ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1882/2013

Prin Sentința nr.

376/C din 6 martie 2012, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins ca fiind

inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele V.C.I. și

C.K., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că în acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea statului român să acorde

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu

are calitate procesuală pasivă și că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

această Convenție, sunt inadmisibile.

Dezlegările date

problemelor de drept prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 50

din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamante.

Instanța de apel a

arătat că în situații similare celei din speță, jurisprudența instanței a fost

constantă în sensul admiterii acestui tip de acțiuni, dar, prin Decizia nr.

27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii,

s-a reținut că acțiunile îndreptate direct împotriva Statului Român pentru

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005, sunt inadmisibile.

Instanța de apel a

mai reținut că deciziile în interesul legii sunt obligatorii și că nu este

relevantă data la care acțiunea a fost introdusă, ci faptul că la data

publicării deciziei nu se pronunțase o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat, în esență, că decizia

atacată este nelegală, în condițiile în care Decizia în interesul legii nr.

27/2011 nu este aplicabilă, acțiunea fiind promovată înainte de publicare.

De altfel, decizia

instanței supreme încalcă dreptul de proprietate, așa cum este el garantat de

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 23

septembrie 2011, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească în numerar valoarea de

circulație pentru un imobil pentru care, prin Dispoziția primarului

municipiului Oradea nr. 9052/2007, modificată și completată prin Dispoziția nr.

2618 din 25 august 2011, s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

La data de 17

februarie, în M. Of. nr. 120 a fost publicată Decizia nr. 27 din 14 noiembrie

2011, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu

are calitate procesuală pasivă și că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

această Convenție, sunt inadmisibile.

Chiar dacă acțiunea a

fost promovată la o dată anterioară publicării deciziei în interesul legii, ea

este obligatorie pentru instanțele de judecată și în mod corect tribunalul și

instanța de apel au făcut aplicarea sa la cauza dedusă judecății.

Imediata aplicare a

unei astfel de decizii este justificată de faptul că ea nu reglementează

raporturi de drept substanțial, ci tranșează asupra unor chestiuni de drept

care au fost soluționate greșit de instanțele judecătorești.

Or, din moment ce

instanțele au fost sesizate cu o problemă de drept asupra căreia instanța s-a

pronunțat printr-o decizie în interesul legii, sunt obligate să respecte

statuările acesteia, indiferent de data la care au fost sesizate.

Cât privește critica

relativă la încălcarea dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului,

se constată că în prezenta cauză nu pot fi aduse critici asupra soluției

adoptate prin recursul în interesul legii, analiza acestora excedând

competențelor instanței de recurs.

De altfel, prin

Decizia în interesul legii nr. 27/2011, instanța supremă a făcut o minuțioasă

analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în motivarea

deciziei s-a arătat, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, că în ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția

europeană, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică

și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă sau administrativă, fie provenind din practicile aplicate de

autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi

revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005, de dispozițiile cărora reclamantele au și beneficiat.

Pentru toate aceste

considerente, recursul declarat de reclamante este nefondat și, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele V.C.I. și C.K. împotriva Deciziei

nr. 50/A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2013.

Procesat de GGC - DG