ÎCCJ, decizie (scj.ro #84008)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84008) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Trafic de influență. Elemente constitutive. Individualizarea

pedepsei. Incompatibilitate. Judecător care și-a exprimat anterior părerea cu privire

la soluția ce ar putea fi dată în cauză. Omisiunea primei instanțe de a

consemna verificarea regularității actului de sesizare. Nulitate relativă

Cuprins pe materii:

Drept

penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes

public sau altor activități reglementate de lege. Infracțiuni de serviciu sau

în legătură cu serviciul

Indice alfabetic:

Drept

penal. Drept procesual penal

-

trafic de influență

-

incompatibilitate

-

nulitate relativă

C.

pen

.,

art

. 257

Legea

nr

. 78/2000,

art

. 7 alin. (1) și (3)

C.

proc

.

pen

.,

art

. 47 alin. (2),

art

. 197,

art

. 300

de poliție, de a primi o sumă de bani în scopul de a interveni pentru

soluționarea unui dosar penal înregistrat la parchet, astfel încât persoana la

care se referă dosarul penal să nu fie trasă la răspundere penală, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în

art

. 257 C.

pen

. raportat la

art

. 7 alin. (1) și (3) din Legea

nr

.

78/2000. În acest caz, reducerea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată

inculpatului și, în consecință, schimbarea modalității de executare a acesteia

nu se justifică, în raport cu gradul de pericol social ridicat al faptei,

relevat de faptul că, deși inculpatul avea obligația să respecte legea și să

impună celorlalte persoane aceeași obligație, acesta a încălcat-o, folosindu-se

de calitatea sa de agent de poliție, calitate care i-a permis să convingă

persoana de la care a primit suma de bani că va interveni pentru soluționarea

favorabilă a unui dosar penal, iar după consumarea infracțiunii, inculpatul a

negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul.

art

. 47

alin. (2) C.

proc

.

pen

.,

prin judecător care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar

putea fi dată în cauză se înțelege judecătorul care și-a exprimat anterior

părerea cu privire la condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal,

admiterea ori respingerea căilor de atac. Prin urmare, nu se poate reține

incidența dispozițiilor

art

. 47 alin. (2) C.

proc

.

pen

., atunci când

judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării

preventive în cursul judecății în apel, deoarece analiza privește exclusiv

arestarea preventivă, iar nu soluționarea cauzei în apel, în sensul admiterii

sau respingerii căii de atac.

Referirea la probe, în accepțiunea

art

. 143 și

art

. 148 alin. (1)

lit

. f) C.

proc

.

pen

., în cuprinsul încheierii prin care s-a dispus

menținerea arestării preventive în cursul judecății în apel, în temeiul

art

. 300

2

raportat la

art

.

160

b

alin. (1) și (3) C.

proc

.

pen

., nu atrage incidența dispozițiilor

art

.

47 alin. (2) C.

proc

.

pen

.

mod explicit, în încheierea de ședință, verificarea regularității actului de

sesizare, potrivit dispozițiilor

art

. 300 alin. (1)

C.

proc

.

pen

., nu

constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă circumscrisă

dispozițiilor

art

. 197 alin. (1) și (4) C.

proc

.

pen

.

I.C.C.J., Secția penală, decizia

nr

. 3363 din 21 octombrie 2009

Prin sentința

nr

. 426 din 11 aprilie 2008, Tribunalul

București, Secția a II-a penală, a dispus condamnarea inculpatului Ț.F. la pedeapsa

de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență

prevăzută în

art

. 257 C.

pen

.

raportat la

art

. 7 alin. (1) și (3) din Legea

nr

. 78/2000.

A fost interzisă inculpatului exercitarea

drepturilor prevăzute în

art

. 64 alin. (1)

lit

. a) teza a II-a și

lit

. b) C.

pen

., în condițiile și pe durata prevăzută în

art

. 71 C.

pen

.

În baza

art

. 257 alin. (2) C.

pen

.

raportat la

art

. 256 alin. (2) C.

pen

.,

instanța a dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului, a

sumei de 1.500

euro

sau echivalentul acesteia în lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în fapt,

următoarele:

În cursul lunii mai 2007, inculpatul Ț.F., în timp ce se afla în autoturismul

său, a primit de la denunțătorul T.G. suma de 1.500

euro

pentru a interveni, în calitatea sa de polițist, în obținerea unei soluții

favorabile într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Cornetu

, pentru ca fratele denunțătorului să nu suporte

consecințele săvârșirii infracțiunii de conducere fără permis.

Instanța de fond reține că denunțătorul, după ce a aflat că fratele său, T.J.,

a condus fără permis, s-a hotărât să ia legătura cu inculpatul Ț.F., aspect

cunoscut și confirmat de martorul T.G.

De asemenea, prima instanță a reținut că

inculpatul s-a deplasat la locuința familiei T.N. - un alt frate al

conducătorului motocicletei implicate în accident - purtând discuții privind

accidentul de circulație.

Probele testimoniale administrate au fost coroborate cu procesele-verbale de

redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, instanța de fond reținând

astfel că fapta inculpatului Ț.F. realizează elementele constitutive ale

infracțiunii de trafic de influență prevăzută în

art

.

257 C.

pen

.

În raport cu această încadrare juridică, instanța de fond a apreciat că se

impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute în norma de

incriminare, cu executare în regim privativ de libertate.

Prin decizia

nr

. 16/A din 25 februarie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpat ca fiind

nefondat

.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul Ț.F., invocând cazurile

de casare circumscrise dispozițiilor

art

. 385

9

alin. (1)

pct

. 3, 18 și 14 C.

proc

.

pen

.

În motivele scrise și în susținerea orală, recurentul inculpat, prin apărător

ales, a arătat că recursul privește și încheierea pronunțată de instanța de

apel la data de 10 decembrie 2008, încheiere prin care s-a dispus respingerea

cererii de recuzare.

Recurentul inculpat susține, sub acest aspect, că judecătorii cauzei,

pronunțându-se cu privire la menținerea măsurii arestării preventive - făcând

trimitere la probe - nu puteau să judece și fondul apelului, întrucât erau

incompatibili, fiind aplicabile prevederile

art

. 47

alin. (2) C.

pen

.

Se invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor

art

. 300 alin. (1) C.

proc

.

pen

.,

neverificarea

actului

de sesizare atrăgând, în opinia recurentului inculpat, nulitatea absolută a

hotărârilor pronunțate.

În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că inculpatului nu i s-a asigurat

dreptul la un proces echitabil în condițiile în care instanța de fond și cea de

apel nu au manifestat imparțialitate în administrarea probelor.

Recurentul inculpat susține că probele administrate nu dovedesc vinovăția sa,

impunându-se, pe cale de consecință, casarea ambelor hotărâri și achitarea în

temeiul dispozițiilor

art

. 11

pct

.

2

lit

. a) raportat la

art

.

10 alin. (1)

lit

. a) C.

proc

.

pen

.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, consideră că executarea

pedepsei în regim privativ de libertate este excesivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârile atacate prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu ambele hotărâri, conform

dispozițiilor

art

. 385

9

alin. (3) C.

proc

.

pen

., constată că recursul

declarat de inculpatul Ț.F. este

nefondat

pentru

următoarele considerente:

ca instanță de apel - s-a dispus respingerea cererii de recuzare formulată de

inculpatul Ț.F. împotriva membrilor completului de judecată compus din

judecătorii M.A. și T.G.

Din cuprinsul acesteia rezultă că, prin încheierea din 2 septembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, instanța a constatat, conform

art

. 300

2

raportat la

art

.

160

b

alin. (1) și (3) C.

proc

.

pen

., legalitatea și temeinicia arestării preventive a

inculpatului Ț.F., aspect care nu atrage incompatibilitatea judecătorului,

nefiind

incidente nici dispozițiile

art

.

47 C.

proc

.

pen

. și nici

dispozițiile

art

. 48 C.

proc

.

pen

.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că,

potrivit

art

. 47 alin. (2) C.

proc

.

pen

., nu mai poate participa la judecarea cauzei

judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar

putea fi dată în acea cauză.

Exprimarea părerii, în sensul dispozițiilor legale invocate, trebuie să se

refere la „soluția care ar putea fi dată în acea cauză”, ceea ce înseamnă

condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, admiterea ori

respingerea căilor de atac.

Nu se poate reține incidența dispozițiilor

art

. 47

alin. (2) C.

proc

.

pen

.,

atunci când judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei măsurii

arestării preventive în cursul judecății în apel, deoarece analiza privește în

exclusivitate starea de detenție provizorie și nu soluționarea nemijlocită a

cauzei, în sensul admiterii sau respingerii căii de atac.

Trimiterea în cuprinsul încheierii din 2 septembrie 2008 la noțiunea de „probe”

nu reprezintă o analiză pe fondul cauzei, ci doar o referire la acele indicii

temeinice prevăzute în

art

. 143 C.

proc

.

pen

. și

art

.

148 alin. (1)

lit

. f) C.

proc

.

pen

.

Ca atare, cum probele au fost analizate din perspectiva pericolului concret

pentru ordinea publică, critica recurentului inculpat sub acest aspect nu este

fondată.

art

. 300 alin. (1) C.

proc

.

pen

., instanța este datoare

să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.

Legea procesual penală obligă astfel instanța să procedeze, în prealabil, la

verificarea actului de sesizare, dacă a fost emis în condițiile legii.

În ipoteza în care instanța constată că actul de sesizare a instanței - în

speță, rechizitoriul procurorului - nu este legal întocmit, se dispune

înlăturarea lipsurilor fie de îndată, dacă este posibil, fie acordându-se un

termen în acest scop.

Critica recurentului inculpat se impune a fi analizată din două perspective:

prima este aceea a indicării în concret a neregularităților actului de sesizare

a instanței; al doilea aspect vizează felul nulității care poate opera în cauză

și consecințele acesteia.

Sub primul aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul

inculpat invocă numai omisiunea instanței de a consemna - în mod explicit - în

încheierea de ședință, la primul termen de judecată, verificarea actului de

sesizare, fără a indica în concret care ar fi neregularitățile acestuia.

Din actele dosarului rezultă că instanța de fond, la data de 29 noiembrie 2007,

constatând că nu mai sunt excepții și nici cereri de formulat - inculpatul

fiind asistat de apărător ales - a trecut la citirea actului de sesizare și la

audierea inculpatului.

Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

nulitățile absolute sunt prevăzute în mod expres în dispozițiile

art

. 197 alin. (2) C.

proc

.

pen

.

Toate celelalte dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal

atrag, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. Pentru nulitățile relative

se cere îndeplinirea următoarelor condiții: încălcarea unei dispoziții legale

de procedură care nu se încadrează în

art

. 197 alin.

(2) C.

proc

.

pen

.,

producerea unei vătămări, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin

anularea actului.

Rezultă că nulitățile relative pot fi acoperite prin voința părților, că ele

trebuie invocate într-o anumită stare a procesului - depășirea acestui moment

atrage tardivitatea excepției de nulitate și validează actul - și că pot fi

invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii.

Având în vedere condițiile în care operează nulitățile absolute, precum și

particularitățile nulității relative, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că omisiunea primei instanțe de a consemna, în mod expres, la primul

termen de judecată, verificarea regularității actului de sesizare (aceasta

făcând însă referire la cereri și excepții) nu constituie o nulitate absolută,

ci o nulitate relativă circumscrisă dispozițiilor

art

.

197 alin. (1) și (4) C.

proc

.

pen

.

Fiind o nulitate relativă,

nefiind

invocată în

termenul prevăzut de lege - inculpatul putea să o invoce în cursul efectuării

actului, fiind prezent și asistat de apărător ales - și

nefiind

dovedită vătămarea, se impune a se constata valabilitatea actului încheiat.

art

.

385

9

alin. (1)

pct

. 18 C.

proc

.

pen

., Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că nici această critică nu este fondată.

Instanța de fond a stabilit corect starea de fapt - reținând că inculpatul

Ț.F., în cursul lunii mai 2007, a primit de la denunțătorul T.G. suma de 1.500

euro

dându-i de înțeles că, în calitatea sa de agent de

poliție, va interveni pentru soluționarea favorabilă a unui dosar al

Parchetului de pe lângă Judecătoria

Cornetu

, pentru

ca fratele său T.J. să nu fie tras la răspundere penală pentru săvârșirea

infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, fără să

posede permis -, încadrarea juridică a faptei, precum și vinovăția

inculpatului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reține că aceasta este

operațiunea finală a activității de probațiune, care permite instanței de

judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea

tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează

convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la

măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe

certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta

dedusă judecății.

Potrivit dispozițiilor

art

. 63 alin. (2) C.

proc

.

pen

., probele nu au o

valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de

urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor

probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

În virtutea acestor dispoziții, orice infracțiune poate fi dovedită prin orice

mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar și-a format

convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecății.

Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție, astfel cum este reglementată și în

dispozițiile

art

. 6 paragraful 2 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de

consecințe:

a) în privința organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudență în

examinarea actului de trimitere în judecată și să analizeze, în mod obiectiv,

argumentele în favoarea și în defavoarea inculpatului;

b) în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție implică dreptul acestuia

de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui

însuși.

În sistemul nostru de drept, prezumția de nevinovăție - astfel cum este

reglementată prin dispozițiile

art

. 5

2

C.

proc

.

pen

. și

art

.

66 alin. (1) C.

proc

.

pen

.

- îmbracă două coordonate: administrarea probelor și interpretarea acestora. În

ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumția

de nevinovăție, este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea,

bănuielile, suspiciunile, aproximațiile, pentru că atunci când infracțiunea nu

este dovedită cu certitudine prezumția de nevinovăție împiedică pronunțarea

unei hotărâri de condamnare.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

prezumția de nevinovăție a fost înlăturată, probele administrate de organele

judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăția inculpatului.

Din probele administrate rezultă că, în data de 9 mai 2007, pe raza comunei

Domnești, a avut loc un accident de circulație în care au fost implicate o

autoutilitară condusă de martorul S.I. și motocicleta condusă de martorul T.J.,

fratele denunțătorului T.G.

Din conținutul procesului-verbal încheiat de organele de poliție rezultă că

fratele denunțătorului nu posedă permis de conducere.

În aceste împrejurări, pentru a evita tragerea la răspundere penală a fratelui

său, denunțătorul T.G. a luat hotărârea de a se întâlni cu inculpatul, cunoscând

că acesta este agent de poliție.

A doua zi după producerea accidentului l-a sunat pe inculpat, stabilind să se

întâlnească ulterior pentru a-i da toate detaliile.

În virtutea acestei înțelegeri, inculpatul s-a întâlnit cu denunțătorul în

cursul lunii mai 2007, pretinzând, în schimbul ajutorului - în sensul de a

influența modul de soluționare al dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria

Cornetu

- suma de 1.500

euro

.

Relevant este faptul că, după prima discuție telefonică cu inculpatul,

acesta   s-a deplasat la domiciliul martorului T.N., aspect confirmat

de denunțător, dar și de martorul Z.E., care știa că inculpatul urma să-l ajute

pe denunțător pentru rezolvarea situației juridice a fratelui acestuia.

De asemenea, martorul S.I. - conducătorul autoutilitarei implicată în accident

- a arătat, în declarațiile date, că la 2 - 3 zile de la accident a fost sunat

de denunțător, s-a întâlnit cu acesta, care i-a confirmat faptul că a găsit pe

cineva care să-l ajute pe fratele său și că această persoană i-a cerut suma de

1.500

euro

.

Același martor a arătat că i-a dat denunțătorului suma de 400

euro

și că a rămas cu acesta până când a venit inculpatul

Ț.F. Denunțătorul și inculpatul au plecat cu autoturismul proprietatea

personală a acestuia din urmă, cerându-i să lase suma de 1.500

euro

în torpedoul autoturismului.

În aceeași zi, denunțătorul l-a sunat pe martorul S.I., spunându-i că problema

s-a rezolvat.

Aceleași împrejurări au fost prezentate de martori și în cursul cercetării

judecătorești, probele testimoniale coroborându-se cu celelalte probe

administrate, din analiza în ansamblu a acestora rezultând, fără dubiu,

vinovăția inculpatului.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că, potrivit principiului individualizării pedepsei,

aceasta trebuie stabilită în raport cu pericolul social concret al faptei

săvârșite și în raport cu individualitatea infractorului.

Indicarea criteriilor generale de individualizare prevăzute în

art

. 72 C.

pen

. nu reprezintă o

simplă recomandare, ci are un caracter obligatoriu pentru instanță, fiind

necesar a releva în considerentele hotărârii aspecte care susțin pedeapsa

aplicată, atât în ceea ce privește cuantumul, dar și sub aspectul modalității

de executare a acesteia.

Sub aspectul gravității faptei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

aceasta prezintă un grad de pericol social ridicat, relevat de împrejurările

comiterii infracțiunii.

Astfel, inculpatul avea obligația să respecte legea, să impună și celorlalte

persoane aceeași obligație. Contrar însă, inculpatul a încălcat-o, folosindu-se

de calitatea sa de agent de poliție, calitate care i-a permis să-l convingă pe

denunțător că va interveni în rezolvarea favorabilă a unui dosar penal în care

fratele denunțătorului era cercetat.

După consumarea infracțiunii, inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze

adevărul și să obțină o soluție de achitare.

Ca atare, nu se justifică nici reducerea pedepsei și nici schimbarea

modalității de executare a acesteia.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondat

, recursul declarat de inculpat.