constituie un ajutor dat inculpatului S.I., în sensul art. 264 C. pen. referitor la infracțiunea de favorizare a infractorului.

Potrivit art. 264 C. pen., constituie infracțiunea de favorizare a infractorului și se pedepsește cu închisoarea de

la 3 luni la 7 ani ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită

înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau a

zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a

asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii.

Instanța fondului, contrar

concluziilor din finalul motivării sentinței potrivit cărora fapta nu există,

în conținutul expunerii a reținut că inculpatul R.V. (ulterior comiterii

infracțiunilor prevăzute în art. 12 și art. 13 din Legea nr. 678/2001 de către

S.I.) a acționat direct și a determinat apariția în presa locală a articolului

care a servit ca probă în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

strămutarea cauzei privindu-l pe inculpatul S.I. Din conținutul convorbirilor

interceptate dintre inculpatul R.V. și S.I. rezultă că ofițerul de poliție

urmărea strămutarea judecării cauzei privindu-l pe S.I. la o instanță unde a

lăsat să se creadă că-l poate ajuta să fie pus în libertate și achitat.

Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că activitatea inculpatului R.V., de a concepe și realiza

prin intermediul ziaristului probe de natură să facă posibilă strămutarea

cauzei de la instanța competentă la o altă instanță unde inculpatul S.I. ar fi

urmat să fie pus în libertate și exonerat de răspundere, realizează conținutul

constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 264 C. pen. Această activitate realizată cu intenție de inculpatul R.V. era destinată să

zădărnicească judecata sau cel puțin să o îngreuneze.

Așa fiind, achitarea inculpatului

pentru infracțiunea prevăzută în art. 264 C. pen. este greșită, în cauză existând cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și

Justiție apreciază că și criticile referitoare la pedepsele aplicate

inculpatului pentru infracțiunile de complicitate la trafic de influență și

complicitate la cumpărare de influență sunt fondate.

Într-adevăr, pedepsele prevăzute

de lege pentru cele două infracțiuni sunt de la 2 la 10 ani închisoare. Față de

pericolul social concret al faptelor inculpatului, de natură a afecta grav

încrederea în capacitatea justiției de a soluționa în mod obiectiv cauzele

deduse judecății, în afara influențelor unor persoane în curs de a fi trase la

răspundere penală, ținând cont de împrejurarea că inculpatul R.V. era comisar

șef de poliție ținut prin statutul profesional să descopere fapte de natura

celor pe care le-a comis, având în vedere și faptul că a încercat să compromită

credibilitatea celei mai înalte instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru cele două

infracțiuni pentru care a fost condamnat inculpatul este mai potrivită pentru

atingerea scopului prevăzut în art. 52 C. pen., în concordanță cu criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen.

Recursul procurorului mai critică

sentința pentru achitarea inculpatului S.O. pentru infracțiunea prevăzută în

art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr.

78/2000.

Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că instanța fondului a făcut o greșită aplicare a art. 18

1

C. pen., apreciind în mod greșit că fapta, în concret, nu prezintă pericolul social al

unei infracțiuni.

Așa cum s-a arătat, instanța

fondului a reținut că inculpatul a comis fapte ce întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de complicitate la traficul de influență,

infracțiune ce se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Traficul de influență la care a

participat inculpatul viza cea mai înaltă instanță - Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu privire la care inculpatul și coinculpații au acreditat ideea că

este la discreția influențelor lor, gata să comercializeze atributele și

încrederea de care trebuie să se bucure în societate.

