ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 129/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2012, pe rolul Judecătoriei

Oradea, sub Dosar nr. x/271/2012, reclamanții A., B. și C. au chemat

în judecată pe pârâții Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991

Oradea, Comisia

Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991

Bihor și Statul Român prin D. solicitând a se constata că pârâtele

Comisiile locale și județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Bihor nu

și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința

civilă nr. 5300 din  22 aprilie 2011, pronunțată de

Judecătoria Oradea, prin care acestea au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea

reclamanților cu privire la o suprafață de teren de 6.000 mp,

situată în Oradea, echivalent valoric cu terenul cu nr. topo. 7174/8

Oradea, și pe cale de consecință obligarea pârâților în

solidar la plata sumei de 246.000 euro la cursul euro/leu al Băncii Naționale

Române din data plății efective, ce reprezintă valoarea

terenului de 6.000 mp, stabilită prin raportul de expertiză efectuat

în Dosar nr. x/R/2006 al Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Prin

sentința civilă nr. 1075 din 29 ianuarie 2013, pronunțată

de Judecătoria Oradea a fost admisă excepția necompetenței

materiale fiind declinată competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Bihor reținându-se că litigiul nu se

circumscrie celor de fond funciar, că reclamanții nu au uzat de

procedura prevăzută de art. 64 din Legea nr. 18/1991, că pretențiile

solicitate vizează repararea unui prejudiciu pe calea dreptului comun,

situație în care față de valoarea acestora s-a apreciat că

sunt incidențe dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. Tribunalul

Bihor prin sentința civilă nr. 68/C din 8 aprilie 2015, a admis

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin D., și a inadmisibilității acțiunii față de

acest pârât. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții

A., C. și B. în contradictoriu cu pârâții

Comisia Locală Oradea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991,

Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor și Statul

Român prin D., pentru următoarele considerente:

S-a

constatat că obiectul

dedus judecății îl constituie

acordarea unor despăgubiri în cuantum egal cu cel dintr-o expertiză

efectuată în Dosar nr. x/R/2006 al Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă, despăgubiri în valoare de 246.000 euro, pe considerentul

că pârâții chemați în judecată nu și-au îndeplinit

obligațiile stabilite prin sentința civilă nr. 5300/2011 a Judecătoriei

Oradea. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de

Judecătoria Oradea au fost obligate Comisiile locale și județene

de aplicare a Legii nr. 18/1991 Bihor, la reconstituirea dreptului de proprietate

în favoarea reclamanților cu privire la o suprafață de teren de 6.000

mp, situată în Oradea, echivalentă valoric cu terenul cu nr. topo.

7174/8 Oradea. Această hotărâre a fost menținută prin Decizia

civilă nr. 891/R/2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția

civilă, stabilindu-se în sarcina pârâtelor Comisiile locale și

județene de aplicare a Legii nr. 18/1991

obligația subsidiară de întocmire și înaintare către E.

a documentației necesare acordării despăgubirilor

bănești în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru suprafața de 6.000 mp. Instanța de fond a constatat că

potrivit adresei depusă la fila 25 din dosarul Judecătoriei, Comisia

Locală Oradea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a făcut

reclamanților a doua ofertă de reconstituire în echivalent a

dreptului de proprietate, conform dispozițiilor sentinței civile nr. 5300

din 22 aprilie 2011 a Judecătoriei Oradea, întrucât prima ofertă fuseseră

refuzată de reclamanți. De asemenea s-a observat că în

cauză s-a făcut dovada că dosarul reclamanților a fost înaintat

Secretariatului E. în vederea acordării despăgubirilor ce li se cuvin

pentru suprafața de 6.000 mp, nr. top 7148/8, C.F. Oradea.

Din

această perspectivă s-a apreciat că, în sarcina Comisiilor de aplicare

a Legii nr. 18/1991 nu poate fi reținută nici starea de pasivitate și

nici reaua credință în punerea în executare a sentinței civile nr.

5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea, și

respectiv a Deciziei civile nr. 891/R/2011 pronunțată de Tribunalul

Bihor.

Pe de

altă parte, s-a constatat că în cauză este incidentă Decizia

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, cu

privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin D., în

cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se

prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele masuri adiacente, decizie publicată în

M. Of. al României, partea I, nr.

120 din 17 februarie 2012

. S-a reținut că potrivit acestei decizii,

Statul Român nu are calitate procesuzală pasivă în acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea acestuia la plata de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv. Prin aceeași

decizie s-a statuat că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, și ale art. 13 din

această convenție.

Din

perspectiva celor expuse a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive și a inadmisibilității

acțiunii față de pârâtul Statul Român prin D. fiind respinsă

acțiunea față de acest pârât. De asemenea a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtele

Comisia

Locală Oradea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și Comisia

Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamanții

A., C. și B. au

declarat apel.

Prin Decizia nr.

1052 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți reținându-se

că obiectul prezentului litigiu îl constituie

solicitarea reclamanților de a se constata că pârâții nu

și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința

civilă nr. 5300/2011 a Judecătoriei Oradea de-a li se reconstitui

dreptul de proprietate asupra terenului de 6.000 mp, situat în hotarul

Municipiului Oradea, echivalent valoric a Oradea, și obligarea

pârâților la plata prejudiciului cauzat de neexecutare, în cuantum de

246.000 euro.

S-a constatat

că inițial, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei

Oradea, că prin sentința civilă nr. 1075/2013,

pronunțată la data de 29 ianuarie 2013 a fost declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor,

reținându-se că litigiul nu se circumscrie celor de fond funciar în

condițiile în care pretențiile solicitate vizează repararea unui

prejudiciu pe calea dreptului comun.

S-a

reținut că, urmare declinării de competență, în

ședința publică din 25 martie 2013, reprezentanta

reclamanților a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului

întrucât cauza ar fi de fond funciar, scutită de la plata taxelor de

timbru. Excepția a fost respinsă în considerarea faptului că acțiunea

este de natură patrimonială și în raport de valoarea

pretențiilor solicitate s-a pus în vedere reclamanților că au obligația

de a achita taxa de timbru aferentă căii de atac a apelului, de 19

lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar pentru

primul capăt de cerere, și de 14.959,6 lei taxă judiciară

de timbru, și de 5 lei timbru judiciar pentru al doilea capăt de

cerere.

În baza art. 18

din Legea nr. 146/1997, reclamanții au formulat o cerere de reexaminare

împotriva modului de stabilire a taxelor de timbru, respinsă cu motivarea

că solicitarea de plată a sumei de 246.000 euro nu este o cerere

accesorie ori incidentală, că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 42 Titlul VI din Legea nr. 247/2005 pentru a fi

incidentă scutirea de la plata taxelor de timbru.

Referitor la

posibilitatea de a supune instanțelor de control judiciar problema ce

vizează modul de stabilire al taxelor judiciare de timbru s-a reținut

incidența Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație Justiție, secțiile

unite, potrivit căreia în interpretarea și aplicarea art. 18 din

Legea nr. 146/1997, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația

de plată a taxei judiciare de timbru, nu poate supune astfel de critici

controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Ca urmare s-a

constatat că nu se mai impun a fi analizate criticile reclamanților în

ceea ce privește modul de stabilire a taxei de timbru, motiv pentru care

s-a pus în vedere acestora să timbreze calea de atac cu 1/2 din taxa

judiciară de timbru datorată la fond conform art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 146/1997. În consecință, instanța de apel a apreciat că

este neîntemeiată cererea de restituire a taxei judiciare de timbru

achitate cu ocazia soluționării cauzei în fond, dispozițiile art.

23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 nefiind aplicabile.

Instanța

de apel a mai reținut că nu se poate contesta faptul că reclamanții au obținut în baza Legii nr.

18/1991 a fondului funciar o hotărâre judecătorească de obligare

a Comisiilor de aplicare a acesteia, la acordarea unui teren în compensare

pentru cel la care erau îndreptățiți, în echivalent valoric, iar

în subsidiar la despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

însă, prin litigiul de față nu s-a solicitat obligarea la

eliberarea titlului de proprietate conform procedurii instituite de art. 64 din

Legea nr. 18/1991 - plângere împotriva refuzului înmânării titlului de

proprietate - pentru a atrage competența judecătoriei în

soluționarea litigiului, ci s-a solicitat a se constata neîndeplinirea

obligației stabilite, și plata prejudiciului cauzat în cuantum de

246.000 euro. Prin urmare s-a reținut că acțiunea

reclamanților nu vizează constrângerea debitorilor la punerea în

executare a unor dispoziții pronunțate în baza legii fondului funciar,

ci constatarea că obligațiile stabilite nu au fost respectate și

acoperirea prejudiciului cauzat, ceea ce reprezintă o veritabilă

acțiune în despăgubiri pe calea dreptului comun, care în raport de

valoarea pretențiilor solicitate și de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. b) C. proc. civ. este de competența tribunalului.

Referitor la

fondul cauzei s-a reținut că obligația principală

stabilită prin hotărârile judecătorești în sarcina celor

două comisii de aplicare a Legii nr. 18/1991 a constat în reconstituirea dreptului

de proprietate în favoarea reclamanților cu privire la o

suprafață de teren de 6.000 mp, situată în hotarul Municipiului

Oradea, echivalentă valoric cu terenul cu nr. topo. 7174/8 Oradea,

deținut de antecesorii acestora, obligație rămasă

definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 891 din 6

decembrie 2011 a Tribunalului Bihor.

În raport de aceste aspecte s-a observat

că din adresa din 22 octombrie 2012, emisă de Comisia de aplicare a

legilor fondului funciar a Municipiului Oradea rezultă că potrivit art.

10 din H.G.R. nr. 890/2005, reclamanților li s-a făcut o primă

ofertă cu privire la amplasamentul suprafeței de 6.000 mp, în tarlaua

T/263, teren situat în zona Calea Aradului - J. Oradea, invitându-i ca

până la data de 8 noiembrie 2012 să comunice acordul sau refuzul cu

privire la aceasta. Totodată au fost încunoștințați că

anunțul comisiei cu privire la terenurile aflate la dispoziția

comisiei, se găsește la avizierul de la parterul instituției.

Această

ofertă a fost refuzată de reclamanți motivat de faptul că

terenul oferit în compensare are o valoare de cel puțin 40 de ori mai

mică decât cel la care erau îndreptățiți.

Ulterior,

prin adresa din 10 decembrie 2012, aceiași comisie a făcut reclamanților

o nouă ofertă în tarlaua T/188, cu amplasament în Oradea, din

terenurile ce au aparținut SC F. SA, solicitându-se comunicarea acordului

ori a refuzului până la data de 28 decembrie 2012, în caz de refuz s-a

menționat că potrivit dispozițiilor legale și ale celor

dispuse prin hotărârile judecătorești vor fi propuși pentru

acordarea despăgubirilor pentru suprafața de 6.000 mp la Comisia

Județeană Bihor, anexa 23, și că se va înainta

documentația la G.

Prin adresa

înregistrată din 21 decembrie 2012 la Instituția primarului Municipiului

Oradea, reclamanții au comunicat că nu acceptă nici a doua

ofertă câtă vreme terenul oferit are o valoare de cel puțin 40

de ori mai mică decât cel cu nr. topo.7174/8, situație în care prin

adresa din 26 martie 2013 dosarul de fond funciar al reclamanților a fost

înaintat Instituției prefectului Județului Bihor pentru transmitere

la Secretariatul E., în vederea acordării de despăgubiri.

Instanța

de apel a constatat că din cuprinsul considerentelor sentinței civile

nr. 5300/2011 a Judecătoriei Oradea rezultă că valoarea

terenului ce a constituit proprietatea antecesorilor reclamanților având nr.

topo. 7174/8 Oradea, în luna mai 2007, conform raportului de expertiză

întocmit de inginer H. era de 246.000 euro (de 41 euro/mp), că acesta se

află amplasat în Oradea, că prin hotărârile

judecătorești susmenționate s-a dispus acordarea a 6.000 mp

teren în compensare în hotarul Municipiului Oradea, fără a se individualiza

zona sau categoria de folosință, și nici ce fel de

utilități ar trebui să aibă, ci doar

să fie în echivalent valoric.

S-a

reținut că din cuprinsul raportului de expertiză tehnică

întocmit de expert I. rezultă faptul că terenul oferit în compensare

de către Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 în tarlaua T/263, în

suprafață de 6.000 mp este situat în hotarul Municipiului Oradea, în

zona Calea Aradului, J. Oradea înainte de limita administrativă cu com.

Nojorid, teren agricol, fără drum de acces sistematizat, neracordat

la arterele orașului, fără front stradal, fără acces

la utilități tehnico-edilitare, în valoare de 1,60 lei/mp Celălalt

teren oferit în compensare în tarlaua T/188 este în intravilan, Zona Calea

Borșului, în apropriere de limita administrativă cu satul Sântion,

fără acces direct de pe Calea Borșului, fără front

stradal, fără acces la utilități, valoarea de

piață fiind de 5,60 lei/mp De asemenea s-a constatat că, urmare

a refuzului celor două oferte privind amplasamentul suprafeței de

6.000 mp, conform dispoziției subsidiare stabilită prin

hotărârile judecătorești, prin

Hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991, nr. 5480/V

din 20 februarie 2013 s-a validat pentru reclamanți suprafața de

6.000 mp teren în anexa 23 despăgubiri, poziția 17, conform Legii nr.

18/1991, și că nu se poate vorbi de o rea credință a

celor două comisii de aplicare a Legii nr. 18/1991 în punerea în executare

a celor dispuse prin hotărârile judecătorești enunțate mai

sus, în condițiile în care acestea au ieșit din pasivitate și au

oferit două terenuri în compensarea celui la care erau

îndreptățiți reclamanții, chiar dacă valoarea acestora

a fost mult inferioară, întrucât acest aspect nu duce la concluzia unei

culpe în executarea obligației.

S-a reținut

că dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 890/2005 prevăd

că foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor fi

compensați cu o suprafață de teren echivalentă valoric din

terenurile intravilane sau în lipsă, extravilan, din rezerva Comisiei

Locale sau din terenul proprietate privată a comunei, orașului,

municipiului, acceptată de toți proprietarii sau moștenitorii

acestora. Or, câtă vreme ofertele comisiei au fost refuzate de reclamanți

a devenit activă cealaltă obligație, subsidiară, de

propunere a acordării de despăgubiri, îndeplinită prin

trimiterea dosarului organelor competente în materie.

În ceea ce

privește raportul de expertiză, efectuat în cauză, instanța

de apel a apreciat că era util soluționării cauzei pentru a se

clarifica criticile aduse de către reclamanți, însă, înlăturarea

acestuia s-a raportat la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, în recurs în interesul legii.

În ceea ce

privește susținerea că municipalitatea a vândut un teren cu

674.907 euro în anul 2011, ceea ce ar dovedi că exista și un alt

teren ce putea fi oferit în compensare, instanța de apel a reținut

că într-adevăr, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului

Oradea nr. 380 din 26 mai 2011 s-a aprobat prețul de vânzare a terenului

situat în localitatea Oradea, la 220 euro/mp - total 544.280 euro, însă,

acesta era ocupat de parcarea și restaurantul x - 2.424 mp, vânzarea având

loc în luna iulie 2011, anterior rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești susmenționate, și că terenul nu putea fi

oferit în compensare nefiind liber, fiind înstrăinat prin negociere

directă proprietarului construcției.

S-a mai apreciat

că reclamanții aveau posibilitatea de-a accepta ofertele

susmenționate, iar pentru diferența de valoare dintre terenul propus

și cel deținut de antecesori se putea înainta documentația în

vederea acordării de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005 Titlul

VII, ori, câtă vreme ofertele au fost refuzate, comisiile au pus în

aplicare obligația subsidiară stabilită în sarcina lor.

Cât

privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin D., a

inadmisibilității cererii de chemare în judecată a acestuia, instanța

de apel a reținut următoarele:

Până la

data publicării în M. Of. a Deciziei nr. 27/2011, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în

recurs în interesul legii, Curtea de Apel Oradea a admis acțiuni prin care

se solicitase obligarea Statul Român prin D. la plata despăgubirilor

bănești pentru imobilele preluate abuziv prin raportare la practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, la art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă

vreme aceasta a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează

de maniera în care să asigure o reparare echitabilă.

Deoarece la

nivel național practica judiciară în materie a fost neunitară,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii

a concluzionat că acțiunile în acordarea de drepturi

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român,

întemeiate pe dispozițiile de drept comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 14

a acestei convenții, sunt inadmisibile, iar Statul Român nu are calitate

procesuală în astfel de litigii întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001. Întrucât conform art. 330/7 alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. s-a constatat că în mod corect instanța

de fond a reținut incidența deciziei pronunțate în recurs în

interesul legii. Faptul că în speță s-au solicitat

despăgubiri pentru un teren ce făcea obiectul altui act normativ

reparatoriu, respectiv Legea nr. 18/1991, nu este de natură a determina

altă concluzie. Instanța de apel a reținut că Decizia civilă

nr. 267/2009, a Curții de Apel Oradea, la care fac trimitere

reclamanții, și în considerentele căreia s-a făcut vorbire

de necesitatea punerii în discuția părților a introducerii în

cauză a Statului Român prin D. în măsura în care s-ar constata

că restituirea în natură nu ar fi posibilă a fost

pronunțată anterior soluționării recursului în interesul

legii.

Or, câtă

vreme, competența de stabilire a despăgubirilor revine doar K.,

raportat și la considerentele expuse s-a constatat că instanța de

fond nu avea posibilitatea de-a ignora prevederile speciale instituite prin art.

16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de modificare

și completare a Legii nr. 10/2001, și că prin ar.4 din Legea nr.

165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în

timpul regimului comunist în România s-a prevăzut că se aplică

și cererilor aflate pe rolul instanțelor.

Raportat la

considerentele expuse, în condițiile în care dispozițiile legale în

materie, respectiv Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013, prevăd o

procedură specială referitoare la soluționarea cererilor de

acordare a măsurilor reparatorii, instanța de apel a apreciat că

este inadmisibilă solicitarea despăgubirilor pe calea dreptului comun

împotriva Statului Român prin D., motiv pentru care s-a reținut că este

incidentă excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestuia.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs

reclamanții C., A. și B.

solicitând în principal casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței competente, respectiv Judecătoriei Oradea,

iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii

apelului, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de Tribunalul

Bihor în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea

intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele

aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9

C. proc. civ.:

Se

susține că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea

normelor de ordine publică privind competența materială, cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34

alin. (3) și art. 58 din Legea nr. 18/1991 republicată, art. 10 alin.

