Decizia nr. 3288/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 03.08.2015, reclamanta SC A. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, (i) anularea în întregime a Deciziei nr. 3686/02.02.2015, emisă de autoritatea pârâtă, prin care s-a dispus respingerea Contestației nr. 364/06.01.2015 formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014, (ii) anularea în întregime a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014, prin care în mod nelegal s-a dispus retragerea ajutorului financiar nerambursabil acordat, în cuantum de 744.784,60 RON și rezilierea Contractului de finanțare nr. x/12.03.2009 încheiat de pârâtă, și (iii) acordarea cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal Prin Sentința civilă nr. 23 din 26.01.2016, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, și drept urmare a anulat Decizia nr. 3686/02.02.2015, emisă de pârâtă, precum și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014, privind creanța în cuantum de 7444.784,60 Ron, deopotrivă încheiat de către autoritatea pârâtă.

Calea de atac a recursului și motivele înfățișate Împotriva Sentinței civile nr. 23 din 26.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. Prin motivele de recurs dezvoltate, în esență, recurenta AFIR, făcând trimiteri succinte și la situația de fapt a susținut după cum urmează: - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, art. 3 (1) precum și art. 11 (3) din Anexa I la contractul de finanțare nr. x/12.03.2009, astfel că se impune admiterea recursului, rejudecarea cauzei și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii intimatei reclamante, ca neîntemeiată; - contrar celor reținute de instanța de fond, prin deschiderea procedurii de faliment beneficiarul a încălcat dispozițiile cuprinse în Anexa I la contractul de finanțare, respectiv pe cele vizând obligațiile generale, încetarea contractului, eligibilitatea cheltuielilor, în condițiile în care de la data semnării contractului de finanțare și pe toată durata de valabilitate a acestuia, beneficiarul este obligat să respecte toate criteriile de eligibilitate asumate, inclusiv pe aceea de a nu intra în faliment; - întrucât beneficiara reclamantă a intrat sub incidența Legii nr. 85/2006, AFIR a procedat la demararea activității de control și de stabilire a creanțelor bugetare în baza prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, cu modificările și completările ulterioare, starea de insolvență fii considerat în neregulă conform acestor prevederi, motiv pentru care echipa de control a și procedat la emiterea procesului-verbal de constatare a cărei anulare s-a solicitat; - din motivarea sentinței recurate rezultă că instanța de fond, în pronunțarea soluției adoptate nu a interpretat corect situația de fapt, nu a dat valoare prevederilor legale incidente și nici contractului încheiat, cu atât mai mult cu cât beneficiara a intrat în insolvență ca urmare a propriei solicitări ceea ce demonstrează, în mod evident, încălcarea contractului de finanțare pe perioada de valabilitate a acestuia; - prin necomunicarea stării de insolvență reclamanta a încălcat și dispozițiile art. 7 alin. (3) prima teză și art. 61 alin. (1) din Legea 85/2006, producând cu intenție starea de insolvență și pierderile înregistrate, deși îi revenea în exclusivitate obligația de a respecta toate prevederile legale și contractuale asumate.

Apărările intimatei reclamante SC A. SRL Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamanta SC A. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a solicitat, în principal anularea recursului AFIR ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, subliniind, cu titlu relevant, că dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt de plano inaplicabile speței deduse judecății, contractul încheiat între părți fiind perfectat la data de 12.03.2009 iar potrivit dispozițiilor în vigoare la acea dată, O.G. nr. 79/2003 nu era prevăzut dreptul autorității contractante de a califica drept neregulă starea de fapt dată de deschiderea procedurii insolvenței față de beneficiarul fondurilor. Chiar în situația în care s-ar reține aplicabilitatea în speță a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/201, se menționează că autoritatea contractantă este decăzută din dreptul de a stabili creanțele bugetare întrucât nu a realizat actul în termenul de 15 zile, prevăzut legal, față de data de 07.01.2014 la care a fost publicată în Buletinul procedurilor de insolvență, Notificarea privind deschiderea procedurii insolvenței, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, impunându-se astfel a fi menținută.

Procedura derulată în recurs Pe baza recursului, a întâmpinării și a actelor dosarului de recurs, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din Camera de consiliu din 23.11.2017, s-a dispus comunicarea raportului cu mențiunea că părțile pot formula un punct de vedere asupra acestuia, iar prin încheierea din Camera de Consiliu din 22.03.2018, Completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimata reclamantă și totodată a admis în principiu recursul declarat de recurenta AFIR, fixându-se termen pentru soluționare conform dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului și a apărărilor din întâmpinare, precum și urmare a propriului demers de verificare a probatoriului administrat raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul de față este fondat în sensul și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de contencios administrativ competentă, a fost învestită cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în faliment, in bankrupcy, en faillite, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., de anulare integrală a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014 prin care, în mod nelegal s-a dispus retragerea ajutorului financiar nerambursabil acordat, în cuantum de 744.784,60 RON și rezilierea Contractului de finanțare nr. x/12.03.2009, precum și a Deciziei nr. 3686/02022015, prin care s-a dispus respingerea contestației reclamantei împotriva respectivului Proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare. În esență, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare s-a arătat că motivul care ar fi condus la apariția neregularității a fost dat de deschiderea procedurii insolvenței față de reclamanta-intimată, fiind invocate în drept dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011. Actele dosarului atestă totodată, necontestat, că, în ceea ce privește derularea contractului de finanțare nr. x/12.03.2009 autoritatea AFIR a emis anterior Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/10.02.2012, prin care, urmare a unei alte neregularități identificate, a dispus retragerea ajutorului financiar nerambursabil, integral, în sumă de 744.784,60 RON și rezilierea contractului de finanțare, procesul-verbal fiind însă anulat integral prin Decizia nr. 1923/10.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Instanța de fond învestită cu prezenta acțiune de chemare în judecată a apreciat-o ca fiind întemeiată și a dispus anularea actelor administrative atacate. Considerentele sentinței ce formează obiectul recursului de față atestă că, judecătorul fondului, în motivarea soluției adoptate a reținut cu prioritate argumentele invocate de reclamantă prin acțiune în sensul decăderii pârâtei AFIR din dreptul de a-și realiza creanța sub incidența prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, constatând totodată că decăderea a operat inclusiv la momentul în care creditorul a urmărit emiterea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014. A mai arătat instanța de fond că apreciază ca relevantă în aprecierea nelegalității Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014 și din perspectiva celor reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1923/10.04.2014, prin care, în soluționarea litigiului administrative a fost anulat în întregime titlul de creanță, respectiv Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/10.02.2012, cu efect asupra înlăturării din tabelul de creanțe a creanței pârâtei înscris în titlul de creanță anterior menționat, cu precizarea că prin emiterea noului Proces-verbal nr. x/02.12.2014, autoritatea pârâtă a avut aceeași conduită în presupusa verificare a neregulilor săvârșite de reclamantă ca în perioada anului 2012, ulterior deschiderii procedurii insolvenței față de reclamantă, insistând în recuperarea creanței chiar în situația în care fusese anulată. Înalta Curte nu împărtășește o atare linie argumentativă. Raportat la criticile și susținerile recurentei pârâte, la apărările intimatei reclamante dar și față de probatoriul administrat, respectiv de conținutul înscrisurilor aflate la dosar, instanța de control judiciar apreciază că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Se reține astfel că sunt întemeiate susținerile în sensul greșitei aplicări în cauză a normelor legale incidente, cu referire specială la art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, în condițiile în care Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014, a cărui anulare s-a solicitat în cauză, a fost emis de recurenta AFIR și a vizat, fără echivoc, neregula reglementată în mod distinct prin art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011. Astfel instanța de control judiciar apreciază că prima instanță în expunerea argumentației înfățișate în susținerea soluției adoptate a pornit de la premise atât factuale cât mai ales legale, incomplete și necorespunzătoare textelor de lege incidente, preluând necritic doar susținerile intimatei-reclamante. Înalta Curte remarcă totodată că, prin admiterea excepției de decădere a pârâtei recurente din dreptul de a-și realiza creanța sub incidența prevederilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, invocată în cauză de reclamanta-intimată, instanța de fond a omis practic să analizeze, în mod coerent și explicit, legalitatea dar și regimul juridic al creanței bugetare stabilite, distinct de aspectele și de actele administrative anterioare intrării în insolvență a reclamantei beneficiare și care au vizat alte aspecte în derularea contractului de finanțare. Procedând în acest mod, în opinia instanței de control judiciar, instanța de fond nu a analizat în mod clar nici legalitatea creanței atacate în prezenta cauză, analiza ce se impunea a fi realizată prin prisma și prin raportare la dispozițiile legii în temeiul căreia au fost întocmite actele atacate, respectiv O.U.G. nr. 66/2011, ca și prin raportare la Contractul de finanțare, ce reprezintă legea părților, deopotrivă invocat ca temei în cuprinsul actelor contestate, după cum nu a înfățișat în mod clar nici legătură cu regimul juridic al insolvenței precum și efectele acestuia, în condițiile în care acesta, în mod efectiv, privește raportul juridic de ordin execuțional, și presupune, prin ipoteză, executarea creanțelor. Analiza incompletă și evident lipsită de claritate a textelor de lege sus indicate raportat la situația concretă a cauzei se circumscrie în mod evident motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate reținut, Înalta Curte remarcă totodată că prima instanță nu a arătat în ce anume constă relevanța raportării analizei asupra nelegalității Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/02.12.2014, la cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 1923/10.04.2014, prin care în soluționarea litigiului anterior a fost integral anulat titlul de creanță Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/10.02.2012, care însă a vizat, în mod evident, alte aspecte, respectiv alte pretinse nereguli în derularea aceluiași contract de finanțare încheiat între părți. Întemeiate sunt și criticile recurentei-pârâte vizând ignorarea de către judecătorul fondului a situației de fapt prezentate potrivit cu care ar fi luat act în mod individual de faptul că Tribunalul Timiș a pronunțat deschiderea procedurii insolvenței împotriva intimatei-debitoare, chestiune ce se impunea a fi dezlegată atât prin raportare la termenul stabilit de art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 cât și față de obligațiile intimatei-beneficiare astfel cum rezultă acestea din contractul cadru de finanțare. Tocmai de aceea Înalta Curte constată că prima instanță nu a stabilit împrejurările de fapt relevante în ceea ce privește corecta rezolvare a cauzei, ceea ce contravine scopului reglementării contenciosului administrativ care nu se limitează la verificarea dimensiunii formale a legalității actului administrativ, ci presupune dreptul și în același timp obligația instanței de contencios administrativ de a dispune măsuri menite să constituie o modalitate adecvată de restabilire a dreptului sau a interesului legitim lezat pentru ca acesta să nu rămână iluzoriu. Din această perspectivă, reținând în considerarea aspectelor sus-menționate că în prezenta cauză, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs, fiind întemeiată și susținerea recurentei pârâtei în sensul că argumentele sale de fapt dar și referitoare la temeiurile de drept nu au făcut obiect de analiză reală și efectivă din partea instanței de fond și pentru respectarea nu doar formală a dreptului părților la cele două grade de jurisdicție, Înalta Curte va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, conform art. 497 C. proc. civ., ocazie cu care instanța de rejudecare va re-examina și toate celelalte argumente expuse în cererea de recurs dar și în întâmpinarea reclamantei intimate.