Având în vedere pericolul social

deosebit al infracțiunilor de corupție prin vătămarea sau punerea în pericol a

desfășurării activităților din toate sferele vieții sociale, reflectat și de

limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar și activitatea vizată în concret de

infracțiuni - justiția la cel mai înalt grad de jurisdicție - Înalta Curte de

Casație și Justiție consideră greșită aprecierea că prin acțiunile sale

inculpatul S.O. ar fi adus o atingere minimă valorii ocrotite de lege, astfel

că în cauză față de el nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18

1

C. pen.

Prin urmare, în baza art. 26

raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

inculpatul va fi condamnat la 2 ani închisoare, pedeapsă situată la limita

minimă prevăzută de lege. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că

pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără

executarea pedepsei, inculpatul nu va mai săvârși infracțiuni, astfel că luând

în considerare și celelalte condiții de aplicare a suspendării executării

pedepsei sub supraveghere pe care le consideră îndeplinite, va face aplicarea

art. 86

1

și art. 86

2

C. pen. pe termenul de încercare de

4 ani.

În recursul

procurorului a fost criticată și individualizarea pedepselor aplicate

inculpaților T.T., S.I. și M.P.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a

codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de

pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

Înăuntrul limitelor pedepsei,

definite de legiuitor, rămâne instanței atributul de a proporționaliza pedeapsa

în raport cu celelalte criterii care caracterizează fapta și făptuitorul,

gradul de pericol concret al acestora, astfel încât sancțiunea să fie capabilă

să-și atingă scopul prevăzut în art. 52 C. pen.

Înalta Curte de Casație și

Justiție este de acord cu afirmația din recurs, potrivit căreia infracțiunile

de corupție cunosc o recrudescență, astfel că măsurile legislative de combatere

a fenomenului trebuie să capete eficiență reală. Concomitent, constată că pedepsele

aplicate intimaților inculpați se situează la limita minimă prevăzute de lege,

deși în concret faptele acestora sunt de natură să pună la îndoială actul de

justiție ce se înfăptuiește la instanța supremă.

În privința inculpaților T.T. și

M.P. instanța fondului nu numai că s-a oprit la limita minimă, dar a apreciat

că pedepsele aplicate lor își pot atinge scopul fără executare. Hotărând

astfel, instanța nu a motivat în niciun fel, deși potrivit art. 81 alin. (6) C.

pen. suspendarea condiționată a executării pedepsei trebuie motivată.

Înalta Curte de Casație și

Justiție apreciază că, în ce-l privește pe inculpatul T.T., pedeapsa este

greșit individualizată atât prin cuantumul pedepsei aplicate, cât și prin

modalitatea individualizării.

Astfel, în cursul procesului penal

inculpatul a avut o atitudine nesinceră atât în ce privește contribuția lui,

cât și a celorlalți participanți la comiterea faptei. Pe de altă parte,

împrejurarea că a acționat în calitate de avocat împreună cu coinculpatul R.V.,

ambii implicați prin natura profesiilor în înfăptuirea practică a actului de

justiție, acreditând ideea că magistrații negociază ocult soluțiile din

procese, este de natură să semnifice că a atentat grav la valorile ocrotite de

lege. Prin urmare, o pedeapsă egală cu limita minimă prevăzută de lege este

nejustificată, lipsită de potențialul de a-și atinge scopul prevăzut în art. 52 C. pen.

În consecință, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare este mai

potrivită pentru atingerea acestuia. Pe de altă parte, în raport cu datele

personale ale inculpatului T.T., căsătorit, având un copil minor, văzând și

caracterizările pozitive numeroase depuse la dosar, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că există motive care îndreptățesc convingerea că scopul

pedepsei aplicate va putea fi atins fără executare, pronunțarea condamnării

constituind un avertisment suficient pentru a-l preveni să comită infracțiuni.

În ce-l privește pe inculpatul

M.P., instanța fondului nu a motivat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen. față de acesta.

Din examinarea actelor dosarului

nu rezultă că ar exista motive pentru suspendarea condiționată a pedepsei ce

i-a fost aplicată. Or, din materialitatea faptelor - pretinderea sumei de

40.000 euro inculpatului S.I. și acreditarea ideii că poate corupe justiția

prin intermediul unor magistrați astfel încât să se evite răspunderea penală -

rezultă că inculpatul M.P. prezintă prin acțiunile sale un pericol social

deosebit care nu poate fi prevenit decât prin executarea efectivă a pedepsei

aplicate.

Cu referire la inculpatul S.I., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pedeapsa aplicată acestuia

este, de asemenea, greșit individualizată.

Instanța fondului nu a arătat

niciun criteriu după care a individualizat pedeapsa la limita minimă prevăzută

de lege. Or, din actele dosarului rezultă că acest inculpat este recidivist, a

mai fost condamnat la 3 pedepse de câte 5 ani pentru infracțiuni de lipsire de

libertate în mod ilegal.

În prezenta cauză a efectuat acte

de cumpărare de influență, aflându-se în stare de arest, fiind cercetat pentru

o altă infracțiune cu grad ridicat de pericol social - trafic de persoane - și

a reușit să corupă un polițist cu înalt grad profesional, angrenând un grup de

persoane relativ numeros în acțiunile sale. Așa fiind, Înalta Curte de Casație

și Justiție va majora pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracțiunea

reținută de instanța fondului, de la 2 ani la 4 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen.

II. Cât privește recursurile

inculpaților, acestea sunt nefondate.

Susținerile inculpatului S.O. cu

privire la nulitatea absolută a interceptărilor și înregistrărilor audio în

care este interlocutor sunt nefondate.

Din examinarea dosarului rezultă

că, prin autorizația nr. 380 din 18 august 2008, Curtea de Apel București a

încuviințat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R.V.,

S.I. și I.S.

Or, tocmai convorbirile telefonice

efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R.V. sunt

relevante în ce-l privește pe recurentul S.O.

Pe de altă parte, nu există niciun

motiv legal pentru a înlătura relevanța penală a unei convorbiri telefonice în

ce-l privește pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizație

de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există

autorizare.

Ceea ce a urmărit legiuitorul prin

introducerea art. 91

1

C. proc. pen. a fost reglementarea condițiilor

în care interceptările și înregistrările audio sau video pot deveni probe. Obiectul

acestor probe - interceptări - îl constituie convorbirile purtate între două

sau mai multe persoane.

Dacă există autorizare legală pentru interceptarea

convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă

convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă

față de ambele persoane care poartă dialogul.

Această apreciere este rațională,

având în vedere și prevederile art. 63 C. proc. pen., care definesc în general proba. În sensul dispoziției citate, convorbirea telefonică este un element

de fapt care poate servi la constatarea existenței sau inexistenței unei

infracțiuni, la identificarea persoanelor și la cunoașterea împrejurărilor.

Referitor la constituționalitatea

art. 91

1

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție observă

că acest articol nu a fost declarat neconstituțional.

Pe de altă parte, conform

dispozițiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se

constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.        Or,

procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate și

înregistrate sunt astfel de probe.

Înalta Curte de Casație și

Justiție apreciază că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se

bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se

coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le

administreze pentru a demonstra vinovăția unei persoane, pentru a nu face loc

abuzului.

În prezenta cauză

interceptările și înregistrările telefonice se coroborează cu declarațiile

martorilor sau ale inculpaților S.I. și M.P., care într-o accepțiune mai largă

în cauza Curții Europene a Drepturilor Omului „Spînu împotriva României” sunt

considerați martori.

Problema interceptărilor și

înregistrărilor audio și video a mai format obiectul preocupărilor instanței

supreme cu prilejul judecării altor cauze.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a motivat că legalitatea interceptărilor și înregistrărilor

audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea

condițiilor prevăzute în art. 91

1

C. proc. pen., respectiv existența

unor indicii privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; infracțiunile

să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al articolului; să fie necesare

pentru stabilirea situației de fapt ori pentru identificarea sau localizarea

participanților care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi

mult întârziată; ultima condiție fiind aceea a autorizării de către judecător.

În cauză, aceste condiții pentru

interceptare și înregistrare au fost realizate.

Rezultă cu certitudine că

inculpatul S.I. - aflat în arest preventiv - pentru o infracțiune gravă de

trafic de minori, suspectat de infracțiuni la Legea nr. 39/2003, era preocupat

în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor

judiciare, poliție, procurori, magistrați și, din arest, l-a contactat

telefonic pe inculpatul R.V. - comisar șef cu atribuții judiciare.

Infracțiunile săvârșite erau

prevăzute în Legea nr. 78/2000, enumerate în textul art. 91

1

alin.

(2) C. proc. pen. și a existat autorizarea judecătorului pentru interceptări și

înregistrări.

Înalta Curte de casație și

Justiție, preocupată și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, a

reținut că în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) aceasta a

apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 și Legea

nr. 356/2006 oferă garanțiile necesare în materie de interceptare și

transcriere a comunicațiilor.

Înalta Curte de Casație și

Justiție a mai constatat în alte cauze că dispozițiile art. 91

1

-

art. 91

6

C. proc. pen. sunt în deplin acord cu art. 4 din

Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind

„tehnicile speciale de anchetă”, potrivit căruia aceste tehnici pot fi

utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracțiune gravă a fost

săvârșită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe

persoane anume identificate ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a

fost încă identificat.

Or, în prezenta cauză aceste

„tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în

recomandare.

Nici recursul inculpatului T.T. nu

este fondat.

În legătură cu declarațiile

inculpatului S.I. și ale lui I.S., acestea au fost corect interpretate de

instanța fondului ca probe utile și pertinente în lămurirea situației de fapt.

Așa cum s-a arătat, chiar dacă aceștia nu au avut de la început calitatea de

martor în proces, deși, în final, I.S. a dobândit acest statut, ei trebuiau

considerați martori în sensul accepțiunii pe care Curtea Europeană a

Drepturilor Omului o dă unor astfel de persoane care au avut posibilitatea să

ia contact direct cu realitatea faptelor. În acest sens este hotărârea „Spînu

împotriva României.”

Or, din declarațiile celor doi

rezultă că inculpatul T.T. a pretins de la I.S. 7.000 euro din care 2.000 euro

pentru căutarea unei persoane care să poată determina obținerea unei soluții

favorabile în fața magistraților de la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar 5.000 euro pentru cei care aveau să determine hotărârea favorabilă.

Referitor la probe, în

cursul procesului au fost ascultați martorii I.S., N.S., B.M., B.A., S.A.,

S.D., U.C. și M.A., s-au făcut interceptări și înregistrări autorizate ale

posturilor telefonice ale inculpaților și înregistrări video ambientale.

Aceste probe au fost examinate de

instanța fondului, analizate și interpretate în mod temeinic, reținându-se din

ansamblul probator că inculpatul T.T. a pretins suma de 7.000 euro pentru

traficul de influență ce urma a fi exercitat asupra magistraților Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Față de motivele arătate, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de procuror, a casat, în

parte, sentința penală recurată și rejudecând:

pe inculpatul R.V.: a înlăturat dispozițiile privitoare la suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere; în baza art. 264 C. pen., a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute

în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a majorat

pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute în art. 26

raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și

art. 26 C. pen. raportat la art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 la câte 4

ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai

grea, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare și 2

ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen.

pe inculpatul T.T.: a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 și 82 C. pen.; a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la 4 ani închisoare; în baza art. 86

1

și 86

2

C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, a făcut aplicarea art. 86

3

C. pen., a art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum

și a art. 71 alin. (5) C. pen.

pe inculpatul S.O.: a înlăturat aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen. și art. 18

1

C. pen.; în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare; în baza art. 86

1

și 86

2

C. pen., a dispus suspendarea executării  pedepsei sub

supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani, a făcut aplicarea art. 86

3

C. pen., a art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., precum

și a art. 71 alin. (5) C. pen.

pe inculpatul S.I.: a majorat pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prevăzută

în art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit.

b) C. pen. la 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea

art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe inculpatul M.P.: a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 și 82 C. pen.; a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracțiunea

prevăzută în art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-un

loc de deținere; a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpați.