ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 522/2019

Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat anularea Deciziei nr. 21/6.08.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziilor de compensare nr. 21017/12.08.2014, 21018/12.08.2014, 21019/12.08.2014, 21020/12.08.2014, 21021/12.08.2014, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanțe reciproce certe, lichide și exigibile până la concurența sumei de 5.842.915 RON și la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Soluția instanței de fond. Prin Sentința civilă nr. 39/2016 din data de 21.04.2016 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a anulat Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 21/6.08.2015, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat Deciziile de compensare nr. 21017/12.08.2014, 21018/12.08.2014, 21019/12.08.2014, 21020/12.08.2014, 21021/12.08.2014, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a obligat pârâta la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanțe reciproce certe, lichide și exigibile până la concurența sumei de 5.842.915 RON. 1.

Cererea de recurs. Împotriva Sentinței civile nr. 39/2016 din data de 21.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea opțiunii sale procesuale recurenta a susținut următoarele: Referitor la soluția pronunțată prin care s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile până la concurența sumei de 5.842.915 RON, instanța de fond, în mod greșit, a pronunțat acest capăt de cerere în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel că în mod greșit instanța de fond nu a dispus introducerea în cauză a Administrației Județene a Finanțelor Publice Neamț din cadrul D.G.R.F.P. Iași în condițiile art. 78 C. proc. civ. luând în considerare că această din urmă instituție a preluat dosarul fiscal al reclamantei începând cu data de 01.01.2015. În ceea ce privește soluția instanței de fond prin care s-a dispus anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 21/06.08.2015 și a Deciziilor de compensare nr. 21017/12.08.2014, nr. 21018/12.08.2014, nr. 21019/12.08.2014, nr. 21020/12.08.2014, nr. 21021/12.08.2014 emise de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili se susține că prin Sentința civilă nr. 6669/21.11.2012 pronunțată de către Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2011, a dispus rambursarea către intimata reclamantă a sumei de 5.842.915 RON reprezentând TVA respins la rambursare. Urmare a acestei hotărâri suma aprobată la rambursare în cuantum total de 5.842.915 RON, a fost compensată potrivit art. 117 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 cu obligațiile fiscale datorate de reclamanta, fiind emise Deciziile privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 21017/12.08.2014, nr. 21018/12.08.2014; nr. 21020/12.08.2014, nr. 21021/12.08.2014, nr. 21019/12.08.2014. Potrivit fișei sintetice totale, la data emiterii acestor decizii reclamanta figura cu obligații de plată restante la bugetul de stat, în suma totala de 87.266.125 RON. În mod greșit instanța de fond a reținut că prin aceste decizii s-au compensat obligații fiscale ale reclamantei scadente la 25.02.2008, 24.03.2008, 24.09.2008, 19.12.2008 și 22.07.2009 în condițiile în care la aceste momente au fost depuse deconturile cu sume negative cu opțiune de rambursare aferente lunilor ianuarie 2008, februarie 2008, noiembrie 2008, iunie 2009 și august 2009 care au fost soluționate cu inspecție fiscală anticipată, care au făcut obiectul dosarului anterior menționat, în urma căruia pârâta fost obligată să ramburseze reclamantei societății A. S.A. suma de 5.842.915 RON. Prin Notele de compensare nr. x/12.08.2014, y/12.08.2014, nr. z/12.08.2014, w/12.08.2014 și 21019/12.08.2014 au fost soluționate deconturile cu sume negative cu opțiune de rambursare depuse la datele 25.02.2008, 24.03.2008, 19.12.2008, 22.07.2009 și 24.08.2009, potrivit procedurii în vigoare la respectivele date, data exigibilității și data stingerii reprezentând data depunerii deconturilor cu sume negative cu opțiune de rambursare. De fapt, cu sumele de rambursat nu s-au stins obligații scadente în anii 2008 - 2009, ci au fost luate în calcul obligațiile existente în sold la data soluționării, respectiv 12.08.2014. În mod greșit, instanța de fond, analizând fișa pe plătitor, a reținut că prin deciziile de compensare au fost stinse obligații aferente anilor 2008 - 2009, obligații care nu existau în fișa pe plătitor, întrucât, în realitate, au fost stinse obligații datorate în perioada 2011 - 2014 ignorându-se apărările formulate la fond, prin întâmpinare, data exigibilității înscrisă în deciziile de compensare reprezentând data depunerii deconturilor cu sume negative cu opțiune de rambursare, și nu termenul de plata al obligațiilor fiscale compensate. De asemenea, obligațiile de plată restante la bugetul de stat, în suma totală de 87.266.125 RON reprezentau obligații de plată neachitate la bugetul general consolidat și nu conțineau obligațiile declarate de reclamantă care fuseseră stinse prin deciziile privind compensarea obligațiilor fiscale din data de 12.03.2013. Reclamanta a susținut eronat, prin acțiunea formulată, că s-ar fi emis deciziile contestate pentru sume care fuseseră compensate deja, iar instanța de fond nu a verificat în mod temeinic dacă aceste susțineri aveau corespondent în realitate, fiind fără echivoc că se impunea să fie administrată o probă cu expertiză contabilă pentru clarificarea acestei situații. 1.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate. 1.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019. II. Soluția și considerentele instanței de recurs 2.1. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin Sentința nr. 6669/21.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2011, irevocabilă în urma respingerii recursurilor declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț și Agenția Națională de Administrare Fiscală, dispusă prin Decizia nr. 560/6.02.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă acțiunea formulată de Societatea A. S.A. și a fost obligată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț să-i ramburseze suma de 5.842.915 RON, reprezentând T.V.A. respins la rambursare. La solicitarea reclamantei de punere în executare a acestei hotărâri, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis următoarele decizii de rambursare: 3238/14.07.2014, pentru perioada fiscală ianuarie 2008, în valoare de 716.684 RON; 3239/14.07.2014, pentru perioada fiscală februarie 2008, în valoare de 1.976.202 RON; 3240/14.07.2014, pentru perioada fiscală noiembrie 2008, în valoare de 3.086.836 RON; 3241/14.07.2014, pentru perioada fiscală iunie 2009, în valoare de 9.362 RON; 3242/14.07.2014, pentru perioada fiscală august 2009, în valoare de 53.867 RON. Instanța de fond reținând că s-a dispus compensarea unor sume care la data emiterii deciziilor de compensare nu mai reprezentau obligații de plată ale reclamantei, fiind stinse anterior, a anulat actele administrativ fiscale contestate, dispunând, concomitent, obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanțe reciproce certe, lichide și exigibile până la concurența sumei de 5.842.915 RON. Procedând de asemenea manieră, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, bazată pe un probatoriu insuficient, întemeiată pe considerente contradictorii și cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează compensarea. În situația unor poziții absolut contradictorii a părților în litigiu cu privire la obligațiile fiscale stinse prin notele de compensare care fac obiectul cererii de anulare din prezenta cauză, instanța era obligată, pentru aflarea adevărului în cauză, să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în realizarea acestui deziderat, fiind în drept, conform art. 14 C. proc. civ., să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. În acest sens, pentru lămurirea neechivocă a existenței și vechimii creanțelor fiscale ale reclamantei stinse prin notele de compensare anterior menționate, cu luarea în considerare a dificultății interpretării acestor acte administrativ fiscale, care beneficiază de un limbaj extrem de tehnic, instanța era datoare a supune discuției părților și a ordona o expertiză tehnică de specialitate, mijloc de probă care prin concluziile și explicațiile sale este de natură a oferi un suport obiectiv silogismului instanței. Instanța de fond nu a procedat în consecință, limitându-se la validarea afirmațiilor reclamantei a căror veridicitate a considerat-o ca fiind confirmată din aspectele de fapt și de drept reținute prin actele administrativ fiscale contestate în cauză, precum și a fișelor sintetice depuse de pârâtă la dosar, deși cel puțin în aparență aceste înscrisuri susțineau poziția emitenților lor. Din mențiunile conform cărora, prin notele de compensare au fost stinse obligații de plată scadente în perioada martie 2011 - februarie 2014, instanța de fond a tras concluzia că au fost compensate obligații de plată care fuseseră deja stinse și că susținerile reclamantei referitoare la faptul că s-a dispus de două ori compensarea pentru aceleași sume sunt întemeiate. Însă din aceste mențiuni se putea trage și concluzia contrară, respectiv cea că au fost stinse obligațiile de plată ale organelor fiscale, din perioada respectivă, care aveau corespondent în deconturile cu sume negative cu opțiune de rambursare aferente lunilor ianuarie 2008, februarie 2008, noiembrie 2008, iunie 2009 și august 2009, care făcuseră obiectul controlului de legalitate al instanțelor de judecată în litigiul anterior, fiind astfel validate afirmațiile pârâtei recurente. Aceasta întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală aplicabil, prin compensare se sting creanțe reciproce certe, lichide și exigibile care intră în conținutul raporturilor fiscale, astfel că mențiunea stingerii obligațiilor de plată scadente în perioada martie 2011 - februarie 2014 putea viza fie obligațiile organului fiscal, fie ale reclamantei. Mai departe, instanța de fond analizează fișele sintetice privind situația fiscală a reclamantei depuse de pârâtă, consolidându-și concluzia la care a ajuns, din constatarea că sumele reprezentând obligații de plată ale reclamantei cu impozitele, taxele și contribuțiile enumerate de pârâtă în deciziile de compensare au fost diminuate, însă pentru obligații scadente în perioada 2011 - 2013. Or, diminuarea obligațiilor fiscale ale reclamantei pentru obligații scadente în perioada 2011 - 2013, nu putea duce decât la concluzia că operațiunea de compensare a operat cu obligații ale organului fiscal pentru această perioadă, pentru că a fost înregistrată o diminuare a obligațiilor reclamantei la bugetul de stat, care trebuia să aibă un corespondent, în virtutea compensării, în stingerea unor obligații ale organului fiscal, astfel că apare mai veridică afirmația că este vorba de obligații scadente în perioada 2011 - 2013. Prin urmare, instanța de control judiciar poate concluziona că aspectele relevate pot fi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 408 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., constând în neordonarea unor probe necesare aflării adevărului în cauză, motivarea contradictorie a sentinței recurate determinată de un raționament logico-juridic eronat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de fond spre rejudecare. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul declarat de pârâte, să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.