ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3585/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1655 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2011, s-a admis excepția inadmisibilității și în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., intervenient accesoriu S.C. F. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Municipiul Timișoara prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.C. G. S.A., Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, S.C. H. S.A. - prin administrator judiciar I. SPRL.

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei S.C. H. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 81.4124 RON.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată sub nr. x/2011, reclamanții A., B., J., K., L., C., D. și E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.C. H. S.A. și S.C. G. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF x Timișoara identificate cu numerele topografice 3504, 3505, 3508 în suprafață totală de 183.020 mp, imobile care au aparținut familiei M. ai cărei descendenți sunt și care au fost preluate fără titlu valabil de către stat; în subsidiar solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilelor la data promovării acțiunii, corespunzător valorii terenurilor care nu pot fi restituite în natură; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții arată că imobilele ce fac obiectul acțiunii se află în perimetrul administrativ al Municipiului Timișoara, înregistrate în CF x Timișoara.

Transferul dreptului de proprietate de la autorii reclamanților către stat s-a realizat în cursul anilor 1960 cu încălcarea dreptului de proprietate garantat de Constituția României de la acea dată.

În speță, instanța este chemată să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra bunurilor preluate abuziv .

Reclamanții mai arată că au urmat calea legii speciale, în sensul că prin Decizia 26 din 17 februarie 2011, Guvernul României, prin AVAS le-a respins notificarea nr. x/2001 cu motivarea arătată la pct. 4 "întrucât nu face obiectul legii, conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată".

În situația în care s-a stabilit că imobilele nu fac obiectul legii speciale, reclamanților le este deschisă calea îngăduită de dispozițiile art. 6 alin. (2) apartenent Legii nr. 213/1998.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/98 "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6, art. 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 Protocolul 1 la CEDO, art. 3, art. 5 și art. 25 din Tratatul de pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris, 1947, art. 12 din Constituția din 1952, art. 8 din Constituția României din 1948, art. 480 - 481 C. civ., art. 44 din Constituția României.

Pârâta S.C. G. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția de inadmisibilitate a acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Invocă și excepția inadmisibilității acțiunii deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare pe drept comun, incidente fiind prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001. Din materialul probator rezultă că reclamanții au notificat AVAS-ul prin notificarea nr. x/2001, notificare respinsă pe motivul că aceasta nu face obiectul legii, preluarea imobilului nefiind abuzivă, dar nu reiese faptul că reclamanții au contestat în vreun fel decizia emisă de AVAS, astfel că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi admisă atâta timp cât procedura pe legea specială nu a fost finalizată.

Pârâta S.C. H. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active a reclamanților, necompetentei teritoriale a Tribunalului Timiș, tardivității acțiunii și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivare a arătat că cererile de retrocedare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pe dispozițiile dreptului comun sunt inadmisibile.

DGFP Timiș în numele pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui minister și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată

Se solicită a se constata că aceasta este inadmisibilă, având în vedere că în drept sunt invocate prevederile art. 6, art. 12 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din protocolul 1 la CEDO, astfel că, în speță, își găsește aplicabilitatea Decizia nr. 27 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011 prin care sunt admise recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care la pct. 2 stabilește următoarele:

"Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenția, sunt inadmisibile".

SC F. S.R.L. a depus cerere de intervenție voluntară în interes propriu solicitând încuviințarea în principiu a cererii de intervenție, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 331/2012 a Tribunalului Timiș s-a admis excepția netimbrării cererii de chemare în garanție formulată de S.C. G. și excepția lipsei calității procesuale active, fiind respinsă cererea în consecință.

Această hotărâre a fost casată în parte cu trimitere spre rejudecare în urma admiterii apelului prin Decizia civilă nr. 43/2017 a Curții de Apel Timișoara instanța de apel reținând calitatea procesuală activă a reclamanților A., B., C., D., E. și intervenientului accesoriu S.C. F. S.R.L..

În rejudecare instanța a pus în discuție la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2017 excepția inadmisibilității invocată de pârâți.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții - în temeiul dreptului comun - au revendicat mai multe imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobile cu privire la care s-a respins notificarea făcută în baza Legii nr. 10/2001.

În cazul imobilelor preluate de stat există reglementări speciale ce exclud aplicarea dispozițiilor generale în materia revendicării imobiliare, cuprinse în C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.

O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către Statul Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție. Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către Statul Român a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or în speța de față nu suntem într-o astfel de situație reclamanții neobținând o hotărâre judecătorească de stabilire a nevalabilității titlului statului hotărâre care putea fi obținută pe calea contestației împotriva Deciziei nr. 26 din 17 februarie 2011 de respingere a notificării.

Tot în acest context se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin care se arată că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, însă nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției.

Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea revendicării unui imobil preluat abuziv pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie. Numai în acest context se poate analiza și înlătura, când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu contestă procedurile administrative prealabile și nici eficiența acestora dacă dreptul nu este atins în substanța sa.

Or, nu se poate susține că dreptul este atins în substanța sa în condițiile în care reclamanții au avut la îndemână mijlocul conferit de legea specială pentru a se stabili nevalabilitatea titlului statului și nu au uzat de această cale până la capăt în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești definitive în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins în consecință cererea.

În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei S.C. H. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 81.424 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva Sentinței civile nr. 1655 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2011 au declarat apel reclamanții A., D., C., E., B., solicitând anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea apelului reclamanții au invocat că prima instanță, în mod nelegal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins cererea de chemare în judecată.

Au susținut că instanța de judecată a preluat tale quale susținerile pârâților, fără a analiza în niciun fel susținerile reclamanților cu privire la respingerea acestei excepții, abordând într-o manieră superficială particularitățile cauzei.

Instanța de judecată și-a fundamentat soluția de admitere a excepției pe împrejurarea că în cazul imobilelor preluate de stat există reglementări speciale ce exclud aplicarea dispozițiilor generale în materia revendicării imobiliare cuprinse în C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant și a reținut totodată că reclamanții nu au uzat până la capăt de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești definitive. În fine, instanța de fond a analizat aplicarea în speță a dispozițiilor cuprinse în decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008.

Instanța de judecată a omis mai multe aspecte, esențiale în cauză și care au fost învederate de reclamanți, în apărare, raportat la excepția inadmisibilității invocată de pârâți, atât prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2011 cât și prin precizarea depusă la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012.

Astfel, reclamanții au arătat că după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului prin adoptarea Legii nr. 30/1994, legiuitorul a adoptat două legi care nu se exclud reciproc și anume Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001. Prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 constituie un articol de trimitere la dreptul comun, condiționat de inaplicabilitatea legii speciale la situația juridică a bunului revendicat. Or, decizia AVAS prin care s-a stabilit că bunul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 îndeplinește ipoteza normei (art. 6 din Legea nr. 213/1998), astfel încât speței îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun.

Într-adevăr, în speță, reclamanții au fost rejectați din procedura specială, reținându-se, prin Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011 pronunțată de AVAS că bunul imobil în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Reclamanții au înțeles să își valorifice dreptul subiectiv după ce au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, și numai după ce s-a stabilit că bunul - obiect al demersului lor - nu face obiectul Legii speciale nr. 10/2001, având așadar la îndemână dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998.

Prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acțiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin argumentele acestei decizii, în care își găsește fundamentare în mare parte soluția instanței de fond, se face referire la existența mai multor ipoteze care pot fi identificate în practică, determinate de situația juridică a imobilelor și care nu exclud întotdeauna demersul la instanță pentru neparcurgerea procedurii speciale.

În primul rând s-a analizat dacă există o opțiune între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume C. civ., stabilindu-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în privința admisibilității acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios.

Mai mult, reproșând reclamanților că nu au finalizat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, prin obținerea unei hotărâri judecătorești definitive, instanța de judecată a ignorat regimul juridic al imobilului care, la data intrării în vigoare a actului normativ, se afla în deținerea unei societăți comerciale integral privatizate, fiind preluat de stat fără titlu valabil. Aceasta întrucât antecesorii reclamanților au suferit o privare de bunul lor care, deși justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoțită de o despăgubire justă care să fie achitată acestora.

Independent de acest aspect, instanța de judecată a ignorat caracterul facultativ al procedurii contencioase stabilite de Legea nr. 10/2001. Mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive din care, doar prima - procedură administrativă prealabilă - este obligatorie, spre deosebire de cea de a doua - procedură judiciară - care, așa cum constant și tranșant a statuat doctrina reputată în materie și a confirmat jurisprudența, este facultativă.

În acest context, rezultă că instanța a conchis că demersul judiciar inițiat de reclamanți pe calea dreptului comun al revendicării configurat legislativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, este inadmisibil numai ca urmare a neobservării regimului juridic al imobilului.

Instanța nu a observat că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, situația premisă pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ este aceea ca imobilul să fi fost deținut de una din persoanele juridice enumerate în text - având statul ca acționar majoritar, iar în cazul în care capitalul deținut de stat este minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire în natură se solicită. în speță, neexistând o unitate deținătoare în înțelesul legii căreia să-i fie adresată notificarea, nu putea opera sancțiunea inadmisibilității acțiunii. În acest caz, nici etapa transmiterii notificării și a soluționării prealabile a acesteia nu erau obligatorii, pentru că în absența unității deținătoare, reclamanții se puteau îndrepta cu cerere direct la instanță, care trebuia să aprecieze nu asupra admisibilității, ci și asupra temeiniciei demersului acestora.

De altfel, în acest sens sunt și dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005. Astfel cum s-a subliniat în doctrină, după declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/8 iulie 2008 (publicată în M. Of. nr. 559/24 iulie 2008), se va considera că textul vizează numai imobilele care au fost preluate cu titlu valabil și se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate (ceea ce nu e cazul în speță, imobilul fiind preluat fără titlu valabil). Pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dacă acestea se află în posesia unei societăți comerciale privatizate, cum acestea nu au calitatea de unități deținătoare, potrivit Legii nr. 10/2001, proprietarul va putea să formuleze acțiunea în revendicare de drept comun pentru a reintra în posesia imobilului preluat în proprietatea statului.

Apelanții au mai subliniat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, nu a consacrat soluția unei inadmisibilități de plano a acțiunii în revendicare.

Astfel, o a doua problemă a vizat stabilirea raportului dintre Legea internă nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, se motivează în cuprinsul deciziei că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie sa i se asigure accesul la justiție".

Pe de altă parte, s-a statuat că adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, analiză pe care instanța de fond trebuia să o facă și în speță.

Neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, instanța supremă a stabilit că datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, se consacră prioritatea Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară creând premisele unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâților S.C. H. S.A., în cuantum de 81.424 RON, apelanții reclamanți au arătat că instanța de judecată nu le-a cenzurat în niciun fel. Cuantumul acestor cheltuieli este disproporționat raportat la complexitatea speței și la împrejurarea că procesul a fost soluționat pe excepție, fără administrarea unui probatoriu amplu. De aceea instanța, în acord cu dispozițiile art. 274 alin. (3) vechiul C. proc. civ., avea nu numai posibilitatea, ci și îndatorirea să le micșoreze, consecutiv constatării că acestea "sunt nepotrivit de mari../', după cum menționează textul legal.

Pentru aceste considerente, apelanții reclamanți au solicitat admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 74 din 2 mai 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul reclamanților și i-a obligat pe aceștia la 6935 RON cheltuieli de judecată în apel către intimata S.C. G. S.A. și la 13500 cu același titlu către intimata S.C. U.M.T. S.A.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că, așa cum rezultă din petitele formulate de reclamanți, nu s-a solicitat o comparare a titlurilor, ci cererea acestora se grefează pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului Român, restituirea în natură a imobilelor sau plata de despăgubiri bănești pentru acestea, invocându-se preluarea bunurilor fără titlu valabil.

S-a învederat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., pornindu-se de la revederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu valabil regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ.

Apariția acestui act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații". Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În această situație, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sunt ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, întrucât, în caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.

Prin recursul în interesul legii, respectiv Decizia nr. 33/2008, invocată de apelanți, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ și, în mod excepțional, cele care dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință.

Instanța de apel a constatat că reclamanții nu au dovedit incidența uneia dintre cele două ipoteze, aceștia având la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiune, respectiv calea reglementării speciale.