(1), art. 11 alin. (3), art. 34 alin. (1) teza ultimă, art. 36 alin. (5), art.

75 alin. (4) din Regulamentul de aplicare al Legii fondului funciar din 4

august 2005, modificat, și respectiv art. 1349 N.C.C.

Recurenții

reclamanți învederează că raportul de expertiză prin care

s-a stabilit valoarea de 246.000 euro, pentru terenul antecesorilor lor a fost comunicat

pârâtelor în Dosarul nr. x/271/2009 al Judecătoriei Oradea, față

de care acestea nu au făcut obiecțiuni, ceea ce înseamnă că

valoarea stabilită prin raportul de expertiză a fost însușită

de pârâte.

În ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arătat că litigiul vizează

modalitatea defectuoasă și prejudiciabilă în care pârâtele au

procedat la aplicarea legii fondului funciar față de

dispozițiile sentinței civile nr. 5300/2011 a Judecătoriei

Oradea.

Din

această perspectivă se

susține că, litigiul

pendinte trebuie calificat ca fiind de fond funciar, situație în care nu

datorau taxă judiciară de timbru, iar competența de

soluționare a acestuia în primă instanță revenea judecătoriei,

și nu tribunalului.

Se mai arată

că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 146/1997, a Deciziei nr. 7/2014 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată

în recurs în interesul legii, și că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

invocate în apel.

Față

de cele expuse se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria

Oradea, competentă să soluționeze în primă instanță

litigiul pendinte.

În ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că

instanța de apel în mod greșit nu aplică regulile

răspunderii civile delictuale deși în cauză s-a probat vinovăția

și reaua credință a comisiilor de aplicare a Legii nr. 18/1991,

și respectiv legătura directă de cauzalitate dintre ofertele privind

compensarea și valoarea terenului aparținând antecesorilor lor,

implicit prejudiciul cauzat prin aceste oferte.

Se

susține că instanța de apel trebuia să ia în considerare

dovezile depuse la termenul din 26 noiembrie 2015, dovezi care justificau

faptul că pârâtele intimate aveau la dispoziție încă din anul

2004 terenuri pe care să le poată oferi spre compensare,

situație care a subzistat și ulterior pronunțării și

rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 891/R/21011 a Tribunalului

Bihor.

În acest sens,

recurenții reclamanți au arătat că din coala de carte

funciară Oradea, în care este înscris imobilul situat în Oradea, rezultă

că Statul Român este proprietar din anul 1961 asupra întregului teren de

35.904 mp, că din acest teren în anul 2004 pârâtele au reconstituit

dreptul de proprietate în favoarea unor terțe persoane asupra

suprafeței de 2.736 mp, că a rămas liber terenul în suprafață

de 33.168 mp, intravilan, din care pârâtele ar fi avut posibilitatea să le

facă oferte de compensare.

Ca atare se

susține că atitudinea pârâtelor se conturează într-un abuz de

drept, în condițiile în care au oferit în compensare terenuri vădit

inferioare valoric celui la care erau îndreptățiți, că

această atitudine justifică existența unei fapte ilicite care

generează un prejudiciu reprezentând exact valoarea inițială a terenului,

că primul capăt de cerere reprezintă concretizarea faptei

ilicite și a vinovăției pârâtelor, ca elemente ale

răspunderii civile care trebuiau analizate de instanța de apel.

Se învederează

că dovada vinovăției sub forma intenției din partea

pârâtelor rezultă din refuzul acestora de a le oferi imobile de

aceeași valoare cu cel de care au fost privați în condițiile în

care în anul 2011 Primăria Oradea deținea terenuri la dispoziția

comisiei de aplicare a legii fondului funciar. Se arată că, dacă

restituirea în natură nu mai este posibilă, instanța de fond

și cea de apel aveau obligația să verifice posibilitatea

acordării de teren în compensare, ori plata de despăgubiri

bănești reprezentând valoarea actuală a imobilului.

În ce

privește situația ofertelor făcute de pârâte, se susține că

este greșită aprecierea făcută de instanța de apel în

sensul că acestea au ieșit din pasivitate și că s-a activat

„obligația subsidiară de întocmire și înaintare a

documentației necesare acordării de despăgubiri

bănești conform Titlului VII din Lege nr. 247/2005 pentru cei 6.000 mp

teren deținut de antecesorii reclamanților”, în condițiile în

care nu putea deveni actuală și activă obligația

subsidiară câtă vreme intimatele pârâte nu și-au îndeplinit

obligația principală conform dispozitivului hotărârilor

judecătorești definitive.

În

aceeași idee se arată că instanța de apel deși a

reținut că raportul de expertiză era util cauzei, totuși nu

face aplicarea acestei probe în sensul constatării disproporției de

valoare dintre terenurile oferite de pârâte și cel ce a aparținut

antecesorilor reclamanților. În acest context, se susține că era

obligatorie menținerea în cauză a D. în reprezentarea Statului Român

întrucât reclamanții stabilesc cadrul procesul al litigiului în

condițiile în care au înțeles să solicite și obligarea acestei

entități la plata prejudiciului cauzat. De

asemenea recurenții reclamanți au mai precizat că

instanțele trebuiau să pună în discuția părților

necesitatea introducerii în cauză a

Statului

Român prin D. în raport de practica Curții Europene a Drepturilor Omului

care a statuat că procedura de acordare a despăgubirilor

prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în conformitate

cu dispozițiile cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu

asigură o reparație efectivă.

În ceea ce

privește calitatea procesual pasivă a Statului Român prin D., recurenții

reclamanți au arătat că deși instanța de apel a opinat

că practica sa a fost în sensul că D. are calitatea de parte,

totuși în prezenta cauză în mod greșit face aplicarea Deciziei nr.

27/2001 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, întrucât prezenta cauză nu se

încadrează în ipotezele analizate prin Decizia nr. 27/2011, dat fiind

faptul că instanța supremă nu a făcut trimitere la cauze de

natura celei din litigiul pendinte, astfel că efectele acesteia nu pot fi

extinse la prezenta cauză.

Din

perspectiva celor expuse, recurenții-reclamanți susțin că

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, motiv

pentru care solicită admiterea recursului.

Pârâții

Statul Român prin D. și Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/19891,

prin întâmpinările depuse au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate

și a dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată următoarele:

În ceea ce

privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care hotărârea s-a dat cu

încălcarea competenței altei instanțe sunt de reținut

următoarele aspecte:

Prin

sentința civilă nr.

5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată

de Judecătoria Oradea, în Dosar nr. x/271/2009 au fost obligate pârâtele Comisia

Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Comisia

Județeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului

de proprietate în favoarea reclamanților A., C., B. cu privire la 6.000 mp

teren în hotarul Municipiului Oradea, echivalent valoric cu terenul din Oradea.

Această hotărâre a fost modificată în parte prin Decizia civilă

nr. 891/R/2011, pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 6 decembrie

2011, în sensul obligării pârâtelor în subsidiar la întocmirea

documentației necesare acordării despăgubirilor

bănești în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru suprafața de 6.000 mp, deținută de antecesorii

reclamanților. De asemenea a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a D., și pe cale de

consecință a fost respinsă cererea de chemare în judecată a

acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, fiind menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Prin urmare, Înalta

Curte reține că

reclamanții au obținut în baza

Legii nr. 18/1991 o hotărâre judecătorească de obligare a

Comisiilor de aplicare a acesteia, la acordarea unui teren în compensare pentru

cel la care erau îndreptățiți în echivalent valoric, iar în

subsidiar despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că litigiul pendinte nu

vizează obligarea pârâtelor la eliberarea titlului de proprietate în

condițiile prevăzute de procedura instituită de art. 64 din

Legea nr. 18/1991 în temeiul căruia ar fi avut natura juridică a unui

litigiu de fond funciar, ci constatarea faptului că pârâții nu

și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința sus

enunțată, și pe cale de consecință obligarea acestora la plata prejudiciului cauzat în

cuantum de 246.000 euro, ce reprezintă (așa cum rezultă din

acțiunea introductivă), valoarea terenului ce a fost stabilită

prin raportul de expertiză efectuat în litigiul finalizat prin sentința

civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011 pronunțată de

Judecătoria Oradea.

Cum obiectul

dedus judecății nu vizează constrângerea pârâtelor la punerea în

executare a unor dispoziții pronunțate în baza legii fondului

funciar, ci constatarea că urmare a nerespectării obligațiilor stabilite

prin hotărârile judecătorești sus enunțate,

reclamanților li s-a cauzat un prejudiciu a cărui acoperire o

solicită, motiv pentru care Înalta Curte constată că pretențiile

reclamanților se circumscriu unei acțiuni în despăgubiri pe

calea dreptului comun și nu unei acțiunii de fond funciar, cum

greșit susțin recurenții reclamanți.

Or, în raport

natura și valoarea prejudiciului solicitat, competența de

soluționare a cauzei în primă instanță revenea potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. tribunalului, cum de altfel în mod legal

și corect a apreciat și instanța de apel, situație în care

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu-și găsesc

aplicabilitate în cauză.

În

condițiile în care litigiul pendinte are ca obiect o acțiune în

despăgubiri, evaluabilă în bani ce vizează obligarea pârâtelor

la plata prejudiciului cauzat, în cuantum de 246.000 euro, în mod corect

și legal instanța de apel a reținut că acțiunea este

supusă timbrajului în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997,

fiind respinsă cererea de restituire a taxei de timbru achitate de reclamanți

cu motivarea că dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997

nu sunt incidente în cauză.

Nefondate

sunt și susținerile recurenților reclamanți legate de

greșita aplicare a Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014

pronunțată în recurs în interesul legii pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, în

condițiile în care reclamanții deși au urmat procedura

prevăzută de art. 18 din Legea nr 146/1997 prin formularea cererii de

reexaminare a taxei de timbru, totuși au formulat și în apel critici

legate de modalitatea de stabilire a taxei de timbru. Or, potrivit deciziei sus

enunțate pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie

pentru instanțe „în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.

18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările si completările

ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată

a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze

caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul

cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar

prin intermediul apelului sau recursului

.”

Prin urmare, în condițiile în care

reclamanții au formulat și în apel critici legate de caracterul

timbrabil al acțiunii, în mod legal și corect a reținut

instanța de apel că sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 7

din 8 decembrie 2014 pronunțată în recurs în interesul legii

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 alin. (3)

și art. 58 din Legea nr. 18/1991 republicată, art. 10 alin. (1), art.

11 alin. (3), art. 34 alin. (1) teza ultimă, art. 36 alin. (5), art. 75 alin.

(4) din Regulamentul de aplicare al Legii fondului funciar din 4 august 2005

modificat, și art. 1349 N.C.C. ce reglementează răspunderea

civilă delictuală, Înalta Curte reține următoarele:În

condițiile în care natura litigiului este de drept comun, și nu de

fond funciar, pentru motivele deja expuse, Înalta Curte constată că nu

sunt incidente în cauză dispozițiile art. 34 alin. (3) și art. 58

din Legea nr. 18/1991 republicată, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (3), art.

34 alin. (1) teza ultimă, art. 36 alin. (5), art. 75 alin. (4) din

Regulamentul de aplicare al Legii fondului funciar din 4 august 2005 modificat,

invocate de recurenții reclamanți. În ceea ce privește critica recurenților

reclamanți ce vizează greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor ce reglementează răspunderea delictuală, art.

1349 N.C.C., Înalta Curte reține că și această critică

este nefondată pentru cele ce preced:

Răspunderea

civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a

unei persoane este reglementată în art. 1349 alin. (1)-(2) și

respectiv art. 1357-1371 N.C.C. De asemenea și dispozițiile art. 1381-1395

N.C.C., stabilesc reguli aplicabile reparării prejudiciului cauzat în

condițiile răspunderii civile delictuale în toate cazurile și

ipotezele sale. De altfel, aceste texte legale instituie principiul general al

răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită. În

acest sens, art. 1357 N.C.C. prevede că : „(1)

Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,

săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl

repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară

culpă”. De asemenea, art. 1349 alin. (1)-(2) din același act normativ

prevede în sinteză că cel care, având discernământ, încalcă

îndatorirea de a respecta legea sau obiceiul locului și de a nu aduce

atingere prin conduita sa drepturilor și intereselor legitime ale altor

persoane răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le

repare integral.

Din

analiza textelor legale sus enunțate rezultă că angajarea

răspunderii delictuale, presupune existența cumulativă a celor patru

condiții/ elemente constitutive și anume: existența unui

prejudiciu; a unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu; existența

vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat. Conform

principiului actori incubit probatio, reclamantului îi incumbă

obligația de a face dovada existenței cumulative a celor patru

condiții ale răspunderii delictuale.

Raportând

dispozițiile legale sus enunțate la litigiul

pendinte, Înalta Curte constată că acțiunea reclamanților vizează

răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta proprie,

în condițiile în care în susținerea prejudiciului de 246.000 ero solicitat

s-a arătat că pârâtele nu și-au

îndeplinit

obligația stabilită prin sentința civilă nr. 5300 din 22

aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea.

Or, pentru

antrenarea răspunderii delictuale în temeiul dispozițiilor legale sus

evocate se cer întrunite cumulativ cele patru elemente/condiții sus enunțate

ceea ce nu este cazul în speță. Astfel, Înalta Curte constată

că în litigiul pendinte

s-a făcut dovada că în executarea sentinței

civile nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea,

Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a făcut

reclamanților două oferte de reconstituire în echivalent a dreptului

de proprietate, conform hotărârii judecătorești, prima în tarlaua

T 263, în suprafață de 6.000 mp în hotarul municipiului Oradea, în

zona Calea Aradului, J. Oradea înainte de limita administrativă cu com.

Nojorid, teren agricol, iar cea de a doua ofertă în tarlaua T/188 în

intravilan, Zona Calea Borșului, în apropriere de limita

administrativă cu satul Sântion, ce au fost refuzate de reclamanți; că

în baza dispoziției subsidiare stabilită prin sentința sus

evocată și, urmare a refuzului celor două oferte privind

amplasamentul suprafeței de 6.000 mp, prin Hotărârea Comisiei

Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991, nr. 5480/V din 20 februarie 2013

a fost validată pentru reclamanți suprafața de 6.000 mp, teren în

anexa 23 despăgubiri, poziția 17, conform Legii nr. 18/1991; că dosarul

reclamanților a fost înaintat Secretariatului E. în vederea acordării

despăgubirilor pentru suprafața de 6.000 mp, nr. top 7148/8, C.F. Oradea.

Față de această situație, în condițiile în care

Comisiile de aplicare a Legii nr. 18/1991 au procedat la punerea în executare

atât a obligației principale prin cele două oferte făcute

reclamanților, cât și a celei subsidiare stabilite în sarcina lor

prin hotărârile judecătorești sus evocate nu se poate

reține existența culpei (sub forma

intenției,

neglijenței sau a imprudenței), ca element al răspunderii

delictuale.

Or,

în condițiile lipsei unui element sine qua non, al răspunderii delictuale

aceasta nu poate fi antrenată în cauză, motiv pentru care sunt

nefondate criticile recurenților reclamanți legate de încălcarea

dispozițiilor art. 1349 N.C.C.

Cum

acțiunea reclamanților vizează

răspunderea

civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta proprie sunt nefondate susținerile

recurenților reclamanți legate atât de lipsa de temei legal a hotărârii

instanței de apel, cât și cele legate de

obligația

instanței de apel de a verifica posibilitatea de a li se acorda teren în

compensare, ori plata de despăgubiri bănești.

În

ceea ce privește calitatea procesual pasivă a Statului Român prin D.,

susținută de recurenții reclamanți din perspectiva

greșitei aplicări a Deciziei nr. 27/2001 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în

interesul legii, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții

au obținut în baza Legii nr. 18/1991 o hotărâre

judecătorească de obligare a Comisiilor de aplicare a acesteia, la

acordarea unui teren în compensare pentru cel la care erau

îndreptățiți în echivalent valoric, iar în subsidiar

despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Relativ la

procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent/despăgubiri

persoanelor îndreptățite, în cazul imposibilității

restituirii în natură a imobilelor, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art.

1 alin. (3) cap. 1 prevede că „d

espăgubirile acordate în baza

Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, vor urma procedura și se vor supune

dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege”.Î

n procedura

instituită prin

Titlul VII

al Legii nr. 247/2005,

Statul Român este reprezentat prin E.

Prin

urmare, Legea nr. 247/2005 prevede imperativ că și în cazul d

espăgubirilor

acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, se va urma procedura și

dispozițiile privind acordarea despăgubirilor din această lege.

Din perspectiva

acestor dispoziții legale și a procedurii speciale reglementată

de dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile

în care prin hotărârile sus enunțate s-a stabilit dreptul

recurenților reclamanți la

despăgubiri conform Titlului VII

al Legii nr. 247/2005, sens în care prin Hotărârea Comisiei Județene

de aplicare a Legii nr. 18/1991, nr. 5480/V din 20 februarie 2013 s-a validat

pentru reclamanți în anexa 23, poziția 17, acordarea de

despăgubiri conform Legii nr. 18/1991, Înalta Curte reține că

față

de pretențiile de 246.000 euro, (ce reprezintă potrivit

susținerilor din acțiunea introductivă valoarea terenului de

6.000 mp, pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri), formulate direct

împotriva Statului Român prin D., sunt incidente dispozițiile cuprinse în alin.

(2) din Decizia nr. 27

nr. 27/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii

potrivit cărora „

acțiunile

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele. pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această

convenție, sunt inadmisibile”,

Statul Român neavând

calitate procesuală pasivă, cum de altfel în mod legal și corect

a reținut și instanța de apel. Din perspectiva acelorași considerente

sunt nefondate susținerile recurenților reclamanți în ce

privește menținerea în cauză a D. în reprezentarea Statului

Român în raport de cadrul procesual stabilit prin acțiunea

introductivă. Cum nici una din criticile recurenților reclamanți

nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează a r

espinge recursul formulat de recurenții

- reclamanți C., A. și B. împotriva Deciziei nr. 1052 din 26

noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I

civilă, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de recurenții - reclamanți C., A. și B. împotriva Deciziei

nr. 1052 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.