ÎCCJ, decizie (scj.ro #85577)

Revocarea

arestării preventive de către instanța de recurs. Admisibilitatea recursului

împotriva încheierii

Potrivit art.141

alin.1 C.proc.pen., numai încheierea dată în primă instanță prin care se

dispune, între altele, revocarea măsurii arestării preventive poate fi atacată

separat cu recurs; ca atare, este inadmisibil recursul împotriva încheierii

instanței de apel și a celei de recurs prin care se dispune revocarea arestării

preventive.

Completul de 9 judecători, decizia nr.6 din

11 ianuarie 2002

Prin rechizitoriu inculpatul I.V. a fost trimis în judecată, în stare de

arestare preventivă, pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă

prevăzută în art.214 C.pen.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Militar Teritorial București a schimbat

încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de delapidare prevăzută în art.215

1

alin.2, cu aplicarea art.41 alin.2 și art.13 C,pen., iar prin sentința nr.83

din 10 mai 1999 a condamnat pe inculpat pentru această infracțiune.

Curtea Militară de Apel, prin decizia nr.122 din 5 decembrie 2001, a admis

apelurile declarate de inculpat și de partea civilă și a restituit cauza la

procuror pentru completarea urmăririi penale.

Sesizată cu soluționarea recursului împotriva deciziei, Curtea Supremă de

Justiție, Secția penală, prin încheierea nr.5722 din 28 decembrie 2001, a admis

cererea inculpatului și a dispus punerea sa în libertate, constatând că nu mai

subzistă temeiurile care au justificat arestarea preventivă.

Împotriva acestei încheieri procurorul a declarat recurs, invocându-se motivele

de casare prevăzute în art.385

9

alin.1 pct.1, pct.17

1

și

pct.19, precum și dispozițiile art.385

6

raportat la art.361 alin.2

C,proc.pen.

Recursul este inadmisibil.

Cum cererea a fost soluționată de Secția penală a Curții Supreme de

Justiție ca instanță de recurs, încheierea prin care aceasta a dispus punerea

inculpatului în libertate nu mai este  supusă căii de atac a recursului.

În această privință este de observat că prin art.141 alin.1 C.proc.pen. se

prevede că numai încheierea dată în primă instanță prin care se dispune luarea,

revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată

separat cu recurs, de procuror sau de inculat.

Ca urmare, încheierea prin care se admite de către instanța de recurs cererea

inculpatului de a fi pus în libertate nefiind menționată în lege, ea nu poate

fi atacată cu recurs.

De altfel, a recunoaște unei încheieri a instanței de recurs, prin care se

dispune cu privire la o măsură cu caracter provizoriu, o cale de atac

neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, ar fi

inadmisibil și în raport cu sistemul nostru de drept pentru că s-ar încălca

principiul legalității căilor de atac.

Susținerile ce s-au formulat, în cadrul motivelor invocate, în sensul câ

încheierea atacată ar trebui considerată sentință,  supusă căii de atac a

recursului, nu se justifică atâta timp cât o atare cale de atac nu se poate

soluționa decât prin decizie, iar în judecarea unei cauze în recurs nu poate fi

pronunțată decât o singură decizie, celelalte chestiuni având legătură cu

procesul, cum este și examinarea cererii privind starea de libertate a

inculpatului, neputând fi soluționate de instanța de recurs decât prin

încheiere, care, așa cum s-a arătat, nu este susceptibilă a fi atacată cu

recurs.

În consecință recursul procurorului a fost respins ca inadmisibil.