ÎCCJ, decizie (scj.ro #85567)

Recurs în anulare. Arestare preventivă. Caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în recurs Pentru a putea fi atacată cu recurs în anulare, hotărârea trebuie să fie definitivă în raport cu prevederile art.416, art.416 1 și art.417 C.proc.pen. Potrivit art.409 din același cod, orice hotărâre rămasă definitivă poate fi atacată cu recurs în anulare; aceasta înseamnă că recursul în anulare poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărâre a fost soluționată cauza în fond, prin condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, situație la care se referă art.410 alin.1, ori s-au dat alte soluții care se pronunță prin hotărâri în cursul sau în afara procesului privind fondul cauzei, la care se referă alineatul 2 al articolului menționat.

În consecință, încheierea prin care instanța se pronunță asupra propunerii procurorului de arestare preventivă a învinuitului sau a inculpatului, rămasă definitivă prin neatacare cu recurs, sau decizia instanței de recurs în cazul în care s-a exercitat această cale de atac, poate fi atacată cu recurs în anulare. Completul de 9 judecători, decizia nr.111 din 25 iulie 2003 Prin încheierea din 18 iulie 2003, dată în Camera de consiliu, Curtea Militară de Apel a admis propunerea Parchetului Național Anticorupție, dispunând arestarea preventivă a inculpatului M.D. și a altor 13 inculpați, cu motivarea că din probele prezentate rezultă suficiente probe și indicii temeinice de natură a impune luarea măsurii arestării preventive față de inculpați, în temeiul prevederilor art.148 alin.1 lit.c,d și h C.proc.pen.

Prin decizia nr.3376 din 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, a admis recursurile declarate de inculpați și a casat încheierea atacată, dispunând punerea acestora în libertate. S-a motivat că, în raport cu prevederile art.29 alin.2 din Legea nr.78/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.161/2003, Curtea Militară de Apel trebuia să soluționeze propunerea procurorului de arestare preventivă în complet specializat format din 2 judecători, iar nu dintr-un singur judecător, așa cum s-a procedat. Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că judecarea propunerii de arestare preventivă în complet format dintr-un singur judecător este corectă.

Examinându-se hotărârea atacată în raport cu criticile formulate prin recursul în anulare, precum și cu susținerile formulate de inculpați prin apărătorii lor cu privire la admisibilitatea recursului în anulare, se constată următoarele. Potrivit art. 409 C.proc.pen., orice hotărâre definitivă poate fi atacată cu recurs în anulare, iar art.410 alin.2 din același cod prevede că hotărârile definitive, altele decât cele de condamnare, achitare și încetare a procesului penal, pot fi atacate cu recurs în anulare dacă sunt contrare legii. Din coroborarea acestor dispoziții ale legii rezultă că, pentru a putea fi atacate cu recurs în anulare, hotărârile penale care nu sunt de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, pentru a putea fi atacate cu recurs în anulare, trebuie să îndeplinească numai cerințele de a fi definitive și contrare legii.

Sub acest aspect, caracterul definitiv al unei hotărâri care nu face parte din cele prevăzute în art.410 alin.1 C.proc.pen. este dat de imposibilitatea ca aceasta să fie atacată prin exercitarea unei căi ordinare de atac, și se stabilește potrivit criteriilor prevăzute în art.416 și 417 C.proc.pen. Or, decizia atacată cu recursul în anulare de față a rămas definitivă la data pronunțării, conform art.417 lit.a C.proc.pen., deoarece procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs. Hotărârea atacată întrunește și celelalte criterii cerute de lege pentru a fi considerată definitivă, fiind executorie cu privire la dispoziția de punere în libertate pe care o conține. Se constată, deci, că decizia ce face obiectul recursului în anulare este supusă acestei căi de atac, încât solicitarea inculpaților de a se respinge recursul în anulare ca inadmisibil nu este fondată.

În ceea ce privește contrarietatea cu legea a deciziei atacate, se constată că instanța de recurs a decis greșit, contrar art.149 1 C.proc.pen., că propunerea procurorului de arestare preventivă a inculpaților trebuia judecată în complet format din doi judecători, compunerea completului cu un singur judecător, cum a procedat Curtea Militară de Apel, fiind legală.