ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2017

Decizia nr. 129/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2012, pe rolul Judecătoriei Oradea, sub Dosar nr. x/271/2012, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Oradea, Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor și Statul Român prin D. solicitând a se constata că pârâtele Comisiile locale și județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Bihor nu și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea, prin care acestea au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților cu privire la o suprafață de teren de 6.000 mp, situată în Oradea, echivalent valoric cu terenul cu nr. topo.

7174/8 Oradea, și pe cale de consecință obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 246.000 euro la cursul euro/leu al Băncii Naționale Române din data plății efective, ce reprezintă valoarea terenului de 6.000 mp, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în Dosar nr. x/R/2006 al Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Prin sentința civilă nr. 1075 din 29 ianuarie 2013, pronunțată de Judecătoria Oradea a fost admisă excepția necompetenței materiale fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor reținându-se că litigiul nu se circumscrie celor de fond funciar, că reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de art. 64 din Legea nr. 18/1991, că pretențiile solicitate vizează repararea unui prejudiciu pe calea dreptului comun, situație în care față de valoarea acestora s-a apreciat că sunt incidențe dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc.

civ. Tribunalul Bihor prin sentința civilă nr. 68/C din 8 aprilie 2015, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin D., și a inadmisibilității acțiunii față de acest pârât. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A., C. și B. în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală Oradea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor și Statul Român prin D., pentru următoarele considerente: S-a constatat că obiectul dedus judecății îl constituie acordarea unor despăgubiri în cuantum egal cu cel dintr-o expertiză efectuată în Dosar nr. x/R/2006 al Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, despăgubiri în valoare de 246.000 euro, pe considerentul că pârâții chemați în judecată nu și-au îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința civilă nr. 5300/2011 a Judecătoriei Oradea.

S-a reținut că prin sentința civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea au fost obligate Comisiile locale și județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Bihor, la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților cu privire la o suprafață de teren de 6.000 mp, situată în Oradea, echivalentă valoric cu terenul cu nr. topo. 7174/8 Oradea. Această hotărâre a fost menținută prin Decizia civilă nr. 891/R/2011, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, stabilindu-se în sarcina pârâtelor Comisiile locale și județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 obligația subsidiară de întocmire și înaintare către E. a documentației necesare acordării despăgubirilor bănești în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafața de 6.000 mp.

Instanța de fond a constatat că potrivit adresei depusă la fila 25 din dosarul Judecătoriei, Comisia Locală Oradea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a făcut reclamanților a doua ofertă de reconstituire în echivalent a dreptului de proprietate, conform dispozițiilor sentinței civile nr. 5300 din 22 aprilie 2011 a Judecătoriei Oradea, întrucât prima ofertă fuseseră refuzată de reclamanți. De asemenea s-a observat că în cauză s-a făcut dovada că dosarul reclamanților a fost înaintat Secretariatului E. în vederea acordării despăgubirilor ce li se cuvin pentru suprafața de 6.000 mp, nr. top 7148/8, C.F. Oradea. Din această perspectivă s-a apreciat că, în sarcina Comisiilor de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu poate fi reținută nici starea de pasivitate și nici reaua credință în punerea în executare a sentinței civile nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea, și respectiv a Deciziei civile nr. 891/R/2011 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Pe de altă parte, s-a constatat că în cauză este incidentă Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin D., în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, decizie publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012 . S-a reținut că potrivit acestei decizii, Statul Român nu are calitate procesuzală pasivă în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Prin aceeași decizie s-a statuat că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și ale art. 13 din această convenție. Din perspectiva celor expuse a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii față de pârâtul Statul Român prin D. fiind respinsă acțiunea față de acest pârât. De asemenea a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală Oradea pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Bihor.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții A., C. și B. au declarat apel. Prin Decizia nr. 1052 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți reținându-se că obiectul prezentului litigiu îl constituie solicitarea reclamanților de a se constata că pârâții nu și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința civilă nr. 5300/2011 a Judecătoriei Oradea de-a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului de 6.000 mp, situat în hotarul Municipiului Oradea, echivalent valoric a Oradea, și obligarea pârâților la plata prejudiciului cauzat de neexecutare, în cuantum de 246.000 euro.

S-a constatat că inițial, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, că prin sentința civilă nr. 1075/2013, pronunțată la data de 29 ianuarie 2013 a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, reținându-se că litigiul nu se circumscrie celor de fond funciar în condițiile în care pretențiile solicitate vizează repararea unui prejudiciu pe calea dreptului comun. S-a reținut că, urmare declinării de competență, în ședința publică din 25 martie 2013, reprezentanta reclamanților a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului întrucât cauza ar fi de fond funciar, scutită de la plata taxelor de timbru.

Excepția a fost respinsă în considerarea faptului că acțiunea este de natură patrimonială și în raport de valoarea pretențiilor solicitate s-a pus în vedere reclamanților că au obligația de a achita taxa de timbru aferentă căii de atac a apelului, de 19 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar pentru primul capăt de cerere, și de 14.959,6 lei taxă judiciară de timbru, și de 5 lei timbru judiciar pentru al doilea capăt de cerere. În baza art. 18 din Legea nr. 146/1997, reclamanții au formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxelor de timbru, respinsă cu motivarea că solicitarea de plată a sumei de 246.000 euro nu este o cerere accesorie ori incidentală, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 Titlul VI din Legea nr. 247/2005 pentru a fi incidentă scutirea de la plata taxelor de timbru.

Referitor la posibilitatea de a supune instanțelor de control judiciar problema ce vizează modul de stabilire al taxelor judiciare de timbru s-a reținut incidența Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație Justiție, secțiile unite, potrivit căreia în interpretarea și aplicarea art. 18 din Legea nr. 146/1997, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru, nu poate supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. Ca urmare s-a constatat că nu se mai impun a fi analizate criticile reclamanților în ceea ce privește modul de stabilire a taxei de timbru, motiv pentru care s-a pus în vedere acestora să timbreze calea de atac cu 1/2 din taxa judiciară de timbru datorată la fond conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997.

În consecință, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitate cu ocazia soluționării cauzei în fond, dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 nefiind aplicabile.

Instanța de apel a mai reținut că nu se poate contesta faptul că reclamanții au obținut în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar o hotărâre judecătorească de obligare a Comisiilor de aplicare a acesteia, la acordarea unui teren în compensare pentru cel la care erau îndreptățiți, în echivalent valoric, iar în subsidiar la despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, însă, prin litigiul de față nu s-a solicitat obligarea la eliberarea titlului de proprietate conform procedurii instituite de art. 64 din Legea nr. 18/1991 - plângere împotriva refuzului înmânării titlului de proprietate - pentru a atrage competența judecătoriei în soluționarea litigiului, ci s-a solicitat a se constata neîndeplinirea obligației stabilite, și plata prejudiciului cauzat în cuantum de 246.000 euro.

Prin urmare s-a reținut că acțiunea reclamanților nu vizează constrângerea debitorilor la punerea în executare a unor dispoziții pronunțate în baza legii fondului funciar, ci constatarea că obligațiile stabilite nu au fost respectate și acoperirea prejudiciului cauzat, ceea ce reprezintă o veritabilă acțiune în despăgubiri pe calea dreptului comun, care în raport de valoarea pretențiilor solicitate și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. este de competența tribunalului. Referitor la fondul cauzei s-a reținut că obligația principală stabilită prin hotărârile judecătorești în sarcina celor două comisii de aplicare a Legii nr. 18/1991 a constat în reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților cu privire la o suprafață de teren de 6.000 mp, situată în hotarul Municipiului Oradea, echivalentă valoric cu terenul cu nr. topo.

7174/8 Oradea, deținut de antecesorii acestora, obligație rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 891 din 6 decembrie 2011 a Tribunalului Bihor. În raport de aceste aspecte s-a observat că din adresa din 22 octombrie 2012, emisă de Comisia de aplicare a legilor fondului funciar a Municipiului Oradea rezultă că potrivit art. 10 din H.G.R. nr. 890/2005, reclamanților li s-a făcut o primă ofertă cu privire la amplasamentul suprafeței de 6.000 mp, în tarlaua T/263, teren situat în zona Calea Aradului - J. Oradea, invitându-i ca până la data de 8 noiembrie 2012 să comunice acordul sau refuzul cu privire la aceasta. Totodată au fost încunoștințați că anunțul comisiei cu privire la terenurile aflate la dispoziția comisiei, se găsește la avizierul de la parterul instituției.

Această ofertă a fost refuzată de reclamanți motivat de faptul că terenul oferit în compensare are o valoare de cel puțin 40 de ori mai mică decât cel la care erau îndreptățiți.

Ulterior, prin adresa din 10 decembrie 2012, aceiași comisie a făcut reclamanților o nouă ofertă în tarlaua T/188, cu amplasament în Oradea, din terenurile ce au aparținut SC F. SA, solicitându-se comunicarea acordului ori a refuzului până la data de 28 decembrie 2012, în caz de refuz s-a menționat că potrivit dispozițiilor legale și ale celor dispuse prin hotărârile judecătorești vor fi propuși pentru acordarea despăgubirilor pentru suprafața de 6.000 mp la Comisia Județeană Bihor, anexa 23, și că se va înainta documentația la G. Prin adresa înregistrată din 21 decembrie 2012 la Instituția primarului Municipiului Oradea, reclamanții au comunicat că nu acceptă nici a doua ofertă câtă vreme terenul oferit are o valoare de cel puțin 40 de ori mai mică decât cel cu nr. topo.7174/8, situație în care prin adresa din 26 martie 2013 dosarul de fond funciar al reclamanților a fost înaintat Instituției prefectului Județului Bihor pentru transmitere la Secretariatul E., în vederea acordării de despăgubiri.

Instanța de apel a constatat că din cuprinsul considerentelor sentinței civile nr. 5300/2011 a Judecătoriei Oradea rezultă că valoarea terenului ce a constituit proprietatea antecesorilor reclamanților având nr. topo. 7174/8 Oradea, în luna mai 2007, conform raportului de expertiză întocmit de inginer H. era de 246.000 euro (de 41 euro/mp), că acesta se află amplasat în Oradea, că prin hotărârile judecătorești susmenționate s-a dispus acordarea a 6.000 mp teren în compensare în hotarul Municipiului Oradea, fără a se individualiza zona sau categoria de folosință, și nici ce fel de utilități ar trebui să aibă, ci doar să fie în echivalent valoric.

S-a reținut că din cuprinsul raportului de expertiză tehnică întocmit de expert I. rezultă faptul că terenul oferit în compensare de către Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 în tarlaua T/263, în suprafață de 6.000 mp este situat în hotarul Municipiului Oradea, în zona Calea Aradului, J. Oradea înainte de limita administrativă cu com.

Nojorid, teren agricol, fără drum de acces sistematizat, neracordat la arterele orașului, fără front stradal, fără acces la utilități tehnico-edilitare, în valoare de 1,60 lei/mp Celălalt teren oferit în compensare în tarlaua T/188 este în intravilan, Zona Calea Borșului, în apropriere de limita administrativă cu satul Sântion, fără acces direct de pe Calea Borșului, fără front stradal, fără acces la utilități, valoarea de piață fiind de 5,60 lei/mp De asemenea s-a constatat că, urmare a refuzului celor două oferte privind amplasamentul suprafeței de 6.000 mp, conform dispoziției subsidiare stabilită prin hotărârile judecătorești, prin Hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991, nr. 5480/V din 20 februarie 2013 s-a validat pentru reclamanți suprafața de 6.000 mp teren în anexa 23 despăgubiri, poziția 17, conform Legii nr. 18/1991, și că nu se poate vorbi de o rea credință a celor două comisii de aplicare a Legii nr. 18/1991 în punerea în executare a celor dispuse prin hotărârile judecătorești enunțate mai sus, în condițiile în care acestea au ieșit din pasivitate și au oferit două terenuri în compensarea celui la care erau îndreptățiți reclamanții, chiar dacă valoarea acestora a fost mult inferioară, întrucât acest aspect nu duce la concluzia unei culpe în executarea obligației.

S-a reținut că dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 890/2005 prevăd că foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor fi compensați cu o suprafață de teren echivalentă valoric din terenurile intravilane sau în lipsă, extravilan, din rezerva Comisiei Locale sau din terenul proprietate privată a comunei, orașului, municipiului, acceptată de toți proprietarii sau moștenitorii acestora. Or, câtă vreme ofertele comisiei au fost refuzate de reclamanți a devenit activă cealaltă obligație, subsidiară, de propunere a acordării de despăgubiri, îndeplinită prin trimiterea dosarului organelor competente în materie. În ceea ce privește raportul de expertiză, efectuat în cauză, instanța de apel a apreciat că era util soluționării cauzei pentru a se clarifica criticile aduse de către reclamanți, însă, înlăturarea acestuia s-a raportat la Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii.

În ceea ce privește susținerea că municipalitatea a vândut un teren cu 674.907 euro în anul 2011, ceea ce ar dovedi că exista și un alt teren ce putea fi oferit în compensare, instanța de apel a reținut că într-adevăr, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Oradea nr. 380 din 26 mai 2011 s-a aprobat prețul de vânzare a terenului situat în localitatea Oradea, la 220 euro/mp - total 544.280 euro, însă, acesta era ocupat de parcarea și restaurantul x - 2.424 mp, vânzarea având loc în luna iulie 2011, anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești susmenționate, și că terenul nu putea fi oferit în compensare nefiind liber, fiind înstrăinat prin negociere directă proprietarului construcției.

S-a mai apreciat că reclamanții aveau posibilitatea de-a accepta ofertele susmenționate, iar pentru diferența de valoare dintre terenul propus și cel deținut de antecesori se putea înainta documentația în vederea acordării de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005 Titlul VII, ori, câtă vreme ofertele au fost refuzate, comisiile au pus în aplicare obligația subsidiară stabilită în sarcina lor. Cât privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin D., a inadmisibilității cererii de chemare în judecată a acestuia, instanța de apel a reținut următoarele: Până la data publicării în M. Of.

a Deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, Curtea de Apel Oradea a admis acțiuni prin care se solicitase obligarea Statul Român prin D. la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme aceasta a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează de maniera în care să asigure o reparare echitabilă.

Deoarece la nivel național practica judiciară în materie a fost neunitară, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii a concluzionat că acțiunile în acordarea de drepturi bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile de drept comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 14 a acestei convenții, sunt inadmisibile, iar Statul Român nu are calitate procesuală în astfel de litigii întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât conform art. 330/7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. s-a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut incidența deciziei pronunțate în recurs în interesul legii. Faptul că în speță s-au solicitat despăgubiri pentru un teren ce făcea obiectul altui act normativ reparatoriu, respectiv Legea nr. 18/1991, nu este de natură a determina altă concluzie. Instanța de apel a reținut că Decizia civilă nr. 267/2009, a Curții de Apel Oradea, la care fac trimitere reclamanții, și în considerentele căreia s-a făcut vorbire de necesitatea punerii în discuția părților a introducerii în cauză a Statului Român prin D. în măsura în care s-ar constata că restituirea în natură nu ar fi posibilă a fost pronunțată anterior soluționării recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme, competența de stabilire a despăgubirilor revine doar K., raportat și la considerentele expuse s-a constatat că instanța de fond nu avea posibilitatea de-a ignora prevederile speciale instituite prin art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, și că prin ar.4 din Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în timpul regimului comunist în România s-a prevăzut că se aplică și cererilor aflate pe rolul instanțelor.

Raportat la considerentele expuse, în condițiile în care dispozițiile legale în materie, respectiv Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013, prevăd o procedură specială referitoare la soluționarea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, instanța de apel a apreciat că este inadmisibilă solicitarea despăgubirilor pe calea dreptului comun împotriva Statului Român prin D., motiv pentru care s-a reținut că este incidentă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C., A. și B. solicitând în principal casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, respectiv Judecătoriei Oradea, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de Tribunalul Bihor în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ.: Se susține că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea normelor de ordine publică privind competența materială, cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 alin. (3) și art. 58 din Legea nr. 18/1991 republicată, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (3), art. 34 alin. (1) teza ultimă, art. 36 alin. (5), art. 75 alin. (4) din Regulamentul de aplicare al Legii fondului funciar din 4 august 2005, modificat, și respectiv art. 1349 N.C.C. Recurenții reclamanți învederează că raportul de expertiză prin care s-a stabilit valoarea de 246.000 euro, pentru terenul antecesorilor lor a fost comunicat pârâtelor în Dosarul nr. x/271/2009 al Judecătoriei Oradea, față de care acestea nu au făcut obiecțiuni, ceea ce înseamnă că valoarea stabilită prin raportul de expertiză a fost însușită de pârâte.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că litigiul vizează modalitatea defectuoasă și prejudiciabilă în care pârâtele au procedat la aplicarea legii fondului funciar față de dispozițiile sentinței civile nr. 5300/2011 a Judecătoriei Oradea. Din această perspectivă se susține că, litigiul pendinte trebuie calificat ca fiind de fond funciar, situație în care nu datorau taxă judiciară de timbru, iar competența de soluționare a acestuia în primă instanță revenea judecătoriei, și nu tribunalului. Se mai arată că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, a Deciziei nr. 7/2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 invocate în apel.

Față de cele expuse se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Oradea, competentă să soluționeze în primă instanță litigiul pendinte. În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel în mod greșit nu aplică regulile răspunderii civile delictuale deși în cauză s-a probat vinovăția și reaua credință a comisiilor de aplicare a Legii nr. 18/1991, și respectiv legătura directă de cauzalitate dintre ofertele privind compensarea și valoarea terenului aparținând antecesorilor lor, implicit prejudiciul cauzat prin aceste oferte.

Se susține că instanța de apel trebuia să ia în considerare dovezile depuse la termenul din 26 noiembrie 2015, dovezi care justificau faptul că pârâtele intimate aveau la dispoziție încă din anul 2004 terenuri pe care să le poată oferi spre compensare, situație care a subzistat și ulterior pronunțării și rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 891/R/21011 a Tribunalului Bihor. În acest sens, recurenții reclamanți au arătat că din coala de carte funciară Oradea, în care este înscris imobilul situat în Oradea, rezultă că Statul Român este proprietar din anul 1961 asupra întregului teren de 35.904 mp, că din acest teren în anul 2004 pârâtele au reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor terțe persoane asupra suprafeței de 2.736 mp, că a rămas liber terenul în suprafață de 33.168 mp, intravilan, din care pârâtele ar fi avut posibilitatea să le facă oferte de compensare.

Ca atare se susține că atitudinea pârâtelor se conturează într-un abuz de drept, în condițiile în care au oferit în compensare terenuri vădit inferioare valoric celui la care erau îndreptățiți, că această atitudine justifică existența unei fapte ilicite care generează un prejudiciu reprezentând exact valoarea inițială a terenului, că primul capăt de cerere reprezintă concretizarea faptei ilicite și a vinovăției pârâtelor, ca elemente ale răspunderii civile care trebuiau analizate de instanța de apel. Se învederează că dovada vinovăției sub forma intenției din partea pârâtelor rezultă din refuzul acestora de a le oferi imobile de aceeași valoare cu cel de care au fost privați în condițiile în care în anul 2011 Primăria Oradea deținea terenuri la dispoziția comisiei de aplicare a legii fondului funciar.

Se arată că, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, instanța de fond și cea de apel aveau obligația să verifice posibilitatea acordării de teren în compensare, ori plata de despăgubiri bănești reprezentând valoarea actuală a imobilului. În ce privește situația ofertelor făcute de pârâte, se susține că este greșită aprecierea făcută de instanța de apel în sensul că acestea au ieșit din pasivitate și că s-a activat „obligația subsidiară de întocmire și înaintare a documentației necesare acordării de despăgubiri bănești conform Titlului VII din Lege nr. 247/2005 pentru cei 6.000 mp teren deținut de antecesorii reclamanților”, în condițiile în care nu putea deveni actuală și activă obligația subsidiară câtă vreme intimatele pârâte nu și-au îndeplinit obligația principală conform dispozitivului hotărârilor judecătorești definitive.

În aceeași idee se arată că instanța de apel deși a reținut că raportul de expertiză era util cauzei, totuși nu face aplicarea acestei probe în sensul constatării disproporției de valoare dintre terenurile oferite de pârâte și cel ce a aparținut antecesorilor reclamanților. În acest context, se susține că era obligatorie menținerea în cauză a D. în reprezentarea Statului Român întrucât reclamanții stabilesc cadrul procesul al litigiului în condițiile în care au înțeles să solicite și obligarea acestei entități la plata prejudiciului cauzat.

De asemenea recurenții reclamanți au mai precizat că instanțele trebuiau să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Statului Român prin D. în raport de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în conformitate cu dispozițiile cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu asigură o reparație efectivă.

În ceea ce privește calitatea procesual pasivă a Statului Român prin D., recurenții reclamanți au arătat că deși instanța de apel a opinat că practica sa a fost în sensul că D. are calitatea de parte, totuși în prezenta cauză în mod greșit face aplicarea Deciziei nr. 27/2001 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât prezenta cauză nu se încadrează în ipotezele analizate prin Decizia nr. 27/2011, dat fiind faptul că instanța supremă nu a făcut trimitere la cauze de natura celei din litigiul pendinte, astfel că efectele acesteia nu pot fi extinse la prezenta cauză. Din perspectiva celor expuse, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, motiv pentru care solicită admiterea recursului.

Pârâții Statul Român prin D. și Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/19891, prin întâmpinările depuse au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe sunt de reținut următoarele aspecte: Prin sentința civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea, în Dosar nr. x/271/2009 au fost obligate pârâtele Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Oradea și Comisia Județeană Bihor pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților A., C., B. cu privire la 6.000 mp teren în hotarul Municipiului Oradea, echivalent valoric cu terenul din Oradea.

Această hotărâre a fost modificată în parte prin Decizia civilă nr. 891/R/2011, pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 6 decembrie 2011, în sensul obligării pârâtelor în subsidiar la întocmirea documentației necesare acordării despăgubirilor bănești în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafața de 6.000 mp, deținută de antecesorii reclamanților. De asemenea a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a D., și pe cale de consecință a fost respinsă cererea de chemare în judecată a acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Prin urmare, Înalta Curte reține că reclamanții au obținut în baza Legii nr. 18/1991 o hotărâre judecătorească de obligare a Comisiilor de aplicare a acesteia, la acordarea unui teren în compensare pentru cel la care erau îndreptățiți în echivalent valoric, iar în subsidiar despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că litigiul pendinte nu vizează obligarea pârâtelor la eliberarea titlului de proprietate în condițiile prevăzute de procedura instituită de art. 64 din Legea nr. 18/1991 în temeiul căruia ar fi avut natura juridică a unui litigiu de fond funciar, ci constatarea faptului că pârâții nu și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința sus enunțată, și pe cale de consecință obligarea acestora la plata prejudiciului cauzat în cuantum de 246.000 euro, ce reprezintă (așa cum rezultă din acțiunea introductivă), valoarea terenului ce a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Oradea.

Cum obiectul dedus judecății nu vizează constrângerea pârâtelor la punerea în executare a unor dispoziții pronunțate în baza legii fondului funciar, ci constatarea că urmare a nerespectării obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești sus enunțate, reclamanților li s-a cauzat un prejudiciu a cărui acoperire o solicită, motiv pentru care Înalta Curte constată că pretențiile reclamanților se circumscriu unei acțiuni în despăgubiri pe calea dreptului comun și nu unei acțiunii de fond funciar, cum greșit susțin recurenții reclamanți. Or, în raport natura și valoarea prejudiciului solicitat, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revenea potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. tribunalului, cum de altfel în mod legal și corect a apreciat și instanța de apel, situație în care dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu-și găsesc aplicabilitate în cauză. În condițiile în care litigiul pendinte are ca obiect o acțiune în despăgubiri, evaluabilă în bani ce vizează obligarea pârâtelor la plata prejudiciului cauzat, în cuantum de 246.000 euro, în mod corect și legal instanța de apel a reținut că acțiunea este supusă timbrajului în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, fiind respinsă cererea de restituire a taxei de timbru achitate de reclamanți cu motivarea că dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997 nu sunt incidente în cauză.

Nefondate sunt și susținerile recurenților reclamanți legate de greșita aplicare a Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunțată în recurs în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, în condițiile în care reclamanții deși au urmat procedura prevăzută de art. 18 din Legea nr 146/1997 prin formularea cererii de reexaminare a taxei de timbru, totuși au formulat și în apel critici legate de modalitatea de stabilire a taxei de timbru.

Or, potrivit deciziei sus enunțate pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările si completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului .” Prin urmare, în condițiile în care reclamanții au formulat și în apel critici legate de caracterul timbrabil al acțiunii, în mod legal și corect a reținut instanța de apel că sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunțată în recurs în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 alin. (3) și art. 58 din Legea nr. 18/1991 republicată, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (3), art. 34 alin. (1) teza ultimă, art. 36 alin. (5), art. 75 alin. (4) din Regulamentul de aplicare al Legii fondului funciar din 4 august 2005 modificat, și art. 1349 N.C.C.

ce reglementează răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reține următoarele:În condițiile în care natura litigiului este de drept comun, și nu de fond funciar, pentru motivele deja expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 34 alin. (3) și art. 58 din Legea nr. 18/1991 republicată, art. 10 alin. (1), art. 11 alin. (3), art. 34 alin. (1) teza ultimă, art. 36 alin. (5), art. 75 alin. (4) din Regulamentul de aplicare al Legii fondului funciar din 4 august 2005 modificat, invocate de recurenții reclamanți. În ceea ce privește critica recurenților reclamanți ce vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor ce reglementează răspunderea delictuală, art. 1349 N.C.C., Înalta Curte reține că și această critică este nefondată pentru cele ce preced: Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane este reglementată în art. 1349 alin. (1)-(2) și respectiv art. 1357-1371 N.C.C.

De asemenea și dispozițiile art. 1381-1395 N.C.C., stabilesc reguli aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condițiile răspunderii civile delictuale în toate cazurile și ipotezele sale. De altfel, aceste texte legale instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită. În acest sens, art. 1357 N.C.C. prevede că : „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. De asemenea, art. 1349 alin. (1)-(2) din același act normativ prevede în sinteză că cel care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta legea sau obiceiul locului și de a nu aduce atingere prin conduita sa drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Din analiza textelor legale sus enunțate rezultă că angajarea răspunderii delictuale, presupune existența cumulativă a celor patru condiții/ elemente constitutive și anume: existența unui prejudiciu; a unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Conform principiului actori incubit probatio, reclamantului îi incumbă obligația de a face dovada existenței cumulative a celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

Raportând dispozițiile legale sus enunțate la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că acțiunea reclamanților vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta proprie, în condițiile în care în susținerea prejudiciului de 246.000 ero solicitat s-a arătat că pârâtele nu și-au îndeplinit obligația stabilită prin sentința civilă nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea. Or, pentru antrenarea răspunderii delictuale în temeiul dispozițiilor legale sus evocate se cer întrunite cumulativ cele patru elemente/condiții sus enunțate ceea ce nu este cazul în speță.

Astfel, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte s-a făcut dovada că în executarea sentinței civile nr. 5300 din 22 aprilie 2011, pronunțată de Judecătoria Oradea, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a făcut reclamanților două oferte de reconstituire în echivalent a dreptului de proprietate, conform hotărârii judecătorești, prima în tarlaua T 263, în suprafață de 6.000 mp în hotarul municipiului Oradea, în zona Calea Aradului, J. Oradea înainte de limita administrativă cu com.

Nojorid, teren agricol, iar cea de a doua ofertă în tarlaua T/188 în intravilan, Zona Calea Borșului, în apropriere de limita administrativă cu satul Sântion, ce au fost refuzate de reclamanți; că în baza dispoziției subsidiare stabilită prin sentința sus evocată și, urmare a refuzului celor două oferte privind amplasamentul suprafeței de 6.000 mp, prin Hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991, nr. 5480/V din 20 februarie 2013 a fost validată pentru reclamanți suprafața de 6.000 mp, teren în anexa 23 despăgubiri, poziția 17, conform Legii nr. 18/1991; că dosarul reclamanților a fost înaintat Secretariatului E. în vederea acordării despăgubirilor pentru suprafața de 6.000 mp, nr. top 7148/8, C.F.

Oradea. Față de această situație, în condițiile în care Comisiile de aplicare a Legii nr. 18/1991 au procedat la punerea în executare atât a obligației principale prin cele două oferte făcute reclamanților, cât și a celei subsidiare stabilite în sarcina lor prin hotărârile judecătorești sus evocate nu se poate reține existența culpei (sub forma intenției, neglijenței sau a imprudenței), ca element al răspunderii delictuale. Or, în condițiile lipsei unui element sine qua non, al răspunderii delictuale aceasta nu poate fi antrenată în cauză, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurenților reclamanți legate de încălcarea dispozițiilor art. 1349 N.C.C.

Cum acțiunea reclamanților vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta proprie sunt nefondate susținerile recurenților reclamanți legate atât de lipsa de temei legal a hotărârii instanței de apel, cât și cele legate de obligația instanței de apel de a verifica posibilitatea de a li se acorda teren în compensare, ori plata de despăgubiri bănești. În ceea ce privește calitatea procesual pasivă a Statului Român prin D., susținută de recurenții reclamanți din perspectiva greșitei aplicări a Deciziei nr. 27/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, Înalta Curte reține următoarele: Reclamanții au obținut în baza Legii nr. 18/1991 o hotărâre judecătorească de obligare a Comisiilor de aplicare a acesteia, la acordarea unui teren în compensare pentru cel la care erau îndreptățiți în echivalent valoric, iar în subsidiar despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Relativ la procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent/despăgubiri persoanelor îndreptățite, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilelor, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 1 alin. (3) cap. 1 prevede că „d espăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege”.Î n procedura instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Statul Român este reprezentat prin E. Prin urmare, Legea nr. 247/2005 prevede imperativ că și în cazul d espăgubirilor acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, se va urma procedura și dispozițiile privind acordarea despăgubirilor din această lege.

Din perspectiva acestor dispoziții legale și a procedurii speciale reglementată de dispozițiile cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care prin hotărârile sus enunțate s-a stabilit dreptul recurenților reclamanți la despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, sens în care prin Hotărârea Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991, nr. 5480/V din 20 februarie 2013 s-a validat pentru reclamanți în anexa 23, poziția 17, acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 18/1991, Înalta Curte reține că față de pretențiile de 246.000 euro, (ce reprezintă potrivit susținerilor din acțiunea introductivă valoarea terenului de 6.000 mp, pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri), formulate direct împotriva Statului Român prin D., sunt incidente dispozițiile cuprinse în alin. (2) din Decizia nr. 27 nr. 27/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii potrivit cărora „ acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele.

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”, Statul Român neavând calitate procesuală pasivă, cum de altfel în mod legal și corect a reținut și instanța de apel. Din perspectiva acelorași considerente sunt nefondate susținerile recurenților reclamanți în ce privește menținerea în cauză a D. în reprezentarea Statului Român în raport de cadrul procesual stabilit prin acțiunea introductivă. Cum nici una din criticile recurenților reclamanți nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a r espinge recursul formulat de recurenții - reclamanți C., A. și B. împotriva Deciziei nr. 1052 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recurenții - reclamanți C., A. și B. împotriva Deciziei nr. 1052 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.