ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3709/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 18 aprilie 2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Acordarea Indemnizațiilor de Merit, Statul Român prin Ministerul de Finanțe și Ministerul Tineretului și Sportului, pronunțarea unei hotărâri prin care:

Prin Sentința civilă nr. 7046 din 16 iunie 2014, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a VIII-a și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 664 din 1 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe;

- a respins acțiunea împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesual pasive a pârâtei Comisia Națională pentru Acordarea Indemnizațiilor de Merit;

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatare îndeplinire condiții cerute de lege pentru obținerea indemnizației de merit;

- a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil;

- a respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Acordarea Indemnizațiilor de Merit și Ministerul Tineretului și Sportului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat au fost formulate, în esență, următoarele critici la adresa hotărârii recurate:

I. Lăsarea nesoluționată de către instanța de fond a cererii reclamantului privind pronunțarea hotărârii în raport de art. 436 C. proc. civ., respectiv în raport de recunoașterea parțială din partea pârâților Comisia Națională pentru Acordarea Indemnizațiilor de Merit și Ministerul Tineretului și Sportului a pretențiilor reclamantului, rezultată din înscrisurile aflate la dosar.

În acest sens, recurentul arată că prin aceste înscrisuri emise de pârâți s-a recunoscut de către aceștia, în mod explicit:

- îndeplinirea de către reclamant a condițiilor cerute de lege în scopul obținerii indemnizației de merit (capătul 1 de cerere din acțiunea reclamantului);

- obligarea pârâților la plata pe viitor a indemnizației de merit (parțial - capătul 3 de cerere).

În opinia recurentului, instanța urma să se pronunțe asupra capătului 2 al cererii, prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata indemnizației de merit către reclamant pe ultimii 3 ani anteriori datei înregistrării prezentei acțiuni pe rolul instanței, plus dobânda legală aferentă acestei perioade și parțial asupra capătului 3, prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata pe viitor a indemnizației de merit, începând cu data înregistrării prezentei acțiuni pe rolul instanței, plus dobânda legală aferentă calculată până la data punerii în plată a indemnizației de merit către reclamant.

Recurentul critică faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în sensul solicitării sale, subliniind faptul că aceasta trebuia cu prioritate să se pronunțe în raport de prevederile art. 436 C. proc. civ. și numai ulterior să supună cercetării judecătorești și pronunțarea cu privire la restul de capete de cerere ramase de soluționat în limita recunoașterilor din partea pârâților.

II. Hotărârea de fond este vădit contradictorie și a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 118/2002 și ale normelor de aplicare la Legea nr. 118/2002, aprobate prin H.G. nr. 859/2003.

Arată recurentul că instanța de fond, chiar dacă a omis pronunțarea hotărârii în acord cu prevederile art. 436 C. proc. civ., în mod clar trebuia să admită, cel puțin în parte, acțiunea reclamantului cu privire la obligarea la plata pentru prezent și viitor a indemnizației de merit și, eventual, să respingă obligarea pârâților la plata indemnizației pe ultimii 3 ani înaintea demarării acțiunii pe rolul instanței.

Subliniază recurentul că toate considerentele sentinței de fond sunt contradictorii, lipsite de concludență și pertinență prin raportare la însăși poziția procesuală a pârâților și la textele de lege aplicabile speței, fiind lipsită de consistență juridică și veridicitate argumentația instanței pentru care a respins acțiunea reclamantului.

Recurentul-reclamant arată că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, ca anexă la acțiune, rezultă faptul că dosarul acestuia îndeplinea condițiile cerute de lege în ceea ce privește documentele componente.

III. Cu privire la respingerea capătului 1 de cerere prin admiterea excepției inadmisibilității, recurentul arată că această excepție a fost invocată din oficiu de către instanță, la ultimul termen de judecată din data de 23 februarie 2016, fiind admisă, deși acest capăt de cerere a vizat o recunoaștere a unui drept concret și nu a unei stări de fapt, reclamantul invocând și dovedind interesul în formularea acestuia, respectând principiul subsidiarității față de acțiunea în realizare.

Recurentul solicită admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii de fond, iar, ca efect al admiterii recursului și rejudecării procesului în fond, în principal solicită pronunțarea unei hotărâri în acord cu prevederile art. 436 alin. (2) C. proc. civ. pe capătul 1 de cerere și parțial, pe capătul 3 de cerere (constatarea îndeplinirii de către reclamant a condițiilor cerute de lege în scopul obținerii indemnizației de merit; obligarea pârâților la plata pe viitor a indemnizației de merit), iar pe capetele de cerere ramase de soluționat, respectiv pe capătul 2 de cerere (să se dispună obligarea pârâților la plata indemnizației de merit către reclamant pe ultimii 3 ani anteriori datei înregistrării acțiunii pe rolul instanței, plus dobânda legală aferentă acestei perioade) și parțial pe capătul 3 de cerere (să se dispună obligarea pârâților la plata pe viitor a indemnizației de merit, începând cu data înregistrării acțiunii pe rolul instanței, plus dobânda legală aferentă calculată până la data punerii în plată a indemnizației de merit către reclamant), solicită modificarea sentinței de fond în sensul admiterii acestora.

Ca efect al admiterii recursului și rejudecării procesului în fond, în subsidiar, solicită admiterea în tot a acțiunii reclamantului.

Intimatul Ministerul Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ și că recursul este admisibil în principiu cu condiția achitării diferenței de 198 RON taxă de timbru aferentă căii de atac exercitate.

Recurentul-reclamant a achitat diferența de taxă de timbru datorată, iar prin încheierea din 14 iunie 2018 completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurentul a invocat în susținerea recursului declarat, în mod generic, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din Noul C. proc. civ., respectiv:

- motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității");

- motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei").

- motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Referitor la primul motiv de recurs formulat de către recurent, potrivit căruia instanța de fond a procedat la lăsarea nesoluționată a cererii privind pronunțarea hotărârii în raport de art. 436 C. proc. civ., respectiv în raport de recunoașterea parțială din partea pârâților Comisia Națională pentru Acordarea Indemnizațiilor de Merit și Ministerul Tineretului și Sportului a pretențiilor reclamantului, Înalta Curte constată că este nefondat.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, deși recurentul a învederat faptul că la termenul din data de 24 noiembrie 2015 a formulat o cerere în temeiul art. 436 C. proc. civ., prin care a solicitat instanței de fond să se pronunțe cu privire la recunoașterea parțială de către pârâți a primului capăt din cererea introductivă de instanță, respectiv recunoașterea în parte al celui de-al treilea capăt din cerere, prin întâmpinarea formulată în cauză pârâtul Ministerul Tineretului și Sportului a arătat faptul că solicitarea recurentului este nefondată, câtă vreme instituția pârâtă a recunoscut acestuia calitatea de posibil beneficiar al indemnizației de merit prin Adresa Agenției Naționale pentru Sport nr. 462 din 15 februarie 2006, act depus de către recurent ca probă la dosarul cauzei.

În mod corect a apreciat instanța de fond că "recunoașterea Ministerului Tineretului și Sportului, realizată atât în cuprinsul răspunsului din 2006, cât și pe parcursul prezentei cauze, cu privire la îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 18 A lit. c) din Norme este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru propunerea de acordare a indemnizației, această solicitare fiind analizată de subcomisie prin comparare cu celelalte solicitări, în limita locurilor alocate".

În acest sens, în mod corect a reținut Curtea de apel că reclamantul nu a dovedit că solicitarea sa, pe lângă îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 18 A lit. c) din H.G. nr. 859/2003, îndeplinea condițiile pentru a fi înaintată Comisiei pentru acordarea indemnizațiilor de merit, respectiv se încadra în numărul de locuri aprobate, raportat la numărul performanțelor sportive, prin raportare și la ceilalți participanți.

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, cât timp reclamantul nu a dovedit că era îndreptățit înaintea celorlalte persoane, cererea sa de acordare a indemnizației pentru trecut, respectiv pe ultimii trei ani și în continuare, până la acordarea acesteia, este neîntemeiată, opinie însușită și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în sensul solicitării sale, respectiv la faptul că aceasta trebuia cu prioritate să se pronunțe în raport de prevederile art. 436 C. proc. civ. și numai ulterior să supună cercetării judecătorești și pronunțarea cu privire la restul de capete de cerere rămase de soluționat în limita recunoașterilor din partea pârâților.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în speță nu a existat o încălcare a regulilor de procedură reglementate de dispozițiile C. proc. civ., astfel încât nu se pot reține susținerile recurentului referitoare la o presupusă incidență a prevederilor art. 488 pct. 5 din cod.

Pe cale de consecință, acest motiv de recurs invocat de reclamant nu este fondat.

Înalta Curte apreciază că și al doilea motiv de recurs formulat de recurent, potrivit căruia "hotărârea de fond este vădit contradictorie și încalcă prevederile Legii nr. 118/2002 și ale normelor de aplicare la Legea nr. 118/2002, aprobate prin H.G. nr. 859/2003", este nefondat, pentru următoarele considerente:

Privitor la susținerea recurentului, potrivit căreia instanța de fond trebuia să admită în parte capătul din cererea introductivă de instanță "cu privire la obligarea la plata pentru prezent și viitor a indemnizației de merit și eventual respingerea obligării pârâților la plata indemnizației pe ultimii 3 ani anterior demarării acțiunii pe rolul instanței", instanța de fond în mod corect a apreciat faptul că atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că era îndreptățit înaintea celorlalte persoane, cererea sa de acordare a indemnizației pentru trecut, respectiv pe ultimii trei ani și în continuare, până la acordarea acesteia, este neîntemeiată.

Recurentul a susținut faptul că toate considerentele sentinței de fond sunt contradictorii, lipsite de concludență și pertinență prin raportare la însăși poziția procesuală a pârâților și la textele de lege aplicabile speței, fiind lipsită de consistență juridică și veridicitate argumentația instanței pentru care a respins acțiunea reclamantului, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă faptul că dosarul acestuia îndeplinea condițiile cerute de lege în ceea ce privește documentele componente.

Astfel, din cuprinsul memoriului de recurs se desprinde ideea că prima instanță ar fi pronunțat o hotărâre nelegală, că hotărârea primei instanțe nu ar fi fost una motivată corespunzător, respectiv că ar fi vădit contradictorie.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de petent în cererea formulată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de reclamant în legătură cu cererea de chemare în judecată formulată în cauză, sau de pârât în legătură cu apărările formulate, sentința pronunțată nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Contrar susținerilor recurentului, sentința recurată cuprinde, în mod evident, motivele pe care se întemeiază, neexistând în cuprinsul acesteia motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs invocat, cu privire la respingerea capătului 1 de cerere prin admiterea excepției inadmisibilității, recurentul a arătat că această excepție a fost invocată din oficiu de către instanță, la ultimul termen de judecată din data de 23 februarie 2016, fiind admisă, deși acest capăt de cerere a vizat o recunoaștere a unui drept concret și nu a unei stări de fapt, reclamantul invocând și dovedind interesul în formularea acestuia, respectând principiul subsidiarității față de acțiunea în realizare.

În opinia instanței de recurs, în mod temeinic instanța de fond a reținut, prin raportare la art. 8 din Legea nr. 544/2004, faptul că prin cererea de constatare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea indemnizației de merit, reclamantul nu se află în niciuna din situațiile reglementate de acest text legal, deoarece nu afirmă nici vătămarea sa printr-un act administrativ unilateral și nici refuzul de soluționare a unei cereri, acest capăt de cerere privind o acțiune în constatare, sens în care a respins acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil.

Chiar dacă recurentul a precizat temeiul de drept al recursului, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., simpla nemulțumire a recurentului față de soluția pronunțată de către instanță nu este suficientă pentru casarea acesteia.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurentul-reclamant care ar putea fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății, sentința recurată fiind rezultatul interpretării și aplicării corecte a normelor juridice incidente situației de fapt rezultate din probele administrate.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 3 și art. 8 din Regulamentul de funcționare a Comisiei Naționale pentru Acordarea Indemnizațiilor de Merit, instanța de fond a reținut în mod corect că, în cauză, subcomisia pentru acordarea indemnizațiilor de merit din cadrul Ministerului a analizat solicitarea reclamantului, a constatat îndeplinirea criteriilor, însă nu a înaintat cererea Comisiei deoarece nu se încadra, raportat la importanța performanțelor sportive, în numărul de locuri alocat. Prin urmare, Curtea a reținut că a fost îndeplinită, de către Ministerul Tineretului și Sportului și de către subcomisia care funcționa pe lângă acesta, obligația de analizare a criteriilor, reclamantului comunicându-i-se că îndeplinește criteriile din anul 2006.

Curtea a apreciat în mod corect că reclamantul nu a dovedit că solicitarea sa, pe lângă îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 18 A lit. c) din H.G. nr. 859/2003, îndeplinea condițiile pentru a fi înaintată Comisiei pentru acordarea indemnizațiilor de merit, respectiv se încadra în numărul de locuri aprobate, raportat la numărul performanțelor sportive, prin raportare și la ceilalți participanți.

Astfel, în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate că recunoașterea Ministerului Tineretului și Sportului, realizată atât în cuprinsul răspunsului din 2006, cât și pe parcursul prezentei cauze, cu privire la îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 18A lit. c) din Norme, este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru propunerea de acordare a indemnizației, iar, cât timp reclamantul nu a dovedit că era îndreptățit înaintea celorlalte persoane, cererea sa de acordare a indemnizației pentru trecut, respectiv pe ultimii trei ani și în continuare, până la acordarea acesteia, este neîntemeiată.

La pronunțarea soluției recurate, instanța de fond a avut în vedere, de asemenea, faptul că pe parcursul soluționării cauzei, prin procesul-verbal din 27 mai 2015 al Subcomisiei de specialitate din cadrul Ministerului Tineretului și Sportului, Comisia a aprobat ca reclamantul să beneficieze pentru viitor de această indemnizație, suma cu acest titlu fiind plătită reclamantului începând cu luna noiembrie 2015.

Însă, în mod corect instanța a apreciat că acest aspect nu este de natură a dovedi temeinicia acțiunii, respectiv a îndreptățirii reclamantului la acordarea indemnizației de merit pentru trecut, trei ani înainte de data formulării cererii și în continuare, până la acordarea efectivă menționată mai sus, deoarece acordarea indemnizației în urma propunerii din mai 2015 a fost justificată de eliberarea unui loc prin deces.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 664 din 23 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM