ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1882/2013

Prin Sentința nr. 376/C din 6 martie 2012, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins ca fiind inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele V.C.I. și C.K., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 50 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante. Instanța de apel a arătat că în situații similare celei din speță, jurisprudența instanței a fost constantă în sensul admiterii acestui tip de acțiuni, dar, prin Decizia nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a reținut că acțiunile îndreptate direct împotriva Statului Român pentru acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv și pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, sunt inadmisibile.

Instanța de apel a mai reținut că deciziile în interesul legii sunt obligatorii și că nu este relevantă data la care acțiunea a fost introdusă, ci faptul că la data publicării deciziei nu se pronunțase o hotărâre judecătorească irevocabilă. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat, în esență, că decizia atacată este nelegală, în condițiile în care Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă, acțiunea fiind promovată înainte de publicare. De altfel, decizia instanței supreme încalcă dreptul de proprietate, așa cum este el garantat de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 23 septembrie 2011, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească în numerar valoarea de circulație pentru un imobil pentru care, prin Dispoziția primarului municipiului Oradea nr. 9052/2007, modificată și completată prin Dispoziția nr. 2618 din 25 august 2011, s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. La data de 17 februarie, în M. Of.

nr. 120 a fost publicată Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă și că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Chiar dacă acțiunea a fost promovată la o dată anterioară publicării deciziei în interesul legii, ea este obligatorie pentru instanțele de judecată și în mod corect tribunalul și instanța de apel au făcut aplicarea sa la cauza dedusă judecății. Imediata aplicare a unei astfel de decizii este justificată de faptul că ea nu reglementează raporturi de drept substanțial, ci tranșează asupra unor chestiuni de drept care au fost soluționate greșit de instanțele judecătorești. Or, din moment ce instanțele au fost sesizate cu o problemă de drept asupra căreia instanța s-a pronunțat printr-o decizie în interesul legii, sunt obligate să respecte statuările acesteia, indiferent de data la care au fost sesizate.

Cât privește critica relativă la încălcarea dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, se constată că în prezenta cauză nu pot fi aduse critici asupra soluției adoptate prin recursul în interesul legii, analiza acestora excedând competențelor instanței de recurs. De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, instanța supremă a făcut o minuțioasă analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în motivarea deciziei s-a arătat, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că în ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă sau administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, de dispozițiile cărora reclamantele au și beneficiat.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamante este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele V.C.I. și C.K. împotriva Deciziei nr. 50/A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2013. Procesat de GGC - DG