ÎCCJ, decizie (scj.ro #84008)

Trafic de influență. Elemente constitutive. Individualizarea pedepsei. Incompatibilitate. Judecător care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză. Omisiunea primei instanțe de a consemna verificarea regularității actului de sesizare. Nulitate relativă Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege. Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul Indice alfabetic: Drept penal.

Drept procesual penal - trafic de influență - incompatibilitate - nulitate relativă C. pen ., art . 257 Legea nr . 78/2000, art . 7 alin. (1) și (3) C. proc . pen ., art . 47 alin. (2), art . 197, art . 300 1. Fapta persoanei, care are calitatea de agent de poliție, de a primi o sumă de bani în scopul de a interveni pentru soluționarea unui dosar penal înregistrat la parchet, astfel încât persoana la care se referă dosarul penal să nu fie trasă la răspundere penală, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art . 257 C. pen . raportat la art . 7 alin. (1) și (3) din Legea nr . 78/2000.

În acest caz, reducerea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată inculpatului și, în consecință, schimbarea modalității de executare a acesteia nu se justifică, în raport cu gradul de pericol social ridicat al faptei, relevat de faptul că, deși inculpatul avea obligația să respecte legea și să impună celorlalte persoane aceeași obligație, acesta a încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliție, calitate care i-a permis să convingă persoana de la care a primit suma de bani că va interveni pentru soluționarea favorabilă a unui dosar penal, iar după consumarea infracțiunii, inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul. 2. În sensul art . 47 alin. (2) C. proc . pen ., prin judecător care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză se înțelege judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, admiterea ori respingerea căilor de atac.

Prin urmare, nu se poate reține incidența dispozițiilor art . 47 alin. (2) C. proc . pen ., atunci când judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecății în apel, deoarece analiza privește exclusiv arestarea preventivă, iar nu soluționarea cauzei în apel, în sensul admiterii sau respingerii căii de atac.

Referirea la probe, în accepțiunea art . 143 și art . 148 alin. (1) lit . f) C. proc . pen ., în cuprinsul încheierii prin care s-a dispus menținerea arestării preventive în cursul judecății în apel, în temeiul art . 300 2 raportat la art . 160 b alin. (1) și (3) C. proc . pen ., nu atrage incidența dispozițiilor art . 47 alin. (2) C. proc . pen . 3. Omisiunea primei instanțe de a consemna, în mod explicit, în încheierea de ședință, verificarea regularității actului de sesizare, potrivit dispozițiilor art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., nu constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă circumscrisă dispozițiilor art . 197 alin. (1) și (4) C. proc . pen . I.C.C.J., Secția penală, decizia nr . 3363 din 21 octombrie 2009 Prin sentința nr . 426 din 11 aprilie 2008, Tribunalul București, Secția a II-a penală, a dispus condamnarea inculpatului Ț.F.

la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art . 257 C. pen . raportat la art . 7 alin. (1) și (3) din Legea nr . 78/2000. A fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art . 64 alin. (1) lit . a) teza a II-a și lit . b) C. pen ., în condițiile și pe durata prevăzută în art . 71 C. pen . În baza art . 257 alin. (2) C. pen . raportat la art . 256 alin. (2) C. pen ., instanța a dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului, a sumei de 1.500 euro sau echivalentul acesteia în lei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele: În cursul lunii mai 2007, inculpatul Ț.F., în timp ce se afla în autoturismul său, a primit de la denunțătorul T.G.

suma de 1.500 euro pentru a interveni, în calitatea sa de polițist, în obținerea unei soluții favorabile într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu , pentru ca fratele denunțătorului să nu suporte consecințele săvârșirii infracțiunii de conducere fără permis. Instanța de fond reține că denunțătorul, după ce a aflat că fratele său, T.J., a condus fără permis, s-a hotărât să ia legătura cu inculpatul Ț.F., aspect cunoscut și confirmat de martorul T.G. De asemenea, prima instanță a reținut că inculpatul s-a deplasat la locuința familiei T.N. - un alt frate al conducătorului motocicletei implicate în accident - purtând discuții privind accidentul de circulație. Probele testimoniale administrate au fost coroborate cu procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, instanța de fond reținând astfel că fapta inculpatului Ț.F.

realizează elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art . 257 C. pen . În raport cu această încadrare juridică, instanța de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute în norma de incriminare, cu executare în regim privativ de libertate. Prin decizia nr . 16/A din 25 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpat ca fiind nefondat . Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul Ț.F., invocând cazurile de casare circumscrise dispozițiilor art . 385 9 alin. (1) pct . 3, 18 și 14 C. proc . pen . În motivele scrise și în susținerea orală, recurentul inculpat, prin apărător ales, a arătat că recursul privește și încheierea pronunțată de instanța de apel la data de 10 decembrie 2008, încheiere prin care s-a dispus respingerea cererii de recuzare.

Recurentul inculpat susține, sub acest aspect, că judecătorii cauzei, pronunțându-se cu privire la menținerea măsurii arestării preventive - făcând trimitere la probe - nu puteau să judece și fondul apelului, întrucât erau incompatibili, fiind aplicabile prevederile art . 47 alin. (2) C. pen . Se invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., neverificarea actului de sesizare atrăgând, în opinia recurentului inculpat, nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate. În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că inculpatului nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil în condițiile în care instanța de fond și cea de apel nu au manifestat imparțialitate în administrarea probelor.

Recurentul inculpat susține că probele administrate nu dovedesc vinovăția sa, impunându-se, pe cale de consecință, casarea ambelor hotărâri și achitarea în temeiul dispozițiilor art . 11 pct . 2 lit . a) raportat la art . 10 alin. (1) lit . a) C. proc . pen . Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, consideră că executarea pedepsei în regim privativ de libertate este excesivă. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu ambele hotărâri, conform dispozițiilor art . 385 9 alin. (3) C. proc . pen ., constată că recursul declarat de inculpatul Ț.F. este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Prin încheierea din 10 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - ca instanță de apel - s-a dispus respingerea cererii de recuzare formulată de inculpatul Ț.F.

împotriva membrilor completului de judecată compus din judecătorii M.A. și T.G. Din cuprinsul acesteia rezultă că, prin încheierea din 2 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, instanța a constatat, conform art . 300 2 raportat la art . 160 b alin. (1) și (3) C. proc . pen ., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului Ț.F., aspect care nu atrage incompatibilitatea judecătorului, nefiind incidente nici dispozițiile art . 47 C. proc . pen . și nici dispozițiile art . 48 C. proc . pen . Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art . 47 alin. (2) C. proc . pen ., nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

Exprimarea părerii, în sensul dispozițiilor legale invocate, trebuie să se refere la „soluția care ar putea fi dată în acea cauză”, ceea ce înseamnă condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, admiterea ori respingerea căilor de atac. Nu se poate reține incidența dispozițiilor art . 47 alin. (2) C. proc . pen ., atunci când judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecății în apel, deoarece analiza privește în exclusivitate starea de detenție provizorie și nu soluționarea nemijlocită a cauzei, în sensul admiterii sau respingerii căii de atac.

Trimiterea în cuprinsul încheierii din 2 septembrie 2008 la noțiunea de „probe” nu reprezintă o analiză pe fondul cauzei, ci doar o referire la acele indicii temeinice prevăzute în art . 143 C. proc . pen . și art . 148 alin. (1) lit . f) C. proc . pen . Ca atare, cum probele au fost analizate din perspectiva pericolului concret pentru ordinea publică, critica recurentului inculpat sub acest aspect nu este fondată. 2. Potrivit dispozițiilor art . 300 alin. (1) C. proc . pen ., instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. Legea procesual penală obligă astfel instanța să procedeze, în prealabil, la verificarea actului de sesizare, dacă a fost emis în condițiile legii.

În ipoteza în care instanța constată că actul de sesizare a instanței - în speță, rechizitoriul procurorului - nu este legal întocmit, se dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată, dacă este posibil, fie acordându-se un termen în acest scop. Critica recurentului inculpat se impune a fi analizată din două perspective: prima este aceea a indicării în concret a neregularităților actului de sesizare a instanței; al doilea aspect vizează felul nulității care poate opera în cauză și consecințele acesteia. Sub primul aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul inculpat invocă numai omisiunea instanței de a consemna - în mod explicit - în încheierea de ședință, la primul termen de judecată, verificarea actului de sesizare, fără a indica în concret care ar fi neregularitățile acestuia.

Din actele dosarului rezultă că instanța de fond, la data de 29 noiembrie 2007, constatând că nu mai sunt excepții și nici cereri de formulat - inculpatul fiind asistat de apărător ales - a trecut la citirea actului de sesizare și la audierea inculpatului. Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nulitățile absolute sunt prevăzute în mod expres în dispozițiile art . 197 alin. (2) C. proc . pen . Toate celelalte dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal atrag, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. Pentru nulitățile relative se cere îndeplinirea următoarelor condiții: încălcarea unei dispoziții legale de procedură care nu se încadrează în art . 197 alin. (2) C. proc . pen ., producerea unei vătămări, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Rezultă că nulitățile relative pot fi acoperite prin voința părților, că ele trebuie invocate într-o anumită stare a procesului - depășirea acestui moment atrage tardivitatea excepției de nulitate și validează actul - și că pot fi invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii.

Având în vedere condițiile în care operează nulitățile absolute, precum și particularitățile nulității relative, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că omisiunea primei instanțe de a consemna, în mod expres, la primul termen de judecată, verificarea regularității actului de sesizare (aceasta făcând însă referire la cereri și excepții) nu constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă circumscrisă dispozițiilor art . 197 alin. (1) și (4) C. proc . pen . Fiind o nulitate relativă, nefiind invocată în termenul prevăzut de lege - inculpatul putea să o invoce în cursul efectuării actului, fiind prezent și asistat de apărător ales - și nefiind dovedită vătămarea, se impune a se constata valabilitatea actului încheiat.

3. Cu privire la cazul de casare circumscris dispozițiilor art . 385 9 alin. (1) pct . 18 C. proc . pen ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici această critică nu este fondată. Instanța de fond a stabilit corect starea de fapt - reținând că inculpatul Ț.F., în cursul lunii mai 2007, a primit de la denunțătorul T.G. suma de 1.500 euro dându-i de înțeles că, în calitatea sa de agent de poliție, va interveni pentru soluționarea favorabilă a unui dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu , pentru ca fratele său T.J. să nu fie tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, fără să posede permis -, încadrarea juridică a faptei, precum și vinovăția inculpatului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reține că aceasta este operațiunea finală a activității de probațiune, care permite instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta dedusă judecății. Potrivit dispozițiilor art . 63 alin. (2) C. proc . pen ., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

În virtutea acestor dispoziții, orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecății. Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție, astfel cum este reglementată și în dispozițiile art . 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecințe: a) în privința organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudență în examinarea actului de trimitere în judecată și să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea și în defavoarea inculpatului; b) în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție implică dreptul acestuia de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui însuși.

În sistemul nostru de drept, prezumția de nevinovăție - astfel cum este reglementată prin dispozițiile art . 5 2 C. proc . pen . și art . 66 alin. (1) C. proc . pen . - îmbracă două coordonate: administrarea probelor și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumția de nevinovăție, este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximațiile, pentru că atunci când infracțiunea nu este dovedită cu certitudine prezumția de nevinovăție împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezumția de nevinovăție a fost înlăturată, probele administrate de organele judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăția inculpatului.

Din probele administrate rezultă că, în data de 9 mai 2007, pe raza comunei Domnești, a avut loc un accident de circulație în care au fost implicate o autoutilitară condusă de martorul S.I. și motocicleta condusă de martorul T.J., fratele denunțătorului T.G. Din conținutul procesului-verbal încheiat de organele de poliție rezultă că fratele denunțătorului nu posedă permis de conducere. În aceste împrejurări, pentru a evita tragerea la răspundere penală a fratelui său, denunțătorul T.G. a luat hotărârea de a se întâlni cu inculpatul, cunoscând că acesta este agent de poliție. A doua zi după producerea accidentului l-a sunat pe inculpat, stabilind să se întâlnească ulterior pentru a-i da toate detaliile.

În virtutea acestei înțelegeri, inculpatul s-a întâlnit cu denunțătorul în cursul lunii mai 2007, pretinzând, în schimbul ajutorului - în sensul de a influența modul de soluționare al dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu - suma de 1.500 euro . Relevant este faptul că, după prima discuție telefonică cu inculpatul, acesta s-a deplasat la domiciliul martorului T.N., aspect confirmat de denunțător, dar și de martorul Z.E., care știa că inculpatul urma să-l ajute pe denunțător pentru rezolvarea situației juridice a fratelui acestuia. De asemenea, martorul S.I.

- conducătorul autoutilitarei implicată în accident - a arătat, în declarațiile date, că la 2 - 3 zile de la accident a fost sunat de denunțător, s-a întâlnit cu acesta, care i-a confirmat faptul că a găsit pe cineva care să-l ajute pe fratele său și că această persoană i-a cerut suma de 1.500 euro . Același martor a arătat că i-a dat denunțătorului suma de 400 euro și că a rămas cu acesta până când a venit inculpatul Ț.F. Denunțătorul și inculpatul au plecat cu autoturismul proprietatea personală a acestuia din urmă, cerându-i să lase suma de 1.500 euro în torpedoul autoturismului. În aceeași zi, denunțătorul l-a sunat pe martorul S.I., spunându-i că problema s-a rezolvat. Aceleași împrejurări au fost prezentate de martori și în cursul cercetării judecătorești, probele testimoniale coroborându-se cu celelalte probe administrate, din analiza în ansamblu a acestora rezultând, fără dubiu, vinovăția inculpatului.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit principiului individualizării pedepsei, aceasta trebuie stabilită în raport cu pericolul social concret al faptei săvârșite și în raport cu individualitatea infractorului. Indicarea criteriilor generale de individualizare prevăzute în art . 72 C. pen . nu reprezintă o simplă recomandare, ci are un caracter obligatoriu pentru instanță, fiind necesar a releva în considerentele hotărârii aspecte care susțin pedeapsa aplicată, atât în ceea ce privește cuantumul, dar și sub aspectul modalității de executare a acesteia. Sub aspectul gravității faptei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta prezintă un grad de pericol social ridicat, relevat de împrejurările comiterii infracțiunii.

Astfel, inculpatul avea obligația să respecte legea, să impună și celorlalte persoane aceeași obligație. Contrar însă, inculpatul a încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliție, calitate care i-a permis să-l convingă pe denunțător că va interveni în rezolvarea favorabilă a unui dosar penal în care fratele denunțătorului era cercetat. După consumarea infracțiunii, inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul și să obțină o soluție de achitare. Ca atare, nu se justifică nici reducerea pedepsei și nici schimbarea modalității de executare a acesteia. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat , recursul declarat de inculpat.