ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 835/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar Oradea, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Bihor, a solicitând instanței de judecată obligarea pârâtelor, în solidar, la plata în favoarea acesteia S.C. A. S.A. societate în faliment a sumei de 468.975 Euro (55,5 Euro/mp) echivalent în RON la cursul de schimb BNR de la data plății constând în contravaloarea suprafeței de 8.450 mp. teren ce a constituit proprietatea reclamantei privitor la care pârâtele de rând 1 si 2 au propus, validat și emis titlu de proprietate în baza Legii 18/1991 în favoarea numitelor C. și D. și privitor la care reclamanta nu am obținut anularea Titlului de proprietate x/01.09.2009. Cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 165/C din data de 10 septembrie 2021, Tribunalul Bihor a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea. A fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., cu sediul procesual ales la sediul lichidatorului judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea și Comisia Județeană de aplicare a legilor fondului funciar Bihor. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâte împotriva chematei în garanție D., ca fiind ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. S-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematei în garanței Agenția Domeniilor Statului - Reprezentanța teritorială Bihor, invocată de chemata în garanție Agenția Domeniilor Statului. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea împotriva chematei în garanție Agenția Domeniilor Statului - Reprezentanța teritorială Bihor, ca fiind ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. Au fost respinse ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție formulate de pârâte împotriva chematelor în garanție Agenția Domeniilor Statului, C. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respis ca nefondat apelul civil declarat de către apelanta S.C. A. S.A. - în faliment prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu intimații Comisia Locală Pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar Oradea, Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Bihor, Agenția Domeniilor Statului, C. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva sentinței civile nr. 165/C din data de 10 septembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o păstrează.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B.. În esență, recurenta consideră că soluția pe care instanța de apel a dat-o privitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune este rezultatul unei aplicări greșite, respectiv a unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 2528 C. civ., situație ce se circumscrie motivului de recurs prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta consideră că în mod nelegal s-a apreciat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru prejudiciul invocat în cadrul cererii introductive ar fi început să curgă încă de la data formulării cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2015. Acțiunea ce a format obiectul dosarului mai sus menționat a fost întemeiată pe împrejurarea că dreptul de proprietate al recurentei a fost încălcat ca urmare a emiterii titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 și nu pe instituția răspunderii civile delictuale, recurenta, la data formulării acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 (x/2015*) necunoscând cine se face vinovat de emiterea acestui titlu și nici dacă emiterea titlului a fost urmarea unei fapte ilicite care să dea naștere răspunderii civile delictuale, necunoscând nici în ce ar consta această faptă ilicită. Recurenta nu a cunoscut nici cine este obligat să repare prejudiciul produs prin emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009, acțiunea introductivă urmărind obligarea numitelor C. și D. la despăgubiri conform art. III alin. (2) 4 din Legea 169/1997, potrivit căruia " în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren", temei juridic care nu are legătură cu răspunderea civilă delictuală, fiind o măsură reparatorie prevăzută de legea specială si nu presupune existența unei fapte ilicite. Recurenta a susținut că prescripția dreptului material la acțiune nu poate să curgă în defavoarea păgubitului câtă vreme acesta nu cunoaște în ce constă fapta ilicită, iar conținutul faptei ilicite în cauza de față nu se raportează doar la simpla emitere a titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 - emitere care nu constituie de sine stătător o faptă ilicita câtă vreme a fost emis de instituția competentă să îl emită. Fapta ilicită în cauză este săvârșită printr-o omisiune și anume nerespectarea obligației de efectuare a verificărilor situației juridice a terenurilor asupra cărora a fost emis titlul de proprietate finalizată prin emiterea titlului de proprietate. Abia în urma administrării probatoriului complex în dosarul x/2015 a rezultat conținutul faptei ilicite (neverificarea situației terenurilor) și persoanele culpabile de emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 în persoana Comisiei Locale de Aplicate a Legii 18/1991, care nu a verificat situația juridică a terenurilor. Recurenta a solicitat să se aibă în vedere că emiterea în mod nelegal a unui Titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu presupune în mod automat faptul că de această emitere se fac vinovate comisiile însărcinate cu emiterea acestor titluri, emiterea nelegală putând avea cauze diverse formularea în mod nefondat a unor cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate, netemeinicia unor înscrisuri în considerarea cărora a fost emis titlul de proprietate (aspecte necunoscute de membrii comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar), etc. Culpa în emiterea titlului de proprietate nr. x/01.09.2009 nu a fost stabilită în sarcina semnatarilor Procesului-verbal de delimitare nr. x/07.05.2009, ci a fost stabilită în sarcina Comisiei Locală de Aplicare a Legii 18/1991 pentru faptul neîndeplinirii obligației acesteia de cercetare a conținutului Cărților Funciare privitor la terenurile asupra cărora emite titluri de proprietate. Fapta ilicită a Comisiei Locale de Aplicare a Legii 18/1991 constă în emiterea titlului de proprietate cu încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 5 din H.G 890/2005 de aprobare a Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor respectiv. Pentru a cunoaște cine se face răspunzător de pagubă, în accepțiunea normei legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, se impune a fi cunoscută fapta ilicita care a produs prejudiciul, or fapta ilicita - neverificarea Cărților Funciare de către Comisia Locală de Aplicare a Legii 18/1991 - a reieșit abia în urma derulării procesului ce a format obiectul dosarului x/2015 și a pronunțării sentinței . 4748/2018 a Judecătoriei Oradea, aspecte pe care recurenta nu avea cum să le cunoască anterior. În concluzie, câtă vreme păgubitul nu a cunoscut în ce constă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, acesta nu a avut posibilitatea reală să cunoască nici pe cel vinovat de săvârșirea acesteia. Recurenta a mai solicitat să se constate că instanța de apel a făcut și câteva erori de apreciere în aplicarea art. 2.528 C. civ., și anume: a constatat faptul că recurenta a indicat încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată din dosar x/2015 faptul că Primăria Oradea ar fi responsabilă de emiterea nelegală a titlului de proprietate, or prin prezenta cerere introductivă se solicită obligarea Comisie Locale de Aplicare a Legii 18/1991 la plata despăgubirilor, aceasta fiind persoana care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (conform, hotărârilor din dosarul x/2015) - astfel că nu există identitate între persoana indicată ca vinovată de emiterea nelegală a titlului în dosarul x/2015 și persoana indicată în prezenta cerere; a constatat faptul că reclamanta a solicitat contravaloarea terenului de care a fost lipsită de la beneficiarele titlului de proprietate în baza unor dispoziții legale care au rezultat ca fiind inaplicabile în cauză și astfel nu poate fi reținut faptul că nu a cunoscut paguba și pe cel răspunzător de ea, or chiar această solicitare a sa de obligare a unor persoane care, potrivit hotărârilor din dosarul x/2015, nu au avut nicio contribuție la emiterea nelegală a titlurilor de proprietate atestă faptul că recurenta nu a cunoscut persoana care în realitate se face vinovată de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii la data formulării cererii în dosarul x/2015 Raportat la toate aceste aspecte, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză În germen legal, intimatele Agenția Domeniilor Statului (denumită în continuare ADS), Comisia Județeană Bihor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia Locală Oradea de Aplicare a Legilor Fondului Funciar și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (M.A.D.R.), au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă și menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală. Totodată, a fost invocată excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs nu poate fi circumscrisă cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta nefăcând nimic altceva decât să reia în cuprinsul memoriului de recurs susținerile formulate și în fața instanțelor de fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. II.1. Examinând cu prioritate excepția invocată, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Așadar, pentru a opera nulitatea recursului în condițiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. Examinând cererea de recurs formulată de reclamantă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs cuprind, în marea lor majoritate, afirmații generice cu privire la încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, susțineri care au fost formulate și în fața instanțelor de fond, fără referiri concrete la conținutul deciziei atacate și fără a combate în vreun fel argumentele instanței de apel, totuși, din cuprinsul acestora rezultă și critici care pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., care pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar. Astfel, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 2528 C. civ., din perspectiva greșitei stabiliri a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, toate aceste susțineri putând fi analizate în recurs. În consecință, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. II.2. Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi arătate în continuare: Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cauzei, respectiv obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin săvârșirea unei fapte ilicite, și de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 2528 C. civ., referitoare la prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, potrivit cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privința elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acțiune, și anume "paguba" și "pe cel care răspunde de ea". Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept, și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei vinovate. Cele două noțiuni, "pagubă" și "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta. Prin art. 2528 C. civ. se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripția începe să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente. Instituirea celor două momente alternative corespunde necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. În speță, prevalându-se de data pronunțării hotărârii definitive în dosarul nr. x/2015, recurenta reclamantă susține că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu a cunoscut nici cine se face vinovat de emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009, nici dacă această emitere a fost urmarea unei fapte ilicite care să dea naștere răspunderii civile delictuale, reclamanta necunoscând nici în ce ar consta această faptă ilicită. Prin urmare, recurenta susține că nu a cunoscut nici cine este obligat să repare prejudiciul ce i-a fost produs prin emiterea Titlului de proprietate nr. x/01.09.2009. Susținerile recurentei nu își găsesc, însă, temei în dispoziția legală mai sus citată, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se stabilească vinovăția făptuitorului, existența și întinderea prejudiciului, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Așadar, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2015, prin care a fost anulat titlul de proprietate contestat, pentru că izvorul obligației pârâților de plată a despăgubirilor ce fac obiectul cauzei nu îl reprezintă hotărârea judecătorească, ci fapta ilicită comisă de aceștia, care a generat paguba invocată. Câtă vreme prescripția extinctivă se raportează la dreptul reclamantei de a-și recupera paguba și la fapta generatoare a acestui drept, este evident că data pronunțării hotărârii de anulare parțială a titlului de proprietate nelegal emis este lipsită de relevanță, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală în raport de care să se poată stabili că acesta ar putea reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive. Cum textul art. 2528 C. civ. prevede în mod expres că termenul de prescripție va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acest moment nu poate fi decât acela în care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2015, prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală de aplicare a legilor fondului funciar Oradea și Comisia Județeană de aplicare a legilor fondului funciar Bihor, E., C. și D., constatarea nulității absolute parțiale a Titlului de proprietate nr. x/2009 emis pe seama celor două pârâte persoane fizice, pentru suprafața de 24520 mp, anularea în parte a unor documentații cadastrale, rectificarea de carte funciară, iar pentru suprafața de teren înstrăinată de către pârâtele C. și D., obligarea acestora la remiterea contravalorii terenului, în baza art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia înainte de pronunțare hotărârii de condamnare nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă câtă vreme abia în urma pronunțării sentinței nr. 4748/2018 a reieșit faptul că reclamanta nu poate să beneficieze de măsura reparatorie prevăzută de dispozițiile art. III alin. (2) 4 din Legea 169/1997, și că paguba va consta doar în echivalentul terenului privitor la care nu se poate dispune restituirea în natură în baza obligației de despăgubire instituită de norma răspunderii civile delictuale. În raport de dezlegările cu valoare de principiu conținute în Decizia RIL nr. 19/2019, Înalta Curte reține că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă hotărârea pronunțată în litigiul anterior, paguba fiind preexistentă acesteia și posibil de determinat. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanțelor de fond, că, în realitate, reclamanta a avut la dispoziție toate elementele necesare pentru a acționa, încă de la momentul formulării acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, ocazie cu care ea însăși a afirmat că Primăria Oradea ar fi responsabilă de emiterea nelegală a titlului de proprietate, făcând trimitere și la procesul-verbal de delimitare, despre care a susținut că este sursa neregulilor invocate, proces-verbal cu privire la care a arătat că nu avea cunoștință. De la momentul promovării acțiunii inițiale, reclamanta a precizat că nu pretinde restituirea în natură a terenurilor înstrăinate ci solicită a fi despăgubită pentru acestea, îndreptându-se însă eronat împotriva unor persoane care nu puteau fi obligate în baza textului legal pe care a fost fundamentată pretenția. Faptul că în respectiva cauză reclamanta a solicitat contravaloarea terenului de care a fost lipsită de la beneficiarele titlului de proprietate, în temeiul unor prevederi legale care nu îi erau aplicabile, nu înseamnă că abia după terminarea procesului a cunoscut paguba care i-a fost creată. Prin urmare, aspectele invocate de reclamantă nu pot constitui elemente în funcție de care să se poată identifica începutul termenului de prescripție extinctivă, acceptarea unei astfel de posibilități fiind în vădită contradicție cu norma de drept aplicabilă, respectiv art. 2528 C. civ. A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea pronunțată în litigiul anterior ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de reclamantă pe considerente subiective. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. Or, recurenta ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și pentru recuperarea acesteia. Așa cum s-a arătat deja, recurenta reclamantă avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul în care a formulat acțiunea în constatarea nulității titlului de proprietate nr. x/2009, astfel încât putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la acel moment, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptățește pe recurentă să se prevaleze de incidența unui alt moment presupus obiectiv (data la care a fost pronunțată hotărârea definitivă în dosarul nr. x/2015), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță, momentul obiectiv al începutului cursului prescripției este cel la care reclamanta a formulat acțiunea ce a fost soluționată prin acea hotărâre, plasat în timp cu mult anterior datei la care aceasta afirmă că, de fapt, ar fi cunoscut toate elementele care ar fi îndreptățit-o să acționeze. În raport de aceste considerente, susținerile recurentei referitoare la modul de aplicare a normelor de drept material din perspectiva stabilirii momentului care marchează începutul termenului prescripției extinctive vor fi înlăturate ca nefondate, soluția instanței de apel fiind legală. Cu referire la pretinsele erori de apreciere pe care instanța de apel le-ar fi făcut în aplicarea art. 2.528 C. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta reclamantă reprezintă, în realitate, chestiuni de fapt ce nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, ele nepunând în discuție nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 1337/2022-Ap din data de 27 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.