ÎCCJ, decizie (scj.ro #85567)

Recurs în anulare. Arestare preventivă.

Caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în recurs

Pentru a putea fi atacată cu recurs în anulare, hotărârea trebuie să fie

definitivă în raport cu prevederile art.416, art.416

1

și art.417

C.proc.pen.

Potrivit art.409 din același cod, orice hotărâre rămasă definitivă poate fi

atacată cu recurs în anulare; aceasta înseamnă că recursul în anulare poate fi

exercitat indiferent dacă prin hotărâre a fost soluționată cauza în fond, prin

condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, situație la care se

referă art.410 alin.1, ori s-au dat alte soluții care se pronunță prin hotărâri

în cursul sau în afara procesului privind fondul cauzei, la care se referă

alineatul 2 al articolului menționat.

În consecință, încheierea prin care instanța se pronunță asupra propunerii

procurorului de arestare preventivă a învinuitului sau a inculpatului, rămasă

definitivă prin neatacare cu recurs, sau decizia instanței de recurs în cazul

în care s-a exercitat această cale de atac, poate fi atacată cu recurs în

anulare.

Completul

de 9 judecători, decizia nr.111 din 25 iulie 2003

Prin încheierea din 18 iulie 2003, dată în

Camera de consiliu, Curtea Militară de Apel a admis propunerea Parchetului

Național Anticorupție, dispunând arestarea preventivă a inculpatului M.D. și a

altor 13 inculpați, cu motivarea că din probele prezentate rezultă suficiente

probe și indicii temeinice de natură a impune luarea măsurii arestării

preventive față de inculpați, în temeiul prevederilor art.148 alin.1 lit.c,d și

h C.proc.pen.

Prin decizia nr.3376 din 21 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, Secția

penală, a admis recursurile declarate de inculpați și a casat încheierea

atacată, dispunând punerea acestora în libertate.

S-a motivat că, în raport cu prevederile art.29 alin.2 din Legea nr.78/2000,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr.161/2003, Curtea Militară de Apel

trebuia să soluționeze propunerea procurorului de arestare preventivă în

complet specializat format din 2 judecători, iar nu   dintr-un singur

judecător, așa cum s-a procedat.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că

judecarea propunerii de arestare preventivă în complet format dintr-un singur

judecător este corectă.

Examinându-se hotărârea atacată în raport cu criticile formulate prin recursul

în anulare, precum și cu susținerile formulate de inculpați prin apărătorii

lor  cu privire la admisibilitatea recursului în anulare, se constată

următoarele.

Potrivit art. 409 C.proc.pen., orice

hotărâre definitivă poate fi atacată cu recurs în anulare, iar art.410 alin.2

din același cod prevede că hotărârile definitive, altele decât cele de

condamnare, achitare și încetare a procesului penal, pot fi atacate cu recurs

în anulare dacă sunt contrare legii.

Din coroborarea acestor dispoziții ale legii rezultă că, pentru a putea fi

atacate cu recurs în anulare, hotărârile penale care nu sunt de condamnare,

achitare sau încetare a procesului penal, pentru a putea fi atacate cu recurs

în anulare, trebuie să îndeplinească numai cerințele de a fi definitive și

contrare legii.

Sub acest aspect, caracterul definitiv al unei hotărâri care nu face parte din

cele prevăzute în art.410 alin.1 C.proc.pen. este dat de imposibilitatea ca

aceasta  să  fie atacată prin exercitarea unei căi ordinare de atac,

și se stabilește potrivit criteriilor prevăzute în art.416 și 417 C.proc.pen.

Or, decizia atacată cu recursul în anulare de față a rămas definitivă la data

pronunțării, conform art.417 lit.a C.proc.pen., deoarece procesul   a

luat sfârșit în fața instanței de recurs.

Hotărârea atacată întrunește și celelalte criterii cerute de lege pentru

a fi considerată definitivă, fiind executorie cu privire la dispoziția de

punere în libertate pe care o conține.

Se constată, deci, că decizia ce face obiectul recursului în anulare este

supusă acestei căi de atac, încât solicitarea inculpaților de a se respinge

recursul în anulare ca inadmisibil nu este fondată.

În ceea ce privește contrarietatea cu legea

a deciziei atacate, se constată că instanța de recurs a decis greșit, contrar

art.149

1

C.proc.pen., că propunerea procurorului de arestare

preventivă a inculpaților trebuia judecată în complet format din doi

judecători, compunerea completului cu un singur judecător, cum a procedat

Curtea Militară de Apel, fiind legală.