Susținerile apelanților reclamanți în sensul că prin Decizia AVAS nr. 26 din 17 februarie 2011 prin care li s-a respins notificarea li s-ar fi deschis calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, nu au fost primite.

Coroborând mențiunile din cuprinsul deciziei A.V.A.S. nr. 26 din 17 februarie 2011 cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că notificarea reclamanților a fost respinsă deoarece preluarea bunurilor nu a fost considerată abuzivă potrivit legii speciale, Legea nr. 10/2001, al cărei domeniu îl reprezintă tocmai restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Împrejurarea că, urmare a aplicării legilor speciale de retrocedare, cererea unei persoane nu este admisă, dar nu pentru motivul că situația concretă dedusă judecății s-ar înscrie într-un fine de neprimire al legii speciale, nu poate deschide o nouă cale, a dreptului comun.

S-a constatat că, în speță, reclamanții nu au valorificat efectiv calea de atac pusă la dispoziția lor de legea specială împotriva deciziei administrative prin care li s-a soluționat notificarea. Sub acest aspect, au fost înlăturate criticile din apel vizând faptul că procedura judiciară ar fi facultativă și subsidiară.

S-a considerat ca fiind neîntemeiat și motivul de apel vizând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu privire la cererea reclamanților de restituire a bunurilor, cu motivarea că nu ar exista o unitate deținătoare, deoarece imobilul nu ar fi deținut de o persoană juridică enumerată în textul art. 21 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că nici imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), nu sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dacă fac parte din cele enumerate de art. 2 din lege.

În ceea ce privește invocarea de către apelanți a Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că s-a analizat modalitatea de restituire a bunurilor prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în natură sau prin echivalent) și nu au exclus de la aplicarea acestei legi imobilele preluate fără titlu valabil care se află în posesia unei societăți comerciale privatizate, așa cum în mod eronat au susținut reclamanții.

În ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și CEDO, referindu-se la cauza Canciovici și alții împotriva României și la cauza Atanasiu împotriva României, instanța de apel a considerat că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun sau a unei speranțe legitime, astfel că motivele invocate de aceștia nu pot fi valorificare în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a concluzionat că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului Român nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie. Reclamanții nu pot formula acțiunea în condițiile dreptului comun, fiind obligați să obțină recunoașterea drepturilor pretinse pe calea legii speciale.

S-a considerat că nu se încalcă accesul la justiție al reclamanților pentru ca împotriva dispoziției sau refuzului de emitere a acesteia, legea prevede contestația în fața instanței de judecată.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la restrângerea cheltuielilor de judecată din prima instanță efectuate de pârâta S.C. U.M.T. S.A., reprezentând onorariul de avocat, instanța de apel a constatat că nu se impune micșorarea onorariului avocațial față de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de apel a micșorat cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, care trebuie achitate în apel intimatei S.C. U.M.T. S.A., având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cererea reprezentantei apelanților de la ultimul termen de judecată și munca efectivă îndeplinită de avocatul intimatei.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții A., D., C., E. și B., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond la Tribunalul Timiș, în primă instanță.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au susținut, într-o primă critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța de judecată a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 21 și ale art. 29 (fost 27) din Legea nr. 10/2001, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, urmare a identificării eronate a regimului juridic al imobilului în litigiu, care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, fiind preluat de stat fără titlu valabil.

S-a susținut, astfel, că formularea de către reclamanți a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie un aspect al diligențelor făcute în protejarea unui drept de proprietate, fără ca acestea să poată avea semnificația reținută de instanța de apel, aceea a nefinalizării unei proceduri speciale, care ar duce la paralizarea acțiunii în revendicare.

În speță, nu erau incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care stabilea cu caracter de premise condițiile necesar a fi întrunite pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ, imobilul menționat nefiind deținut de niciuna dintre persoanele juridice enumerate în text, deoarece U.M.T. era integral privatizată la data formulării notificării. Prin urmare, neexistând o unitate deținătoare în înțelesul legii, căreia să-i fie adresată notificarea, nu putea opera sancțiunea inadmisibilității acțiunii.

S-a precizat, totodată, că argumentul de text din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005, a fost interpretat greșit de instanța de apel, sintagma "cu titlu valabil" fiind abrogată prin prevederile Legii nr. 247/2005.

Recurenții au susținut că instanța de apel, identificând în mod greșit cadrul juridic aplicabil, a conferit o interpretare greșită Deciziei nr. 33/2008, în cauză nefiind incidentă o opțiune a reclamanților între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun. În speță, reclamanții au înțeles să-și valorifice dreptul subiectiv numai după ce s-a stabilit că bunul, obiect al demersului lor, nu formează obiect al Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a arătat că este irelevantă anularea pentru motive procedurale a contestației reclamanților împotriva deciziei A.V.A.S.

Cea de-a doua critică a vizat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 33/2008, atunci când s-a reținut că inadmisibilitatea analizării titlului statului nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie.

În contextul în care Legea nr. 10/2001 statuează că bunurile sunt considerate ca fiind preluate abuziv, termenul "abuziv" nu este de natură a înlătura interesul analizării valabilității preluării bunurilor de către stat, respectiv ca fiind cu titlu valabil sau fără titlu valabil, astfel cum rezultă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001. O interpretare contrară, au arătat recurenții, ar însemna să se accepte ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost preluate abuziv.

În condițiile în care reclamanții și-au fundamentat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 6 și 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., art. 3, 5 și 25 din Tratatul de Pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris 1947, art. 12 din Constituția României din 1952, art. 8 din Constituția României din 1948, art. 480 - 481 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1075 C. civ., reclamanții au interesul să solicite instanței să constate că bunul în litigiu nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul lor, exclusiv instanța de judecată având abilitarea unei asemenea verificări.

Pentru ipoteza în care instanța ar aprecia că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a invocat aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor legii speciale în corelație cu prevalența art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 6 din C.E.D.O.

S-a arătat că instanța de apel a reținut că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar, ignorând însă că, ipoteza a doua a principiului conform căruia protecția Convenției se aplică numai cu privire la "bunurile actuale" se referă la situația în care calitatea de titular al dreptului i-a fost recunoscut reclamantului pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.

Evocând cauza Viașu contra României cu privire la noțiunea de "bun", recurenții au susținut că practica C.E.D.O. a statuat în sensul că această calitate de titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat poate să rezulte și dintr-un act normativ care prevede măsuri de restituire sau recunoaștere a preluării abuzive de către stat.

Recurenții au arătat că în motivele de apel au susținut că situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este sau nu efectivă poate fi constatată doar printr-o analiză în concret în fiecare cauză, analiză pe care instanța de fond și apel au refuzat să o facă.

S-a concluzionat că aprecierea în sensul că reclamanții trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească.

S-a precizat că argumentele menționate se circumscriu și motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în considerarea faptului că practica C.E.D.O. invocată în motivarea sa de Curtea de Apel Timișoara referitoare la aplicarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional nu au legătură cu specificitatea cauzei, motivarea fiind, și din această perspectivă, străină de natura cauzei.

Un alt motiv de recurs a vizat greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. în ceea ce privește motivul de apel referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâților S.C. H. S.A. în primă instanță, considerându-se ca disproporționat cuantumul acestora de 81.424 RON, raportat la complexitatea speței, procesul fiind soluționat pe excepție, fără administrarea unui probatoriu amplu.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a reiterat critica referitoare la motivarea instanței de apel legată de concursul între legea generală și aplicarea în speță a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, pe care a considerat-o ca fiind străină de natura pricinii, în condițiile în care art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu consacră caracterul obligatoriu al procedurii judiciare stabilite de lege, o asemenea interpretare neputând fi dedusă din text, nici din punct de vedere gramatical, nici din perspectiva juridică sau teleologică.

S-a arătat că, independent de acest aspect, art. 26 alin. (3) al legii consacră în mod evident caracterul facultativ al procedurii contencioase stabilite de Legea nr. 10/2001, respectiv că mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, din care doar prima, procedura administrativă prealabilă, este obligatorie, spre deosebire de cea de a doua, procedura judiciară care, așa cum constant s-a statuat în doctrină și jurisprudență, este facultativă. În acest context, s-a susținut că renunțarea la calea de atac nu poate avea semnificația renunțării la însuși dreptul pretins.

Intimatul Municipiul Timișoara prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

Intimatele A.J.F.P. Timiș și H. S.A. au solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat.

Și intimata S.C. G. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Examinând criticile invocate de reclamanții-recurenți, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este fondat având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au învestit prima instanță cu o acțiune în revendicarea imobiliară de drept comun, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilelor în suprafață totală de 183.020 m.p., preluate fără titlu valabil de statul comunist, iar în subsidiar, pentru situația în care restituirea în tot a imobilelor evidențiate în primul petit este imposibil de realizat, s-a solicitat obligarea pârâților la despăgubiri bănești în condițiile art. 1075 C. civ.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 și 12 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., art. 3, 5 și 25 din Tratatul de Pace încheiat de România cu Puterile Aliate la Paris 1947, art. 12 din Constituția României din 1952, art. 8 din Constituția României din 1948, art. 480 - 481 C. civ. și art. 44 din Constituția României.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat că imobilele menționate în cererea introductivă au fost preluate fără titlu valabil, sens în care s-a solicitat să se constate caracterul preluării de către stat, precizându-se că a fost urmată calea legii speciale, prin Decizia nr. 26 din 17 februarie 2011, A.V.A.S. respingându-le notificarea nr. x/2001, cu motivarea expresă că imobilele nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 2, astfel că este deschisă, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, calea dreptului comun.

Contrar motivării instanțelor de fond și apel, reclamanții au solicitat analiza valabilității titlului Statului Român și compararea titlurilor părților în condițiile dreptului comun - art. 480 C. civ., pornind de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, admisibilitatea sau inadmisibilitatea acțiunii trebuia subsumată stabilirii regimului juridic al imobilelor, respectiv dacă acesta se circumscrie domeniului de reglementare a Legii nr. 10/2001.

În acest context, instanțele de judecată erau chemate să examineze, în raport de modalitatea de preluare a imobilelor și momentul acesteia, aplicabilitatea dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, pentru a se putea examina concursul dintre legea generală și legea specială.

Pornind de la valorificarea acțiunii având ca obiect un imobil preluat de stat prin expropriere în temeiul Deciziei nr. 92 din 3 iunie 1948, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se afla în patrimoniul unei societăți în legătură cu care s-a arătat că este integral privatizată - H. S.A., instanțele trebuiau să stabilească regimul juridic aplicabil, respectiv dacă acesta era supus exclusiv reglementărilor legii speciale, sau, dimpotrivă, dacă imobilele puteau fi solicitate pe calea acțiunii în justiție de drept comun.

După declararea textului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca neconstituțional, prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, norma legală în discuție și-a găsit aplicabilitatea doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil și care se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

În speță, niciuna dintre premisele normei menționate nu justifică concluzia instanței de apel în sensul că, indiferent de modalitatea preluării, cu titlu sau fără titlu valabil, procedura instituită de legea specială este exclusivă, ca unică modalitate de valorificare a dreptului de proprietate.

Împrejurarea că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie un aspect al diligențelor în protejarea dreptului lor, fără a le putea fi opusă pentru a paraliza acțiunea în revendicare, întrucât nu s-ar fi valorificat o cale de atac prevăzută de legea specială.

Demersurile reclamanților în temeiul Legii nr. 10/2001 au fost respinse cu motivarea că nu le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, astfel că nu li s-ar putea închide, cu această motivare, accesul la acțiunea în revendicare de drept comun.

Instanțele de fond și apel nu au verificat susținerile reclamanților referitoare la nelegalitatea preluării imobilului prin expropriere, derivând din neplata despăgubirilor, concluzionând că Legea nr. 10/2001 are caracter special și că este actul normativ care reglementează restituirea imobilelor preluate abuziv, a cărui intrare în vigoare a suprimat posibilitatea revendicării imobilelor pe calea dreptului comun.

Prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în privința admisibilității acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios.

Pe cale de consecință, se impune să se stabilească dacă reclamanții aveau opțiunea între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, în condițiile în care deși au formulat notificare, aceasta le-a fost respinsă cu motivarea că legea specială nu le este aplicabilă. Ca atare, recurenții au formulat acțiunea în revendicare ca unic mijloc procedural de valorificare a dreptului lor, în acest context fiind irelevantă împrejurarea că nu a fost finalizată contestarea deciziei administrative.

În ceea ce privește critica recurenților vizând încălcarea art. 6 din C.E.D.O., Curtea va reține că prin soluționarea cauzei prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, reclamanților le-a fost încălcat dreptul de acces la o instanță.

Motivarea instanței de apel se bazează pe argumentația că liberul acces la justiție este asigurat în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, de posibilitatea exercitării controlului judiciar împotriva dispozițiilor emise în temeiul acestei legi.

Având în vedere că în răspunsul la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a statuat că nu le este aplicabilă această lege specială, nu li se poate imputa reclamanților că nu au stăruit în soluționarea contestației formulate împotriva dispoziției emise de A.V.A.S. doar pentru a li se confirma această decizie. În condițiile în care nu există echivalență între contestația prevăzută de Legea nr. 10/2001 în care instanța este limitată la analiza legalității și temeiniciei acesteia din perspectiva conținutului actului contestat și acțiunea în revendicare care presupune un alt cadru procesual pasiv, respingerea acțiunii ca inadmisibilă reprezintă o încălcare a dreptului de acces al reclamanților la o instanță.

Se va constata, totodată, ca fiind întemeiată și critica recurenților vizând interpretarea eronată a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 33/2008.

Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 atunci când a reținut că doar pe parcursul derulării procedurii judiciare declanșate în aplicarea legii speciale este admisibilă o analiză a concordanței legii speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concluzionând că inadmisibilitatea analizării titlului Statului Român nu înlătură accesul la justiție al persoanei ce se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie.

Stabilirea valabilității sau nevalabilității titlului statului este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, nici Legea nr. 10/2001 și nici Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție neinterzicând un asemenea control.

Or, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat în mod prioritar constatarea nevalabilității titlului statului rezultând din împrejurarea că antecesorii reclamanților au suferit o privare de bunul lor, care deși pretins justificată de realizarea unei cauze de utilitate publică, nu a fost însoțită de o justă și prealabilă despăgubire, ceea ce contravine dispozițiilor din Constituția din 1948 privitor la proprietate, dispozițiilor art. 480 C. civ. și tratatelor internaționale la care România era parte, interesul reclamanților în verificarea legalității preluării este dat de specificul cererii cu care au învestit instanța de judecată.

În consecință, exclusiv instanțele de judecată aveau abilitarea de a verifica în ce măsură titlul statului era în concordanță cu Constituția și tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la momentul preluării, așa cum s-a solicitat prin acțiune, în cadrul operațiunii comparării de titluri, specifice revendicării de drept comun, conform art. 480 C. civ.

În cauza Viașu contra României (Hotărârea din 9 decembrie 2008), Curtea a reamintit că în conformitate cu jurisprudența sa, "un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe, al căror titular demonstrează că are cel puțin o speranță legitimă să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.

În același context, Curtea a statuat că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărîrea Broniowski împotriva Poloniei și Hotărârea Păduraru împotriva României).

În consecință, se impune ca instanța învestită cu acțiunea în revendicare să examineze în cauză, în raport de particularitățile cauzei și de statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 33/2008, aspectele legate de existența unui "bun" în sensul Convenției în patrimoniul reclamanților, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil și cerința de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate care aparține altei persoane, de asemenea protejat de lege.

Celelalte critici, vizând interpretarea greșită a prevederilor legii speciale în corelație cu prevalența art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C. proc. civ. nu vor fi examinate în această fază procesuală,.

În consecință, Înalta Curte constatând că, în mod nelegal, instanțele de fond și apel au soluționat procesul în baza unei excepții procesuale peremptorii, fără a pune în discuție fondul dreptului dedus judecății, urmează să admită recursul reclamanților și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să caseze decizia recurată, precum și Sentința nr. 1653 din 27 noiembrie 2017 a Tribunalului Timiș și să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva Deciziei nr. 74 din 2 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 1655 din 27.11.2017 a Tribunalului Timiș și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM