ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 69 din 15 martie 2018, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în baza art. 336 alin. (1) C. pen. cu aplicarea disp. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., s-a stabilit pentru inculpatul A., pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "conducerea unui vehicul sub influența alcoolului".

În baza art. 83 C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 84 C. pen.

În baza art. 85 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 85 alin. (2) C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație: să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 88 C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prin Decizia penală nr. 620/A din 18 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile penale declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeș și de inculpatul A., împotriva Sentinței penale nr. 69 din 15 martie 2018, pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, în Dosarul nr. x/2017.

De asemenea, a fost obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. invocând cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Recurentul inculpat a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește aplicarea prev. art. 85 alin. (2) C. pen., respectiv obligația de a nu conduce niciun fel de autovehicule pe întreaga perioadă a termenului de încercare.

În motivarea recursului în casație, recurentul inculpat a susținut, în esență, referitor la cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. pct. 12 C. proc. pen., că potrivit DEX, prin vehicul se înțelege "mijlocul de transport cu sau fără tracțiune proprie, cu care se poate circula pe o cale de comunicație terestra, subterana, aeriana sau pe apă. Vehicule (orice servește a transporta) sunt: căruța, vagonul de tren, automobilul, bicicleta, etc.

Prin autovehicul se înțelege "vehicul terestru, autopropulsat, suspendat pe roți, șenile sau tălpi de alunecare, care servește la transportul oamenilor sau al bunurilor.

În condițiile în care instanța a impus obligația "să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare", inculpatul susține că nu s-ar putea deplasa nici măcar cu un cărucior, care potrivit DEX, este considerat și el autovehicul.

Ca urmare, prin interdicția impusă de instanță, a apreciat că au fost eludate dispozițiile legale, instanța instituind o obligație peste dispozițiile legale, în condițiile în care nu a menționat în hotărâre ce fel de vehicul nu poate conduce.

A susținut că în baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen., instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații: (...) g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță, însă prin hotărârea pronunțată în cauză, instanța a dispus mai mult decât prevede lege, respectiv să nu conducă niciun fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare, fără să țină cont de starea sa de sănătate și de handicapul său permanent care nu-i permite deplasarea.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație.

Examinând recursul în casație declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul-inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidența a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci privește întreg regimul sancționator aplicat unei situații juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii și modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

În jurisprudența sa, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a stabilit că el vizează nu doar erorile care se produc urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau a unei durate a pedepsei superioare ori inferioare limitelor legale speciale (ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 554/2016). Cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. constituie temei pentru cenzurarea legalității hotărârii definitive și sub aspectul conformității acesteia cu dispozițiile relative la regimul sancționator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale și al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii (ICCJ, secția penală, Decizia penală nr. 543/2015).

Problematica legalității unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancțiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea exigențelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispozițiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancționator plasează aceste regim și, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor și justifică intervenția instanței în calea extraordinară de atac.

În consecință, încălcarea exigențelor normative relative la individualizarea executării pedepselor, sub aspectul condițiilor în care se poate dispune o anumită modalitate de executare a sancțiunii, al regimului juridic aplicabil acelei forme de executare sau, după caz, al măsurilor și obligațiilor impuse inculpatului pe durata executării, constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil prin prisma cazului de recurs în casație analizat.

Evaluând, în acest cadru, motivul invocat de inculpatul A. în susținerea căii de atac exercitate, se constată că acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că instanța de fond a înțeles să aplice inculpatului obligația de a nu conduce niciun fel de autovehicule nu ca pedeapsă complementară, ci ca obligație aferentă regimului amânării aplicării pedepsei, aspect dovedit, fără echivoc, de temeiul de drept în baza căruia aceasta a fost instituită, respectiv art. 85 alin. (2) C. pen.

În acest sens, se constată că următoarea mențiune "În baza art. 85 alin. (2) C. pen. s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație: să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare." din dispozitivul Sentinței penale nr. 69 din 15 martie 2018 pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș, reprezintă o eroare ce a fost analizată de către instanța de apel care a stabilit că "Curtea consideră că în mod corect s-a impus stabilirea obligației pentru inculpat de a nu conduce nici o categorie de autovehicule pe drumurile publice pe durata termenului de supraveghere."

Astfel, susținerea apărătorului ales al recurentului inculpat A. conform căreia este vorba despre o eroare în hotărârea pronunțată de instanța de fond, astfel cum a constatat și reprezentantul Ministerului Public, hotărâre care nu ar putea fi pusă în executare, în condițiile în care nu a fost stabilit termenul de încercare, este nefondată întrucât, așa cum s-a arătat, atât prin menționarea temeiului de drept în baza căruia a fost instituită obligația de a nu conduce niciun autovehicul, cât și prin analiza instanței de apel, stabilirea obligației de a nu conduce niciun autovehicul în sarcina inculpatului a fost instituită, conform art. 85 alin. (2) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, iar conform art. 84 alin. (1) C. pen., termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Mai mult decât atât, art. 84 alin. (2) C. pen. prevede că "Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță." astfel încât nu se poate reține incidența art. 90 alin. (1) C. pen., invocată de apărătorul ales al recurentului inculpat.

Înalta Curte constată că, în fapt, recurentul inculpat este nemulțumit de instituirea obligației de a nu conduce niciun autovehicul impusă de către instanță pe durata termenului de supraveghere, însă cenzurarea acestei obligații întrucât a fost impusă fără a se ține cont de starea de sănătate a inculpatului și de handicapul permanent al acestuia care nu-i permite să se deplaseze, excede cenzurii instanței de recurs, individualizarea pedepsei și stabilirea obligațiilor ce se impun a fi respectate fiind de competența instanței de fond, respectiv a celei de apel.

În ceea ce privește critica privind nelegalitatea obligației de a nu conduce niciun autovehicul instituită în sarcina inculpatului, se constată că aceasta este nefondată.

Astfel, art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. stabilește că instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel (menținând soluția instanței de fond) a impus recurentului inculpat, în baza art. 85 alin. (2) C. pen., să execute următoarea obligație: să nu conducă nici un fel de autovehicul pe întreaga perioadă a termenului de încercare.

Argumentul conform căruia instanța a dispus mai mult decât prevede legea, iar în condițiile impuse de către instanță inculpatul nu s-ar putea deplasa nici măcar cu un cărucior, este nefondat întrucât obligația instituită în sarcina inculpatului de a nu conduce pe perioada termenului de supraveghere niciun autovehicul, trebuie corelată cu definițiile din art. 6 pct. 6 și pct. 35 din O.U.G. nr. 195/2002 (art. 6 pct. 6. autovehicul - orice vehicul echipat cu motor de propulsie, utilizat în mod obișnuit pentru transportul persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care se deplasează pe șine, denumite tramvaie, precum și tractoarele agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt considerate autovehicule; art. 6 pct. 35. vehicul - sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane și/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.)

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 620/A din data de 18 iunie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM